Semn-sintaxă-interogaţie: de la „poziţia depresivă“ la „faza falică“
Să ne
oprim un moment asupra unui moment dificil pe care foarte stimulantele lucrări
cognitiviste pe care tocmai le-am citat par să le neglijeze. Aş dori să vorbesc
aici despre rolul verbalizării în cristalizarea „învelişului prenarativ“
propriu fantasmei arhaice, verbalizare sub forma unei naraţiuni fantasmatice.
Cunoaştem, graţie cercetărilor făcute de Hanna Segal, importanţa „poziţiei
depresive“ în trecerea „echivalenţilor simbolici“ (symbolic
equivalent-equations) spre simboluri propriu-zise, pasaj obligatoriu pentru
însuşirea limbajului ca asamblare de semne linvistice2.
Propria-mi
experienţă mă îndeamnă să adaug la această manieră de înţelegere kleiniană a simbolurilor
importanţa fazei falice, capitală în întărirea simbolismului şi în investirea
gîndirii subiectului. Am putut preciza altădată că începînd de la o anumită
maturaţie neurobiologică şi psihică, castrarea conduce copilul, fie băiat, fie
fată, la o identificare falică cu tatăl: înţelegînd, după cum afirmă Lacan,
falusul patern nu numai ca organul penisului, ci şi ca reprezentantul
autorităţii simbolice a tatălui în triunghiul familial. Însuşirea falusului de
către băiat sau de către fată pare să constituie fantasma prealabilă a
incestului cu mama şi a uciderii tatălui (cu variante după sexe pe care nu le
voi dezvolta aici) care-l caracterizează pe Oedip. Umflarea sau dezumflarea
penisului, vizibilitatea sa „vinovată“ şîn limba franceză, jocul de cuvinte
este propice unor înţelesuri apropiate: „coupable“ (vinovat, n.t.) = „à couper“
(de tăiat, n.t.) şi „à coulpabiliser“ (de învinovăţit, n.t.) fac din proba
falică în timpul fazei cu acelaşi nume un fel de ordinator psihosomatic: totul
se petrece ca şi cînd falusul ar fi suportul psihosomatic al structurii binare
care stă la baza semnului lingvistic ca şi a oricărei structuri de sens
(prezenţă/absenţă, pozitiv/negativ, 0/1.
Această
consolidare a simbolismului în faza falică este însoţită de o altă manifestare
logică legată, şi ea, de identificarea falică – este vorba de curiozitatea
psihică despre care Freud sugerase că se înrădăcinează în întrebarea originară:
„De unde vin copiii?“. Deşi se presupune că această curiozitate există încă de
la naştere în protofantasma sugarului, se constată că această perioadă se poate
articula ca o întrebare care implică o cauzalitate şi o finalitate din faza
falică şi datorită consolidării simbolismului lingvistic.
Afirmarea
şi negarea sînt conţinute în mod implicit în semnul lingvistic: orice semn
constituie deja o frază sau o holofrază („mama“ înseamnă „vreau cu mama sau „nu
vreau cu mama“). În schimb, curba căutării pe care o implică naraţiunea şi care
comportă o enigmă, o încercare şi o soluţie este o construcţie complexă. Ea
depinde, într-o altă manieră şi într-o măsură mai mare decît sînt capabile
enunţurile dorinţelor sau plăcerilor, de capacitatea subiectului de a traversa
o încercare falică şi de a se situa în triunghiul oedipian. Este ciudat să
vedem cum Freud, care s-a ocupat de raţionamentul de existenţă şi de atribuţie3
şi care a sesizat dependenţa lor pe de o parte vizavi de respingere [Ausstossung, Verwerfung], pe de alta vizavi de simbolul negaţiei şVerneinung,
Negativitätţ, nu şi-a continuat cercetarea asupra întrebării care îi este, cu
toate acestea, familiară atunci cînd o descifrează, de pildă, în poziţia
discursivă a lui Oedip. „Cine sînt? De unde vin? Încotro merg?“ – sînt
într-adevăr enunţuri ale enigmei constituante a lui Oedip în faţa Sfinxului,
enunţuri care subînţeleg însăşi posibilitatea de a nara povestea [story] a
acestui erou central al psihanalizei.
Last but
not least, dacă naraţiunea presupune o întrebare, fiind atît de evident faptul
că ea constutie răspunsul dat acesteia, înseamnă deopotrivă că ea ne introduce
într-o interlocuţie, într-un transfer. Într-adevăr, actul de a pune întrebări
se adresează la persoana a doua, spunîndu-i în mod implicit: nu presupun că
aveţi în mod obligatoriu aceeaşi ştiinţă ca şi mine, dar repartizez
psyche-urile la amîndoi, presupun că o parte din mine este în tine şi aştept de
la aceasta răspunsul la întrebarea formulată de cealaltă parte; sau o aderare
la povestea pe care o formulez ca răspuns la întrebarea mea, cu condiţia să nu
mă izbesc de un refuz4. „Realitatea umană interogativă“ pe care filozoful5 o
socoteşte esenţială şi al cărei răspuns narativ este concomitent este oare
inerentă, pentru psihanaliză, încercării falice conducînd la Oedip?
Trebuie
să constatăm că naraţiunea ne plasează la un nivel al simbolismului care
comportă nu numai simboluri, nu numai fraze cu toată suita lor de afirmaţii şi
negaţii, dar mai ales capacitatea de a întreba şi a răspunde care se bucură
atît de curiozitatea psihică („De unde vin copiii?“), cît şi de poziţionarea
celuilalt ca interlocutor simbolic –ceea ce constutie tot atîtea repere psihice care capătă forţă prin
elaborarea încercării falice în faza oedipiană.
Dacă
acceptăm ideea că teoria inconştientului, oricare ar fi ramificaţiile ei
moderne, posedă o unitate, aceasta ar putea fi definită, îmi pare, drept o
co-prezenţă sexualitate/gîndire. La etapele de însuşire a gîndirii pe care
Piaget, pe de o parte, congnitiviştii, pe de alta, o descriu la copil,
psihanalistul adaugă condiţiile de interacţiune sexuale şi subiective care susţin
aceste etape – sau structuri – ale gîndirii. În timp ce psihanaliştii
britanici, împreună cu Melanie Klein, insistă cu mai mare uşurinţă asupra
versantului preoedipian al însuşirii funcţiei simbolice (în special dependenţa
acestei însuşiri de poziţia depresivă şi valoarea ei reparatorie), noi,
psihanaliştii francezi, (să se datoreze acest lucru faptului că sîntem
„sudişti“ sau latini?) avem tendinţa să reabilităm rolul libidoului falic în
investirea simbolului şi al dezvoltărilor ulterioare ale gîndirii.
Vom
susţine, aşadar, că această capacitate de a pune întrebări (enunţuri
interogative), ca şi aptitudinile narative, în fragedă copilărie, se află în
strînsă relaţie cu identificarea falică, activă, a subiectului. În aceeaşi
perspectivă, am putea avansa ideea că falicismul femeii isterice poate lua
forma excitării narative, logoree narativă pe care Joyce a aşezat-o la loc de
cinste prin monologul lui Molly din Ulysse. În sens contrar, eşecurile acestei
identificări, dubiile şi impasurile pot lua aspectul unei naraţiuni
împotmolite, semănată cu lacune şi atinsă de amnezie, împotrivindu-se timpului
linear, aşa cum a fost, după Freud, cazul Dorei.
Pacienta
cu care am abordat această reflecţie, şi care se declara a fi bisexuală sau
homosexuală, cu puternice tendinţe către competiţia falică, părea că începuse,
în acest stadiu al analizei, să-şi elaboreze falicismul: în aşa măsură încît,
în loc de trecerile anterioare la act (conflicte cu părinţii sau cu şeful de
serviciu, accidente de circulaţie din cauza excesului de viteză care-i dovedeau
că era tot atît de „puternică“ ca şi un bărbat, neglijenţă vestimentară sau
garderobă caraghios masculină etc.), ea se afirma printr-un mod de a vorbi
elaborat cu răbdare – poate chiar construit prea calm, prea atent. „Numai
povestind reuşesc să mă ţin pe picioare, îmi spunea ea. Lucru straniu, căci, pe
divan, tot asta fac, povestesc şi, deşi într-un mod diferit, nu mă «ţin» pe
picioare, mă scufund în apă, în ţinută de scafandru“.
Voi porni
de la aceste cuvinte ale pacientei mele pentru a trece de la naraţiunea
canonică şi de la satisfacţiile falice pe care ea le procură, la această
variantă a naraţiunii reprezentată prin asocierea liberă. Invitaţia de a „spune
tot ceea ce vă trece prin minte“ îi conduce pe unii pacienţi către discursul
narativ şi tot ceea ce acesta presupune legat de vindecarea poziţiei depresive,
ca şi către curiozitatea şi seducţia falică – sper că v-am putut convinge de
lucrul acesta.
Asocierea liberă comportă în acelaşi timp însă şi cuvinte
izolate, sintagme eliptice, fără să mai vorbim de strigăte, de murmure, de
fărîme de limbi inexistente, de idiolecte secrete şi de tăceri. Este vorba aici
de „costumul submarin“ al pacientei mele: care reprezintă tot atîtea încercări
de a comunica stări psihice fărîmiţate sau rudimentare, în care relaţia cu
obiectul este infimă, instabilă sau inexistentă şi unde fantasma (dacă există
una) este centrată pe autopercepţia dureroasă sau extatică în care actul şi
obiectul său sînt suspendate, inexistente chiar, şi care ne invită să revenim
la noţiunea freudiană a narcisismului primar. Capacitatea terapeutică a
asocierii libere îmi pare că rezidă tocmai în combinaţia pe care ea este
chemată tocmai să o producă între, pe de o parte, narativitatea ale cărei
contururi tocmai le-am schiţat, contururi în definitiv falice, şi, pe de alta,
procesul primar (deplasare, condensare). Acestea, deşi prezentate deseori sub
formă de semne lingvistice (cuvinte, sintagme), nu sînt „semne”“propriu-zise,
ci funcţionează mai degrabă ca „indicii“ („index“ în terminologia lui C.S.
Pierce), senzaţii şi afecte sau „ecuaţii“ (după Hanna Segal), „reprezentări de
lucruri“ mai mult decît „reprezentări de cuvinte“ (în terminologia lui Freud).
Naraţiunea pe divan comportă doi versanţi şi trebuie să-i înţelegem pe amîndoi,
dacă dorim să-l însoţim pe pacient atît în coborîrea lui în subconştientul
profund, cît şi în urcuşul său către dramele erotismului şi elaborările sale.
Este adevărat însă că în mijlocul acestor fîşii non-narative, în aceste
cuvinte-indicii (cuvinte-„echivalenţe“ sau „reprezentări de lucruri“) se poate
descifra o experienţă psihică personală: pacientul încearcă să se apropie cu
ajutorul cuvintelor de „lucruri“ reprezentate pentru el prin senzaţii de afecte
sau de pulsiuni.
Marcel
Proust ne oferă un superb exemplu al riscului psihic şi vital reprezentat prin
această derogare de la narativitatea canonică, dar şi de la seducţia pe care
aceasta o exersează asupra noastră.
Transsubstanţierea după Proust
Textul
din În căutarea timpului pierdut6 ne conduce în prezenţa unei naraţiuni
abundente şi profund modificate în ce priveşte structura ei canonică: alungirea
frazelor, supraabundenţa metaforelor, suprapunerea personajelor între ele şi
faţă de personajul autorului etc. „Ceea ce dă o singularitate Căutării, scrie
Paul Ricœur7, este învăţarea semnelor.“ Voi dezvolta această observaţie,
emiţînd ipoteza că modificările proustiene aduse naraţiunii au ca temelie sau
ca scop traversarea refulării originare pe care se sprijină limbajul naraţiunii
canonice. Acestea înfăptuiesc o adevărată izbucnire a experienţei sensibile, o
„indexare“ a ei sau o „ecuaţie“ în cuvinte sau, şi mai mult, urmînd modelele
freudiene, o întoarcere a „reprezentărilor de cuvinte“ la „reprezentările de
lucruri“. Proust numeşte el însuşi această modificare a limbajului în
naraţiunea sa precizînd că obiectivul literaturii este de a realiza
„transsubstanţierea“ pe care o proclamă liturgia catolică. (Vă amintesc că,
spre deosebire de protestantism, catolicismul crede că poate schimba întreaga
substanţă a pîinii şi a vinului în întreaga substanţă a trupului şi a sîngelui
lui Cristos.) Proust, care era evreu după mamă şi catolic după tată, şi una şi
alta, sau mai degrabă nici una, nici alta, agnostic şi sarcastic, foloseşte
această metaforă a transsubstanţierii pentru a arăta că, prin arta romanului,
el urmăreşte să transfere atît propriul trup, cît şi trupul lumii în pînza
naraţiunii. El ne invită să o lecturăm ca pe o prezenţă reală a afectelor,
pulsiunilor şi dorinţelor sale. Am încercat să comentez în altă parte această
stranie întîlnire dintre metafizică, religie şi literatură, care-l interpelează
pe psihanalist. Căci ea reprezintă deja, sub pana lui Proust, un început de
analiză a fantasmei unei ecuaţii între lucruri şi cuvinte, pe care o celebrează
„transsubstanţierea“. Din această construcţie aş reţine doar faptul că
naraţiunea proteiformă a lui Proust, lacunară şi poetică, dar continuă în mod
obstinant, reprezintă mărturia unei fragmentări a aparatului psihic, dar şi a
recompunerii sale în plăcerea sadomasochismului, care vine să compenseze
durerea depresivă şi aceasta pînă la imersiunea autistică.
Puterea
sublimării
Freud
ne-a lăsat moştenire asupra literaturii o viziune căreia îi recunoaşte,
desigur, meritul de a fi precedat descoperirile analitice prin apropierea ei
faţă de inconştient, dar care rămîne în esenţă dominată de principiul plăcerii;
regăsim această viziune în unele formulări ale lui Lacan, care distinge în„imaginar“ o evitare a „adevărului“. Pornind
de aici, psihanaliştii au tendinţa să considere scriitura ca pe o denegare a
traumei sau, la nivel mai modest, a conflictului: experienţa literară ar fi o
fugă îndreptată către fetiş. Este deseori neglijată forţa ei de sublimare ca
repriză şi golire a traumei. Operă de limbaj, întreţesută din cuvinte din limba
naturală, din semne, dar pe care Proust încearcă să le apropie pe cît posibil
de indicibil, de simţ şi de pulsional de care, de altfel, el se protejează în
mod necesar: sublimarea nu este în mod obligatoriu o perlaborare, deşi
numeroase pasaje din În căutarea timpului pierdut dovedesc existenţa unei
conştientizări a ambivalenţei legăturii pe care copilul astmatic o întreţine cu
mama lui, de exemplu, sau ale fundamentelor homosexuale ale geloziei. Întîlnim
această experienţă în cadrul curei de tratament analitice: înaintea oricărei
„înţelegeri“ sau „intelectualizări“, simplul fapt de a numi afectul în scopul
de a-l restitui analistului reprezintă o mediere-meditaţie, care-i atenuează
încărcătura erotică sau thanatică şi-l face suportabil, trăibil, adesea chiar
agreabil sau plăcut. Proust se protejează de acest lucru într-o măsură mai mare
şi în mod diferit decît pacientul, căci numind gustul prăjiturii savurate
împreună cu mama sa sau mersul şchiopătînd pe dalele pieţei San Marco de la
Veneţia, ca un ecou al senzaţiei resimţite pe aleea din curtea domeniului
Guermantes, el acaparează codurile retorice anterioare. Şi-o însuşeşte pe
George Sand, autoare preferată a mamei sale Jeanne-Clémence Weil-Proust, tot
aşa cum pune stăpînire şi pe personajul mamei-morăriţe incestuoase din François
Le Campi, al cărei prenume este... Madeleine8; el intră în competiţie cu arta
clasică a secolului al XVII-lea, cu portretele lui La Bruyère, cu
limbajul calomnios al lui Saint-Simon, cu „trăsăturile dostoievskiene“ ale Dnei de Sévigné etc.
Aşadar, el se măsoară cu ceea ce piaţa literară şi mediile editoriale şi
ziaristice din Parisul începutului de secol aşteaptă de la un „mare scriitor“.
Şi, în alchimia acestui verb înfăşurat în jurul pulsiunii, el construieşte un
obiect pe care trebuie să-l calificăm drept artificios şi artificial. Un obiect
pe care cititorul de rînd îl percepe ca pe ceva într-un fel „snob“ sau venind
de la un „dandy“, cîtă vreme ar trebui să descopere aici, sub mantia reproşului,
o treaptă importantă şi poate indispensabilă a efortului de sublimare, de
omnipotenţă, a ambiţiei universale conţinute în acest stil.
Această
extravaganţă nu împiedică în nici un fel scriitura să rămînă în registrul unui
adevăr inconştient, cu atît mai mult cu cît opera sublimatoare, care
înfrumuseţează insuportabilul, eternizîndu-l în acelaşi timp, această
conjuraţie a traumei, a durerii astmatice şi a culpabilităţii homosexuale nu
ezită niciodată să aşeze în cadrul unor „teme narative“ conflictele precise
care o fac posibilă: altfel spus, conflictul cu imagos-urile părinteşti şi, în
special, cu acest imago matern, care apare ca izvorul a ceea ce Proust numeşte
„memoria involuntară“ şi pe care o putem compara cu „memoria inconştientă“. Am
constatat că primele încercări ale romanului În căutarea timpului pierdut din
Carnetele din 1908, înfăptuiesc, după moartea mamei în 1905, o operă de doliu
care se iniţiază încet, folosind, între altele, figurile substitutive: printre
acestea, unele relaţii materne cu femei aristocrate din jurul lui Proust, ca,
de pildă, Mme Straus, născută Halévy (soţia lui Georges Bizet şi mamă de-a doua
a colegului de clasă al lui Proust, Jacques Bizet), care-l încurajează şi-i
oferă faimosul carnet în care-şi va nota primele schiţe ale Căutării. Mme
Straus îi va sugera personajul Orianei, cu părul ei blond, rochiile de velură
roşie, chipul ei de copil melancolic. Sau contesa de Chevigné, născută Laure de
Sade, nobilă de pur sînge, uşor de recunoscut după nasul acvilin şi chipul ei
de pasăre, semne ce vor deveni emblema familiei Guermantes. Avem de-a face aici
cu adevărate mame distante, la care se va alătura, începînd cu 1914, subtila şi
devotata Céleste Albaret, servitoare inseparabilă şi confidentă preferată a
bolilor şi uneori a orgiilor sale.
Toate permit retrăirea situaţiei traumatice
pe care Proust a trăit-o într-o strînsă proximitate cu mama sa şi evadarea din
această osmoză printr-o punere în scenă, mai mult, printr-o mărturisire a
homosexualităţii sale, pe de o parte, şi printr-o scriitură narativă, pe de
alta, care va prelua ştafeta romanului prea poetico-biografic rămas neterminat
– Jean Santeuil –, ca şi a proiectului de eseu – Contre Sainte-Beuve –, pe care
scriitorul îl imaginase înainte de moartea mamei sale. O scriitură narativă
populată de metafore a căror fineţe nu este egalată decît de nemiloasa
agresivitate a intrigilor, îndeosebi în ce priveşte figura maternă şi cea a
feminităţii. Şi pînă la feminitatea bărbatului, a homosexualităţii sale, care
este, după Proust, atît un semn de nobleţe, cît şi o tară comică – pretext
pentru tandreţe, sarcasm şi bîrfă. Faptul de a fi încălcat interdicţia
homosexualităţii, în care-l menţinea identificarea lui cu figura maternă, a
întărit acest proces de rememorare, care permite scriitorului să aducă pe scenă
copilăria şi să dezvăluie, sub reprezentările de cuvinte, reprezentările de
lucruri. În aşa fel încît naraţiunea crudă merge mînă-n mînă cu o limbă
„încarnată“; Proust foloseşte termenul deja pomenit de „transsubstanţiere“.
Metafore şi o sintaxă hiperbolică: aceasta este „tehnica“ specific proustiană,
care este, de asemenea, în mod foarte evident pentru el, o necesitate de viaţă,
atîta vreme cît scriitura este singura viaţă posibilă, garanţia chiar a
supravieţuirii biologice. Scopul acestei remanieri a semnelor ostenite ale
limbii consistă în distrugerea aspectului obsesional şi inhibant al limbii
sociale, numite „limbă maternă“, pentru a o apropia de pulsaţia dorinţei.
Proust numeşte acest continent enigmatic, pe care vrea să-l abordeze cu
mijloacele extavagante ale unei limbi transfigurate, Fiinţa: mai puţin ca
referinţă la Platon şi mai mult ca aluzie la Schopenhauer, pe care Proust l-a
studiat în timpul anului de licenţă în filozofie, la Sorbona. O „Fiinţă“ care
ar fi pentru noi, cititori ai concluziei din Timpul regăsit, pe de o parte,
inconştientul, pe de alta şi poate dincolo de el, acea enigmatică regiune
numită prepsihic, o evaziune – să o numim, fără măsură – a oricărei
obiectivităţi9.
Cum ar
putea literatura, construită din cuvinte şi imaginînd universul uman, să atingă
„aceasta“? Cum atlfel decît tocmai prin această modificare monstruoasă a limbii
şi a naraţiunii, care ne devorează în simţuri şi, mai mult, într-un univers
incontrolabil care ar fi „hors-sujet“. Aceasta este, în orice caz, ambiţia
proustiană. În mod evident, psihanalistul este tentat să înţeleagă această
lipsă de măsură ca pe o tentativă eroică de a se smulge din braţele
traumatismului separării de obiect, separare şi individuaţie problematice, dacă
nu imposibile, pe care Marcel a trăit-o în cadrul astmului şi al
homosexualităţii şi pe care Proust o duce mai departe în cel al transformării
limbii în naraţiune. Această experienţă îl conduce către întîlnirea şi
traducerea în termeni moderni a ceea ce filozofia şi, înaintea ei, mistica a
numit „trupul“: adică un soi de ţesătură între pulsiuni şi reţeaua şovăielnică
a legăturilor umane, legături semnificante pe care subiectul nu le stăpîneşte,
care-i scapă. În această perspectivă, inconştientul proustian este, într-adevăr,
o variantă a „trupului“.
––––––––––––––––
1. Textul
a apărut în volumul Julia Kristeva, La haine et le pardon, Paris, Editions
Fayard, 2005.
2.
CfHanna Segal, „Notes on Symbol
Formation“, in International Journal of Psychoanalysis (1957), n° 38, pp.391-397. Să notăm că Hanna Segal nu se ocupă
de limbaj ca structură gramaticală sau ca judecată .
3.
Cf.Sigmund Freud, „La Négation“ (1925),
tr. fr. J. Laplanche, in Œuvres complètes, vol. XVII, PUF, pp.
165-171.
4. Cf.Julia
Kristeva, „Encore de l’Œdipe, ou le monisme phallique“, in Sens et non-sens de
la révolte, Fayard, 1996, pp. 141-197, şi „La castration symbolique: une question“, in Les
Nouvelles maladies de l’âme, Fayard, 1993, pp. 135-156.
5.
Cf.Martin Heidegger, „Qu’est-ce que la
métaphysique?“, in Questions I, Gallimard, coll. „Classiques de la
philosophie“, 1968, p. 48.
6.
Cf.Julia Kristeva, Le Temps sensible.
Proust et l’expérience littéraire, op. cit.
7. Paul
Ricœur, Temps et récit, tome II, Le Seuil, 1984, p. 195, Cf. de asemenea lui
Gilles Deleuze, Proust et les signes, PUF, 1964.
8. Aluzie
la numele prăjiturii pomenite mai sus şi care în franceză poartă numele de
„madeleine“ (n.t.).
9. Cf. în
volumulde faţă, „La fille au sanglot…“,
nota 1, p. 279.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters