În acest punct precis ar putea să se înscrie adeziunea
psihanalistului în acelaşi timp cu chestionarea timpului narativ, după Paul
Ricœur. Într-adevăr, pentru filozof, inconştientul freudian apare ca o
naraţiune care plonjează într-un déjà-là, pe care intersubiectivitatea curei de
tratament îşi propune să o re-povestească cu scopul de a o interpreta4.
Concepînd cura analitică de tratament ca pe un „sistem de reguli pentru a
re-povesti întîmplările de viaţă şi a le ridica la rangul de descrieri de
diagnostic“, Paul Ricœur constată că această „povestire enunţată“ provine
dintr-o „povestire potenţială şi incoativă“, „nepovestită sau refulată“:
„prioritatea acordată întîmplării nepovestite încă poate servi instanţei
critice împotriva oricărei emfaze asupra caracterului artificial al artei de a
povesti“5.
Trebuie să recunoaştem că, insistînd asupra
intersubiectivităţii metodei talking cure şi legînd interpretarea analitică de
hermeneutică, Paul Ricœur a fragilizat temeliile medicalizării curei analitice
de tratament. Cu toate acestea, el ar fi trebuit să se ferească să ajungă la
deducţia că transferul se reduce la dialogul dintre două psihisme, reducţie
care a provocat furia lui Lacan. Căci, dacă rămînem fideli ideii că analiza
obiectivează dorinţa inconştientă a celuilalt dîndu-i un sens şi că viaţa
psihică este înţeleasă ca un dialog neterminat între o naraţiune în curs şi
fără capăt şi o interpretare care îi oferă, în sfîrşit, sensul ei istoric,
istorial chiar, analistul devine atunci garantul actualizării dorinţei de
interlocuţie. Din această obiectivare a naraţiunii nu decurge numai riscul unei
posibile poziţii de stăpînire, mai mult sau mai puţin perverse, pe care
analistul ar putea fi tentat să o ocupe vizavi de pacient. Într-un sens mai
profund, asistăm aici la construirea unei concepţii şi a unei practici
obiectiviste a istoriei psihice, a aparatului psihic şi a curei de tratament.
Nu vorbesc de studiile asupra „relaţiei de obiect“ în psihanaliză, a cărei
pertinenţă este incontestabilă, ci de împotmolirea aventurii psihanalitice în
ceea ce Merleau-Ponty numea „deviaţia obiectivistă“6: dependenţa subiectului
faţă de obiect (tată sau mamă) este reificată; pulsiunea este ea însăşi
închipuită ca un fapt al conştiinţei (forţă obiectivabilă şi reprezentare
obiectivată); topografia aparatului psihic conduce la un „realism al
instanţelor“; procesul analitic este gîndit în termeni de „identitate“ şi de
„lege“ în care omul a putut fi încadrat de la Sfîntul Pavel şi pînă la
Nietzsche; psihanaliza este redusă la o tehnică etc. Aceste tendinţe
obiectiviste, care pot îmbrăca aspecte psihologice, empiriste, lingvistice sau
filozofice, ignoră originalitatea poziţiei freudiene şi pe care Freud o
defineşte astfel în Inconştientul (1915): „A se elibera de semnificaţia
simptomului conştienţial“7.
Reflecţia lui Paul Ricœur asupra timpului şi naraţiunii
poate fi considerată ca o depăşire a tentaţiilor obiectiviste, pe care nu ezită
să le scoată el însuşi în evidenţă, dar care rămîn cel puţin imanente
hermeneuticii expuse în lucrarea De l’Interprétation. Mai mult, situat într-o
perspectivă analitică, Temps et récit ne invită să problematizăm într-o manieră
mai adîncă temporalitatea acestui discurs al dorinţei de moarte reprezentat de
naraţiunea analizantului. Pornind de aici, experienţa psihanalitică a stărilor
critice ale subiectivităţii modifică totuşi în mod radical demersul
hermeneutic: ea demonstrează că naraţiunea refulată (putem îndrăzni să adăugăm
şi istorialitatea?), precum şi subiectul ei (şi, în mod corelativ, în planul
ontologic, „cine-le“) sînt constructibile-deconstructibile în raporturile
prenarative sau transnarative ale diverşilor actanţi ai acestui proces complex
care este apariţia-şi-uciderea psihismului. Căci transferul şi
contra-transferul scot la iveală dramele construcţiei-deconstrucţiei
subiectivităţii şi ale intersubiectivităţii, drame care izbucnesc şi mai
violent în psihoză şi în perversiune. Studiile de mai jos sînt mărturii ale
acestui destin polimorf al naraţiunii în stare analitică, precum şi în unele
texte literare, mai cu seamă în secolul al XX-lea, care perturbă raţionalitatea
hermeneutică. În umbra problematicii ontologice şi etice deschise de
naratologia lui Paul Ricœur, aş dori să le aşez ca pe o continuare la
investigaţia lui. Într-adevăr, dacă naraţiunea se descoperă de acum încolo, şi
din ce în ce mai explicit, ca un discurs al dorinţei de moarte, ce mai rămîne
din ansamblul eternitate-moarte, precum şi din acela de „constanţă cu sine“,
atribuit „promisiunii“ şi „culpabilităţii“? Alimentează oare acest discurs o
fantasmă de eternitate? Sau îl pulverizează pînă la a-l anula? Şi, dacă este
aşa, ce „naraţiune“ rezultă din acesta? Iată care sînt întrebările care animă
analizele de mai jos.
Asocierea liberă nu este numai o naraţiune
În ajunul concediului de odihnă, una dintre pacientele mele
se plîngea de faptul că o părăseam, pentru a gusta din plăcerile vacanţei în
absenţa ei. M-am gîndit mai întîi că acest reproş exprima sentimentul ei de
disperare şHilflosigkeit/Helplessnessţ, cauzat de conflictele pe care le
avusese cu părinţii în momentul divorţului acestora, divorţ care o
traumatizase, şi al convingerii sale că nu este nici demnă de a fi iubită, nici
de a iubi; ea a continuat însă: „Ceea ce îmi lipseşte, atunci cînd nu vă mai
văd, este că nu mai pot povesti. Nu-mi dădusem seama de această nevoie, dar
constat că, dacă nu vin la o consultaţie sau dacă lipsiţi, îmi petrec timpul nu
numai spunîndu-le poveştile mele prietenilor, dar şi luînd cuvîntul în
şedinţele de serviciu de la spital, prezentînd rapoarte interminabile asupra
pacienţilor mei, ca şi cînd încerc să mă răzbun pe faptul că nu mai pot să vă
istorisesc povestea mea. Şi-i asurzesc pe colegii mei, care mă găsesc din ce în
ce mai ciudată, căci Dumnezeu ştie că n-am fost niciodată prea vorbăreaţă.
Acest lucru mi se-ntîmplă nu de multă vreme“.
Pacienta mea este o tînără psihiatră care se pregăteşte să
devină psihanalistă. Departe de a fi prolixă, aşa cum e cazul fiinţelor
isterice despre care am putea spune că sînt „abonate la romanele uşoare“,
impenitente şeherezade al căror libidou veşnic nesatisfăcut se revarsă în rîuri
de cuvinte mai mult sau mai puţin coerente, această femeie îşi construieşte de
obicei discursul într-o manieră concisă, mai degrabă conceptuală şi îngrijită,
nu fără insight-uri fulgurante, ancorate în inconştientul ei (aş descri-o ca pe
o depresivă sub o carapace fobo-obsesională). Faptul că percepe importanţa pe
care o are naraţiunea pentru ea mi-a apărut, aşadar, ca o etapă nouă, decisivă
poate în evoluţia ei în studiul analizei. Mai mult decît o elaborare a
culpabilităţii şi a promisiunii, şi mai bun decît un antidepresor, naraţiunea
ei ar putea însemna oare luarea controlului asupra celuilalt, asupra
analistului? Ar însemna oare singura modalitate de a deveni „demnă de iubire“,
începînd să existe (cf. „constanţei de sine“ a lui Ricœur) cu preţul însă al
unei naraţiuni fără sfîrşit, care nu aspiră decît să o afirme şi să mă/ne
reţină, să mă/ne captiveze?
Acesta este unghiul specific sub care voi aborda
problematica naraţiunii, lăsînd deoparte celelalte aspecte şi utilizări ale
acesteia, susceptibile totuşi să-l intereseze şi pe psihanalist. Îmi voi pune,
aşadar, pentru început următoarea întrebare: care este locul naraţiunii în
asocierea liberă? Cărei structuri psihice îi corespunde aceasta, în interiorul
multiplelor faţete pe care le prezintă viaţa psihică a subiectului?
Nu voi include variantele pe care le poate lua naraţiunea în
discursul istericului, al obsesionalului, al fobicului, al psihoticului etc.,
deşi această problematică mi se pare esenţială. Am încercat să o abordez
îndeosebi în cazul isteriei şi al raportului ei cu timpul, bazîndu-mă pe
remarcile lui Freud legate de Dora: el insistă asupra incapacităţii istericului
de a construi o naraţiune lineară continuă, povestirea isterică împotmolindu-se
printre „stînci“ şi în „nisip“, ca un „curent închis“, „lăsînd să se întrevadă
lacune“, mai mult, „ adevărate amnezii“, „lacune de memorie“, „erori de
memorie, construite în mod secundar pentru a umple aceste lacune“8. De altfel,
continuînd să considerăm că naraţiunea face parte din asocierea liberă, susţin
că aceasta din urmă nu este numai narativă, ci că ea se constituie plecînd de
la alte modalităţi enunţiative. Mă voi sprijini, pentru a schiţa această
diversitate, pe cunoaşterea genurilor discursului scoase în evidenţă de analiza
literară (structuralism, stilistică etc.).
Scurtă recapitulare „naratologică“
După formaliştii ruşi9, structuraliştii francezi au studiat
formele canonice ale naraţiunii pentru a ajunge, în esenţă, la două concluzii.
Orice povestire urmează logica ascendentă-descendentă, întrebare-răspuns, a
unei întîmplări: naşterea întîmplării prin constituirea unei serii binare a actanţilor
(adjuvanţi şi oponenţi ai acţiunii), care se află în jurul eroului; regizarea
încercării; deznodămîntul. Această curbă logică se înscrie într-o structură mai
largă şi mai universală, pe care ea o modifică şi care nu este alta decît
logica frazei: subiect-predicat-obiect – subiectul gramatical reprezintă eroul,
predicatul acţiunea acestuia, obiectul gramatical, deznodămîntul intrigii.
Povestirea apare astfel ca o expansiune a logicii frazei, modulată de cea a
conflictului binar (între tovarăşul „bun“ şi „rău“ al eroului) şi a unei
căutări.
Dacă aceasta reprezintă schema generală, alte tipuri de
enunţuri se întrepătrund astfel încît, în istoria naraţiunii (de la mit la
romanul modern al lui Joyce, la Kafka şi pînă la „noul roman“), aceste noi
tipuri de discurs, percepute în general ca fiind mai eliptice sau mai poetice,
perturbă atît linearitatea narativă, cît şi timpul liniar. Povestirea
propriu-zisă este, aşadar, alterată prin fraze eliptice sau, dimpotrivă, prin
fraze supraîncărcate cu subordonate şi metafore hiperbolice. În aşa măsură
încît însăşi intriga narativă este adesea dificilă, dacă nu cumva imposibil de
reperat, iar interesul naratorului şi al cititorului se îndreaptă către
impresii, senzaţii, dureri sau plăceri a căror intensitate este comunicată
printr-o supracondensare. Se poate ajunge, în felul acesta, la asemenea
„elipse“, încît sensul povestirii şi cel al frazei devin nesigure,
„nerecuperabile“, conform termenului lingviştilor, fiind nevoie de participarea
cititorului pentru ca acesta să completeze, mulţumită creativităţii sale,
sensul care lipseşte (este cazul unor anumite texte de Mallarmé, ca de pildă Un
coup de dés; sau de Joyce, ca Finnegan’s Wake).
La alţi scriitori, şi fără să
se poată constata distorsiuni ale gramaticii, supraîncărcătura de metafore
senzoriale şi subordonările sintactice multiple, care produc fraze de două sau
trei pagini, transformă regimul memoriei şi încearcă să reconstituie un contact
cu stările regresive, de halucinaţie sau de vis. Acesta este sensul pe care
l-am propus pentru lectura naraţiunii zise poetice a lui Proust, din În
căutarea timpului pierdut10, sugerînd să se vadă aici, aşa cum consideră
autorul, o tentativă vizînd restituirea experienţei senzoriale cu ajutorul unei
tehnici narative, completate cu alte procedee. Proust numeşte această operaţie,
această elaborare, o „transsubstanţiere“ – voi reveni asupra acestui cuvînt. Se
întîmplă, de asemenea, precum în cazul lui Nerval, ca aceste modificări ale
logicii narative să scoată la iveală stări melancolice, chiar decompresii
psihotice.
„Învelişurile prenarative“, între angoasă şi limbaj
Să revenim acum la naraţiune în psihanaliză. Dacă admitem că
obiectul asupra căruia se îndreaptă atenţia analistului este fantasma,
întrebarea ar putea fi formulată în următorii termeni: Care este discursul
fantasmei? Dacă fantasma este un „act“ sau un „scenariu“ imaginar, aşa cum
afirmă numeroşi autori, atunci naraţiunea reprezintă ea discursul acesteia? Sau
unul din discursuri? Sau discursul optimal?
Observaţii recente, inspirate din cognitivism, par să
confirme teza kleiniană a unei „protofantasme“ (să păstrăm grafia Susanei
Isaacs pentru a sublinia caracterul primar, arhaic al acestor formaţiuni) la
sugar, în sensul unei „cvasinaraţiuni“, conjugînd pulsiune şi dorinţă şi vizînd
obiectul (sînul, mama), pentru a asigura supravieţuirea tînărului Eu fobic şi
sadic.
La copiii mai mici de un an, se constată într-adevăr
„reprezentări de eveniment“ sau cognitive affective models, despre care se
presupune că îmbracă încă de la început forma unui „înveliş prenarativ“11. Ar
fi vorba de o realitate subiectivă cu dominantă afectivă, îmbrăcînd
proprietăţile logice ale pulsiunii: dorinţă (sau motivaţie), scop, satisfacţie,
derulare în timp, repetiţie, asocierea de amintiri, curbă de tensiune dramatică
echivalentă cu o intrigă etc. Acest înveliş prenarativ ar fi, într-un cuvînt, o
experienţă emoţională, atît psihică, cît şi subiectivă, bazată pe pulsiuni
într-un context interpersonal. În alţi termeni, trebuie să vedem aici o construcţie
mentală izvorînd dintr-un model real, o „proprietate emergentă“ a gîndirii.
Numeroşi „centri“ specializaţi în controlul evenimentelor mintale (senzaţii,
nevoi instinctuale, motricitate, limbaj, loc, timp etc.), sau parallel
distributing processing (PDP), ajung în acest stadiu să se coordoneze la un
nivel mai înalt, care ar fi tocmai cel al integrării lor într-un eveniment
unificat, dotat cu o structură apropiată de cea a naraţiunii. Să fie deci
naraţiunea o structură elementară a relaţiei cu obiectul, a fantasmei care o
constituie? Aceasta este ipoteza pe care ne-o propun unii cercetători
cognitivişti.
Gramatica generativă postulase existenţa unei competenţe
lingvistice înnăscute (dotate cu o matrice minimă a oricărui enunţ:
subiect-predicat-obiect) dispusă să se realizeze ulterior în tot atîtea
performanţe gramaticale, urmînd regulile diferitelor limbi, îndreptîndu-ne acum
spre ideea unei structuri narative de bază, dacă nu cumva înnăscute, care s-ar
actualiza încă de la primele interacţiuni pulsionale ale noului născut.
„Învelişurile prenarative“ ar fi însoţite de „reprezentări analogice“, care nu
sînt nici pur trăit, nici pură abstracţiune, ci intermediare între acestea
două. Fantasma apare, în această perspectivă, ca o reprezentare analogică a
învelişului narativ, trăită în timp virtual.
Acest progres teoretic pare foarte seducător, cu condiţia ca
experienţa analitică pe care se sprijină să arate, între altele, că fantasma
(şi deci învelişul narativ) se înscrie într-un context emoţional fără de care secvenţa
fantasmei nu se poate realiza: mai precis, fantasma acţionează ca atare în şi
printr-o pulsiune distrugătoare orală, de care nu poate fi disociată. În alţi
termeni, secvenţa prenarativă care caracterizează logica formală a fantasmei
depinde de posibilitatea de a exprima sau nu această destructivitate: pe de o
parte, este vorba de faptul că copilul manifestă această destructivitate, pe de
alta, că mama o recunoaşte, ca şi pe unda purtătoare a acesteia – pulsiunea
morţii. Cazul micuţului Dick, devenit celebru, reprezintă demonstraţia cea mai
limpede a acestui lucru12.
Tratamentul clinic kleinian şi postkleinian, care a scos la
lumină existenţa acestei gîndiri fantasmatice, a fost elaborat nu printr-un
reperaj al logicii narative precoce, ci prin acela al angoasei primare, care
devine condiţia gîndirii, dacă şi numai dacă ea este recunoscută şi rejucată de
către obiect (de către mamă sau, şi mai bine, de către analist). Să reţinem,
pentru moment, acest exces de angoasă: ne vom reîntîlni cu el atunci cînd vom
constata modificările schemei narative canonice.
Pe de altă parte, şi în acelaşi timp, experienţa analitică
arată că protofantasma în calitate de „înveliş narativ“ al unei „proprietăţi
emergente“ necesită cuvîntul celuilalt pentru a se construi definitiv ca
fantasmă. Dacă este adevărat că Melanie Klein insistă asupra aspectului
preverbal şi afectiv al învelişului narativ reprezentat prin fantasmă, ea îl
apropie cu toate acestea – prin intermediul cadrului analitic – de
interpretarea verbală a analistului, care, folosindu-se de propriile cuvinte,
conduce prenaraţiunea către fantasmă stricto sensu. Căci acestă povestire,
reprezentată prin fantasma numită a terapeutului, interpretînd fantasma
înfăptuită a copilului, conduce gîndirea emergentă a acestuia către un nivel
socotit de acum încolo de rangul al treilea. Nivel pe care l-am putea numi
simbolic, în care angoasa primară, recunoscută astfel şi reconstituită în
naraţiunea interpretării, îşi regăseşte condiţiile optimale pentru ca
naraţiunea copilului să preia ştafeta înaintea constituirii altor forme de
gîndire.
–––––––––––
1. Textul a apărut în volumul Juliei Kristeva, La haine et
le pardon, Paris, Éditions Fayard, 2005.
2. Paul Ricœur, Temps et récit, tome I, Le Seuil, Coll.
„L’ordre philosophique“, 1983, p. 129.
3. Paul Ricœur, Temps et récit, tome III, Le Seuil, Coll.
„L’ordre philosophique“, 1985, p. 109.
4. Id., De l’interprétation. Essai sur Freud, Le Seuil,
Coll. „L’ordre philosophique“, 1965.
5. Id., Temps et récit, tome I, op. cit., p. 115.
6. Maurice Merleau-Ponty, „Préface à Hesnard“, L’Œuvre de
Freud et son importance dans le monde moderne, Payot, 1960, p. 8.
7. Cf. Sigmund Freud, „L’Inconscient“ (1915), in
Métapsychologie (1917), tr. fr. sous la direction de J. Laplanche et J.-B.
Pontalis, Gallimard, 1968, p. 105.
8. Cf. „Le cas Dora“ (1905), Cinq Psychanalyses, tr. fr. M.
Bonaparte et R.M. Loewenstein, PUF, 1954 et Coll. „Bibliothèque de
psychanalyse“, 1970, pp. 14-15.
9. Cf. Sklovski, Eikhenbaum, V. Propp şi alţii, a se vedea
Tzvetan Todorov, Théorie de la littérature, Le Seuil, Coll. „Tel Quel“, 1965.
10. Cf. Julia Kristeva, Le Temps sensible. Proust et
l’expérience littéraire, Gallimard, 1994.
11. Expresia îi aparţine lui Daniel N. Stern, „Învelişul
prenarativ. Către o unitate fundamentală de experienţă permiţînd explorarea
realităţii psihice a sugarului“, în Journal de la psychanalyse de l’enfant, n°
14, 1993, pp. 13-65, care citează numeroase lucrări cognitiviste în sprijinul
tezei sale. Cf., de asemenea, K. Nelson şi J.-M. Greundel, „Generalized event
representation: basic building blocks of cognitive development“ în M.E. Lamb şi
A.L. Brown (ed), Advances in Developmental Psychology, Hillsdale, N.J. Flavel
şi E.M. Markam (ed), Cognitive Development, vol. 3 de Mussen (ed), Handbook of
Child Psychology, New York, 1983, ediţia a patra, pp. 420-494; Wiley şi G.
Cellérier, „Le constructivisme génétique aujourd’hui“, în B. Inhelder şi G.
Cellérier, Le Cheminement des découvertes de l’enfant, Lausanne, Delachaux et
Niestlé, 1992 (cf. a.)
12. Cf. Mélanie Klein, „L’importance de la formation du
symbole dans le développement du Moi“ (1930), Essai de psychanalyse, tr. fr. M.
Derrida, Payot, 1967, pp. 263-278.
© Librairie Arthème Fayard 2005
Traducere din limba franceză de Dan Burcea
Julia Kristeva
La haine et le pardon
Éditions Fayard, Colecţia „Essais“, Paris, 2005, 712 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters