OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fără să se intre în detalii, s-au făcut referiri la relaţia lui Ionescu cu Sebastian, cu Eliade, cu Noica sau cu Cioran, iar din cînd în cînd, o voce din fundal (cea a regizorului) citea din scrisori, jurnale, memorii etc. diferite aspecte cu privire la chestiunile abordate.

Unul dintre aspectele subliniate cu toată puterea în serial a fost latura omenească, firească, naturală a felului de a fi al lui Nae Ionescu şi, în plus, a relaţiilor sale cu „discipolii“. S-a arătat că i-a ajutat să publice în Cuvåntul, că luau masa împreună sau că se plimbau stînd de vorbă. Paradigmatică în acest sens este relaţia cu Sebastian (prezentată în episodul doi). Într-adevăr, această lumină favorabilă, de dragoste pentru maestru, este din plin prezentă la Sebastian, după cum rezultă şi din romanul său De două mii de ani (1934), în care unul dintre personaje, Ghiţă Blidaru, l-a avut drept model pe Nae Ionescu. Serialul nu a prezentat însă în mod complet relaţia lor, în condiţiile în care nu s-a intrat în detalii în ceea ce priveşte prefaţa scrisă de Ionescu la acest roman. Cerută încă din 1931 şi dată în 1934, într-un context istoric special, prefaţa consfinţeşte o gîndire antisemită. Este, deci, de înţeles durerea discipolului, care se adăuga celei fizice, pricinuite de bătăile suferite în anii de liceu şi de facultate (pentru că era evreu).

Nae Ionescu, în loc să-l înţeleagă în această situaţie complexă (Sebastian se voia simultan evreu şi român), l-a rănit şi mai tare prin cele susţinute în prefaţă. Nu numai că a arătat că evreul trebuie să sufere, în condiţiile în care nu l-a recunoscut pe Isus, dar a susţinut şi incompatibilitatea dintre evreu şi creştin. Mai mult, a negat faptul că evreul ar fi om („Eşti tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei.“). Chiar dacă este posibil ca intenţia lui Nae Ionescu să fi fost alta, în contextul respectiv este cert că prefaţa a consfinţit o schimbare a ideilor sale în chestiunea evreiască, resimţită ca atare de Sebastian (după cum se vede din Cum am devenit huligan).

Acest tip de argument, ca să fiu sincer, îmi dă fiori. Dus pînă la capăt, ar însemna că, dacă România ar fi condusă de un criminal, orice persoană din ţară ar avea dreptul, sau cel puţin ar avea circumstanţe atenuante, să fie la fel. Îmi închipui că tot aşa gîndeau cei care îl băteau pe Sebastian şi pe colegii săi evrei din liceu şi din facultate. Tot la fel gîndeau, mai tîrziu, tinerii legionari care aplicau corecţii fizice prin ţară, cu pumnii, cu bîtele sau cu pistolul.

Serialul prezintă doar una din laturile personalităţii complexe a lui Nae Ionescu, lăsînd complet în umbră alte laturi. Chiar faptul că sînt prezentate citate din textele iubitelor lui Nae Ionescu amplifică această impresie. Iar prezentarea relaţiei lui Ionescu cu discipolii din perspectiva studenţilor, care-l simpatizau sau chiar îl idolatrizau, întăreşte şi mai mult această impresie de dezinformare şi de manipulare. Din acest punct de vedere, era dezirabil, era moral să se prezinte lucrurile şi din perspectiva lui Nae Ionescu, adică ceea ce a scris, făcut sau măcar generat el pentru discipoli, avînd în vedere tocmai această personalitate complexă (sau chiar divergentă, cum bine a punctat venerabilul Mihai Şora).

În ce-l priveşte pe Noica, să precizăm un fapt puţin cunoscut: el a scris nu mai puţin de 19 texte legionare, între 8 septembrie şi 11 octombrie 1940, în organul de presă al mişcării legionare, Buna Vestire. Aici, a făcut elogiul Căpitanului şi al Legiunii, elogiul morţii şi al sacrificiului, a justificat violenţa şi uciderea: „Pentru că violenţa nu ţine întotdeauna de orbire; ţine, uneori, de setea purităţii. Căpitanul şi Moţa au lovit. Mulţi dintre cei buni de tot au lovit. Dar au lovit fiindcă gestul avea un sens purificator pentru sufletul neamului acestuia. Şi n-au lovit decît atunci“ (Constantin Noica, „Sufletul cetăţii“, în Adrian Niţă, Noica: o filozofie a individualităţii, Editura Paideia, Bucureşti, 2009, p. 149).

Sigur că vom putea fi întrebaţi cum să ne raportăm azi la Nae Ionescu (şi la discipolii săi). Cum să ne raportăm la o personalitate atît de complexă? Înclin să cred că răspunsul, dat în serial de profesorul Virgil Ciomoş, este că ideal ar fi să ne asumăm acest fond şi să-l abordăm, să-l restituim cu mijloace moderne. Aşadar, nicidecum să-l înfrumuseţăm pe Nae Ionescu. Nicidecum să-i creăm o imagine opusă celei create de comunişti (probabil că serialul s-a vrut şi o replică la filmul Actorul şi sălbaticii). Nicidecum să punem sub covor toată murdăria extremistă şi legionară.