Mărturiile biografice şi textul Căutării mă fac să înţeleg
că relaţia fuzională a fost traumatică pentru copil, astfel încît, pentru a
dobîndi o oarecare autonomie a Sinelui, Proust a trebuit să treacă mai întîi
prin somatizare. Interpretez astmul ca pe o exteriorizare a ambivalenţei
iubire/ură asupra „trupului“ însuşi, care este în mod indistinct cel al
subiectului şi al obiectului-mamă: ca o lacerare sau o flagelare (pentru a
relua înseşi fantasmele lui Proust) a celuilalt asupra propriului trup al
subiectului. Ulterior, cu dezinhibarea relativă a dorinţei homosexuale, ştafeta
simptomului astmatic va fi preluată de scenografia blestemului. Nu mă atac pe
mine însumi, nu mă sufoc pe mine însumi în profundă uniune cu mama, o profanez
pe mama. Asociez perversiunea cu profanarea, căci îmi pare că, odată cu Proust,
pătrundem într-un univers care-l depăşeşte poate pe cel al psihanalizei. Cred
că prin „transsubstanţierea“ limbajului şi prin meditaţia sa asupra
sadomasochismului inerent pactului social, Proust a atins un punct metafizic
important, cel al profanării, care trimite către distrugerea imaginii divine.
Desigur, avem de-a face cu un subiect care preocupă psihanaliza, cu atît mai
mult cu cît imaginea divină se înrădăcinează în legea paternă; consecinţele
acestei demolări îmi par însă că depăşesc cîmpul clinic. Căci ce este imaginea
divină?
Dincolo de ideal şi de interdicţie, al căror garant este reprezentat de
către tată, divinul ne apare din ce în ce mai mult – ţinînd cont de
inconştient, de antropologie şi de arheologie – ca o metaforă a înseşi
aptitudinii de reprezentare care-l diferenţiază la cel mai înalt nivel pe om: a
capacităţii noastre de a halucina/imagina/vorbi/simboliza. Atunci cînd grecii
identifică Fiinţa şi Gîndirea, cînd monoteismul celebrează un singur Dumnezeu –
pentru a rămîne la reprezentarea divinului din jurul nostru –, îmi pare că ei
contemplă o realitate care, sub masca speculaţiilor filozofice sau religioase,
continuă să-i interpeleze pe analişti. Este vorba, pentru psihanalişti, de
capacitatea foarte complexă, heterogenă, „desfoliată“ numită aptitudine de
reprezentare. Aceasta comportă, conform modelului freudian, inconştientul,
preconştientul şi conştientul, în timp ce actualitatea psihanalitică nu
încetează să-i scoată în evidenţă heterogeneităţile: halucinaţie, reprezentări
de cuvinte şi de lucruri, elemente „alfa“ şi „beta“, pictograme, semiotică şi
simbolică, în terminologia mea etc. Nu reprezintă cura analitică o încercare de
mobilizare a întregii game a acestei heterogenităţi a aptitudinii de
reprezentare, pentru a amplifica la maximum viaţa psihică, a învinge
inhibiţiile şi rezistenţele şi a favoriza, în felul acesta, sublimarea şi
elaborarea lor?
Proust a mers foarte departe pe această cale, ajungînd la un
punct în care a obţinut o adevărată fragmentare a aparatului reprezentării, a
însuşi aparatului psihic, fără ca această fragmentare să se scufunde în
asimbolia psihozei. Experienţa de care este vorba constituie, în acelaşi timp,
un pericol major pentru integritatea psihică a subiectului şi sursa unei
extraordinare exaltări. Atunci cînd Proust scrie că „ideile sînt nişte
succedanee ale tristeţii“ sau că „tristeţea şesteţ doar modul conform căruia
anumite idei pătrund mai întîi în noi“, el face o aluzie la stările depresive,
la momentele de separare de obiectul iubit, de obiectul matern, în primul rînd;
el include însă aici, într-un mod şi mai fundamental, angoasa provocată de
căderea aparatului psihic sub asaltul „lucrărilor negativului“, care explorează
şi dezintegrează orice unitate: aceea a Eului, a celuilalt, precum şi înseşi
unităţile limbii. Lucrări ale negativului care cuprind pulsiunea, dorinţa şi
simbolizarea lor: toate trei, întreţesute într-o punere sub semnul întrebării a
identicului, mai mult, a viului. Proust adaugă însă imediat că există mai multe
familii de idei: „Unele sînt bucurii neîntîrziate“. El înţelege aici marea
exaltare pe care o provoacă scriitura, entuziasmul maniac, după interpretarea
clinică, care invadează subiectul atunci cînd acesta nu sucombă dezintegrărilor,
ci parvine la traducerea lor într-o tramă verbală multiplă, dar reunită cu
toate acestea într-o naraţiune, la înglobarea lor într-o anumită coerenţă sau
unitate verbală a operei narative.
Construcţia care rezultă nu mai este sistemul obişnuit al
limbii uzuale şi al povestirii canonice, căci întîlnim aici o hiperbolă
metaforică, o sintaxă plină de subordonări adesea nesigure, „personaje“ care-şi
pierd conturul şi se amestecă înăuntrul schiţelor, dar „reverberînd“ între ele,
aşa cum spune Proust, în textul definitiv (astfel: cine e Swann? cine e Bloch?
cine este naratorul? Dar Albertine, Odette, Oriane etc.?). Scriitorul are
atunci sentimentul şi gîndeşte, ceea ce constituie o veritabilă experienţă, că
deţine divinul – în sensul aptitudinii de producere a sensului –, atît în
posibila lui eclipsă, cît şi în anularea lui ameninţătoare şi în splendoarea
lui polifonică, în „rozaceea“ lui. Putem acum să sesizăm sensul imaginii
proustiene care descrie opera narativă ca pe o „catedrală“. Ne amintim că
Proust şi-a comparat mai întîi textul cu o „rochie“ – alt indiciu care ascunde,
dacă pot spune aşa, feminitateasubiectului şi a celorlalte subiecte ale Căutării –, înainte de a o fixa
în ambiţia „catedralei“ şi a „vitraliilor“ sale.
A reuşi acolo unde autistul eşuează
Un vis foarte simptomatic povestit de Proust, cel al „celui
de-al doilea apartament“2, relatează o experienţă onirică ce ar ţine doar de
ordinul senzaţiilor: este vorba îndeosebi de senzaţii auditive care se
îndreaptă în mod discret, pe măsură ce se derulează visul, către senzaţiile
vizuale. Un al doilea vis apare apoi, mai frontal, numit „al primului
apartament“, care conţine personaje şi cuvinte şi care pare regizat într-o
manieră foarte freudiană, în special respectînd logica inversiunilor şi a ambivalenţelor
cunoscute din Interpretarea viselor: bunica se transformă în valet, durerea se
manifestă oare ca o dorinţă de apropiere de omul acesta etc.? Ca în peştera din
Republica lui Platon, flacăra începe să lumineze bezna auditivă înainte ca
această vizibilitate care înaintează în mod progresiv să facă loc cuvintelor,
„semnificanţilor“ care construiesc „ideile“. Cît priveşte „al doilea
apartament“, acesta rămîne cufundat în durere şi în nenumit, nelăsînd să
subziste decît sunete provenind de la obiecte inanimate: adevărată „peşteră
senzorială“, şi mai cufundată decît peştera platoniciană la care textul face,
după cît se pare, aluzie.
Lansez ipoteza unui autism latent şi compensat care se lasă
figurat în visul „celui de-al doilea apartament“ şi al cărui vis frontal, mai
mult, întreaga muncă de scriere care acumulează metafore şi subordonări
sintactice aspiră la traducerea intensităţii – şi reuşind să facă lucrul
acesta. Spun că scriitorul – în orice caz, Proust – „reuşeşte acolo unde
autistul eşuează“3, făcînd o trimitere la celebra frază a lui Freud, după care
el (Freud sau analistul) „reuşeşte acolo unde paranoicul eşuează“. Înţeleg
fraza lui Freud în următorii termeni: în timp ce paranoicul îl reprezintă
tocmai pe cel inapt să stabilească o legătură cu celălalt, proiectîndu-şi
destructivitatea şi frica împotriva acestuia, în aşa fel încît celălalt i se
arată dacă şi numai dacă paranoicul îl percepe şi-l gîndeşte ca pe un agresor,
analistul, în ce-l priveşte, fără a refula această agresivitate proiectivă care
constituie legătura cu celălalt, reuşeşte să întrerupă ciclul
proiecţie/introiecţie, să calmeze angoasa persecutorie, să se poziţioneze ca
persoana celuilaltpentru pacient, căci
el a început prin a-l asculta pe pacient ca pe cineva diferit de sine însuşi,
facilitîndu-i astfel posibilitatea unor legături cu ceilalţi în viaţa lui
fantasmatică şi reală. Scriitorul nu este străin de această economie, în măsura
în care munca sa imaginară asupra personajului, în calitate de alter ego sau de
stranietate, se situează în registrul proiecţiei/introiecţiei: să ne amintim
alăturările Swann-Charles Hass, principalul său prototip, care se strecoară în
text, Swann-Bloch, Swann-Naratorul, Naratorul-Charlus, precum şi
Naratorul-Albertine-Albert etc. Scriitorul aduce în plus o altă capacitate,
care consistă în traducerea acestui sensibil „autistic“, cotropitor şi reticent
şi zgîrcit în cuvinte, graţie unui lanţ remodelat de semne uzuale în metafore
şi în sintaxă, precum şi în povestiri nemaipomenite, exorbitante, lipsite de
măsură. Să nu-i uităm pe uriaşii cu care se încheie Timpul regăsit, ca ducele
de Guermantes cu picioarele lui lungi, „spaţiul“ lor incorporînd „timpul“
memoriei. După modelul acestor caractere de monştri, limba rămîne ea însăşi
ambiguă, polimorfă; conducînd conştiinţa cititorului, prin supraîncărcătura ei,
spre stări de supracompetenţă mnezică; dar şi spre stări de uitare, de
non-sens, spre stări confuzionale – atît onirice, cît şi angoasante sau
jubilatorii.
Cum devine posibilă această numire a nenumibilului pulsional
sau senzorial? Cum reuşeşte scriitorul acolo unde autistul eşuează? Aici
intervine perspicacitatea proustiană în ceea ce priveşte perversiunea.
Amintirile Celestei Albert4 – o mină de date autobiografice,
dar şi de informaţii relative la laboratorul scrierii – ne pun la dispoziţie
unele amănunte legate de trecerea de la voyeurism5 la naraţiune. Scriitorul se
întoarce noaptea tîrziu, după secrete întîlniri, împărtăşindu-i totuşi
guvernantei amănunte legate de persoanele pe care le frecventează;
pseudoanalistă, aceasta se preface că este supărată, nepierzînd însă din vedere
amănuntele legate de modul de a gîndi şi de a vorbi ale stăpînului-pacient.
Proust îi mărturiseşte că, dincolo de plăcere, care constă în a vedea suferinţa
unui flagelat, ceea ce se impune atenţiei sale este tabloul, regizare spaţială
şi vizuală, ca şi cînd această primă sesizare scopică a pulsiunii îi uşurează
provizoriu suferinţa. De-abia după aceea se poate trece la o aşezare în
cuvinte, nu a suferinţei-plăcere, ci a tabloului. Şi Proust începe, în faţa
analistei-guvernante, să caute cuvintele, să le încerce, să le schimbe, să facă
cu voce tare primele schiţe, frămîntînd nu trupul flagelat, ci pe cel al
limbii, formînd-o şi deformînd-o. O muncă aparent extenuantă... pentru guvernantă,
care precizează că se simte, la sfîrşit, „lovită“, „zdrobită“6. Ce devine
perversiunea în acest parcurs? Care este obiectul erotic al naratorului, care a
luat locul voyeurului? Obiect homosexual? Obiect matern, deghizat sub masca
homosexualului şi a guvernantei? Fără îndoială, amîndouă în acelaşi timp. De
fapt, în tot acest parcurs, devine limpede că adevăratul obiect erotic al
actului sublimatoriu nu este altul decît semnificantul, limbajul. O frază a lui
Proust, de o minunată luciditate şi care este rareori citată, descrie această
sublimare: „Trebuiasă construiesc
părţile succesive şale amintirii, ale senzaţieiţ într-o materie distinctă,
nouă, de o transparenţă, de o sonoritate specială, compactă, înviorătoare şi
roză“7.
Această „materie“, „înviorătoare şi roză“, care este materia
limbii poetice a naraţiunii proustiene, este imaterială, constituită pe
de-a-ntregul din sonorităţi şi din simţuri. Cu toate acestea, nu din
întîmplare, Proust o numeşte „materie“: în spatele ei se ascunde corpul însîngerat
al unui şobolan şi trupul unui flagelat, dar şi corpul plin de plăcere al
voyeurului, ca freamătul copilului bîndu-şi ceaiul însoţit de o prăjitură sau
respirînd mirosul de vetiver sau de liliac. Naraţiunea proustiană, ca limbă de
grandioasă sublimare, este o limbă care a absorbit sensibilul şi, tocmai de
aceea, ea este într-adevăr „înviorătoare şi roză“, dacă vrem cu adevărat să o
citim aşa cum ne invită autorul, nu ca pe cuvinte încrucişate, ca pe o cronică
mondenă sau ca pe un eseu conceptual. Aşa se face că el găseşte în mod spontan
– şi nu numai pentru a-i fi pe plac familiei Daudet şi de a fi acceptat de
aceasta – un termen împrumutat din liturgia catolică, „transsubstanţierea“,
pentru a califica această imersiune a semnificantului în pulsiunea şi simţirea
pe care o urmăreşte scriitura sa şi care seamănă cu un fel de suspendare a
refulării. Ştiu foarte bine că vorbele nu sînt nici senzaţii, nici afecte, dar,
cu toate acestea, ele se pot apropia în aşa fel încît să se poată confunda cu
ele. Un risc? sau un extaz? O transsubstanţiere.
Analistul povesteşte
Sînt convinsă că atenţia inconstantă cu care analistul îşi
ascultă pacientul se foloseşte de procedeul identificării cu inconştientul şi,
mai departe, cu ceea ce Merleau-Ponty numeşte „trupul“: trupul persoanei,
trupul lumii, spune el. O identificare cu trupul pacientului, care stă la baza
artei – atît de rară, dar pe care reuşeşte uneori să o atingă – de a numi
această imersiune biunivocă, reprezentată prin transfer-contratransfer.
Comunicare de la inconştient la inconştient, de la prepsihic la prepsihic,
comunicare a delfinilor, dacă vrem, pentru a sugera în mod şi mai intens că
este vorba de „semiotică“, de preverbal, şi care mobilizează, cu toate acestea,
capacităţile noastre retorice pentru a-i oferi o formulare comunicabilă.
Analistul nu dispune, în ce-l priveşte, de timpul cerut de munca retorică.
Totuşi, el se alătură economiei scrierii, care se vrea a fi complice cu trupul
în măsura în care „înţelegerea“ pacientului provine dintr-o identificare cu el
şi dintr-o îndulcire a regulilor, mai mult, dintr-o ridicare a cenzurii.
Cunoaştem aceste două momente de excese senzoriale şi pulsionale care însoţesc
transferul-contratransferul şi joncţiunea lui cu munca de formulare a
interpretării. Ele nu ar putea fi formulate mai bine decît o face fraza pe care
am citat-o din Proust, care evocă intrarea naratorului într-o „materie“
transparentă şi sonoră,„înviorătoare şi
roză“. Aceste momente de graţie interpretativă intervin rareori, ele există
însă şi deosebesc psihanaliza de orice altă experienţă terapeutică.
Ceea ce ne rămîne de făcut, aşadar, este ca, plecînd de la
lectura lui Proust, să reflectăm asupra sadomasochismului naraţiunii, care se
disimulează în spatele interpretării analitice. Audierea analitică este ea
însăşi un act violent: îmi însuşesc enunţul pacientului, mă identific cu
suferinţa şi cu plăcerea sa, vibrez cu cuvintele sale şi cu el însuşi pe notele
aceleiaşi melodii. Partea de plăcere perversă, în această identificare, urmează
în mod necesar drumul obiectelor parţiale şi al ambivalenţei pulsiunilor şi
dorinţelor în ceea ce numim transfer – contra-transfer. O altă violenţă se
alătură celei dintîi: mă detaşez de această atenţie inconstantă a auzului
pentru a putea da un sens. Interpretarea mea, verbală, rămîne obligatoriu
limitativă din punctul de vedere al tonalităţii, al Stimmung-ului audiţiei. Ea
aparţine şi mai mult domeniului alegerii „teoretice“ care se profilează în mod
inconştient într-un enunţ interpretativ: de vreme ce aleg să scot la iveală
acestă categorie a refulatului, oral sau anal sau depresiv etc., şi nu un
altul. Piera Aulagnier8 a insistat asupra acestei violenţe a interpretării,
care este, fără îndoială, salvatoare, în sensul că impune un sens, obligatoriu
limitativ, în haosul pulsional, favorizînd structurarea psihică. Au putut fi
reperate riscurile de înfeudare a dorinţei analizei pe care o comportă această
violenţă, precum şi valenţa ei de sugestie. Nu s-a precizat însă în mod
suficient mobilizarea perversiunii analistului pe care ea o implică. Dacă este
adevărat că prin actul interpretării mă construiesc, pentru analizant, ca
celălalt sau ca obiect, este tot atît de adevărat că această structurare de
care beneficiază pacientul este extrasă din partea perversă a personalităţii
mele, care reuşeşte să-l „capteze“ pe celălalt în umbra sadomasochismului.
În momentul în care fac din pacientul meu obiectul unei
relatări de „caz“, acest obiect narativ se construieşte din ambivalenţa
iubire-ură, ca băutul împreună al ceaiului însoţit de prăjitură de către
Narator şi mama sa şi ca efortul de a numi această cuminecare-comunicare. De
altfel, inconştientul pacientului ştie lucrul acesta atunci cînd cere cu
violenţă o interpretare, dar, de îndată ce o primeşte, suferă tot atît de puternic:
fiindcă orice interpretare, inclusiv cea mai justă, îl reifică, îl
obiectualizează, în cele din urmă îl „analifiază“. Atunci cînd Freud recomandă
tăcerea ca mijloc de intervenţie analitică, o face, fără îndoială, şi pentru a
uşura această reducere a pacientului la un obiect pervers, care riscă să se
instaleze odată cu abuzul interpretativ – şi pentru a deschide, prin urmare,
timpul către perlaborarea9 psihică.
Suspendînd interpretarea, Lacan ne fereşte oare de această
posibilă derivă? Nu putem, în acel moment, să evităm polul simetric invers:
tăcerea sistematică face din analizant un obiect pasiv sau dezinvestit şi
declanşează adesea suprainterpretarea fără reper din partea acestuia, care-l
împinge către paranoia10. Ne mai rămîne hermeneutica interpretării pe care o
sugerează Paul Ricœur: iertare sau făgăduinţă. Ne revine rolul de a analiza
aceste diverse atitudini, pentru a conduce pacientul să devină el însuşi
propriul său narator, fără a avea nevoie, la sfîrşitul analizei, de diafonia,
nici de logopatia noastră, nici chiar de iertarea11 noastră.
Lectura lui Proust şi, în general, atenţia pe care sîntem
capabili să o purtăm asupra experienţei narative ne vor permite, nouă,
analiştilor, să ne păstrăm tactul, bunăvoinţa, grija faţă de celălalt, amintindu-ne
tocmai prezenţa continuă a masochismului. Lectura romanului În căutarea
timpului pierdut ne conduce, repet, la un maximum de cruzime şi la un maximum
de delicateţe.
Sînt convinsă că acesta este lucrul care se petrece în cadrul
actului analitic. Dacă analistul nu este conştient că, interpretînd, el
mobilizează această cruzime faţă de pacienţii săi, în măsura în care reuşeşte
să se identifice cu prepsihicul lor, cu obiectele lor parţiale şi cu ei înşişi,
mă tem că nu va reuşi să acorde decît o asistenţă psihologică de suprafaţă. În
schimb, a şti că interpretarea analitică este un act de cruzime ne conduce la
împlinirea ei cu maximum de bunăvoinţă şi de tact.
Tratamentul constă în această delicateţe a cuvîntului: el
taie în mod delicat în carne şi, prin aceasta, optimizează capacitatea de
reprezentare-verbalizare, care reprezintă singurul mijloc terapeutic lăsat
moştenire de Freud. Ar trebui să le recomandăm un pic de lectură literară
studenţilor-analişti şi, în special, lectura romanelor lui Proust, pentru ca ei
să poată să înveţe stăpînirea acestei arte a delicateţii, reprezentată de
aşezarea în cuvinte a trupului, eventual prin intermediul naraţiunii.
––––––––––––––
1. Textul a apărut în volumul Julia Kristeva, La haine et le
pardon, Paris, éditions Fayard, 2005.
2. Marcel Proust, Sodome et Gomorrhe, à la recherche du
temps perdu, în Œuvres complètes, tome III, Gallimard, coll. „Bibliothèque de
la Pléiade“, 1988, p. 370.
3. Cf. Julia Kristeva, Le temps sensible, op. cit., p. 29. A
se vedea şi în volumul de faţă „L’impudence d’énoncer: la langue materne“, pp.
393 sq.
5. Din fr. voyeurisme, perversiune sexuală care se
caraterizează prin căutarea plăcerii sexuale în a privi, fără ştirea lor, unele
persoane dezbrăcîndu-se sau dedîndu-se la activităţi sexuale sau fiziologice
(Dictionnaire Littré, n.tr.).
6. Cf. Julia Kristeva, Le temps sensible, op. cit., pp. 296
sq.
7. Cf. Marcel Proust, Le temps retrouvé, A la recherche du
temps perdu, în Œuvres complètes, tome IV, Gallimard, coll. „Bibliothèque de la
Pléiade“, 1989, p. 449, citată în Le Temps sensible, p. 263.
8. Cf. Piera Aulagnier, La Violence de l’interprétation: du
pictogramme à l’ennoncé, PUF, 1975.
9. Din fr. perlaboration, termen folosit în limbajul
psihanalitic şi definind acţiunea de a eradica un simptom în cadrul curei
psihanalitice (n.tr.).
10. Cf., în cartea de faţă, „La fille au sanglot…“, pp. 274
sq.
11. Cf., în cartea de faţă, „La haine et le pardon“, p. 368.
psihanaliza necunoscutăbmarian - Marti, 16 Februarie 2010, 09:17
lipsa comentariilor dovedeşte fie necunoaşterea domeniului fie "învechirea" ... Nu cred. Dar ani de zile, zeci de ani, psihanaliza a fost ocultată în România.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters