OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nasul, productia recenta a Teatrului National „Radu Stanca“ din Sibiu, ridica probabil mai mult decit alte spectacole o problema de incadrare. Carui gen apartine, de fapt, aceasta montare? Cum poate fi catalogat un spectacol in care regizorul Alexandru Dabija lucreaza cu cei doi protagonisti – Ada Milea si Bogdan Burlacianu – si cu scenograful Andu Dumitrescu pentru a aduce pe scena o versiune esentializata, teatral-muzicala dupa celebra nuvela omonima a lui Gogol?

Intru aflarea reperelor, cautarea coboara adinc in timp. Descendenta ar putea merge, de pilda, pina in Grecia antica pe vremea aezilor, compozitori si recitatori de poeme epice si/sau eroice, pe care le si interpretau la un instrument. E drept, harpa nu chitara! Sau poate, e cazul sa venim mai aproape, in Evul Mediu. Nu existau pe atunci trubaduri si ai lor jongleurs, insotind epicele chansons de geste? Sa avem de-a face oare acum cu o formula moderna in care fiecare dintre cei doi actori-interpreti contopesc intr-una si aceeasi persoana trubadur si jongleur? Nu ar fi de neglijat nici ideea unui soi de spectacol de opera in miniatura. Ca doar se poate ca interpretii sa fie acompaniati numai de un trio sau de un cvartet. Ne putem imagina, la inceput de secol XXI, ca asistam la o formula hiper-contrasa, in care doi oameni plus scenografia fac totul.

Poate ca ar trebui totusi sa ne apropiem cu reperele de vremurile noastre. De ce sa nu ne inchipuim ca in loc de un storyteller avem doi si acestia nu spun pur si simplu povestea, ci o cinta vocal si instrumental si o lasa sa se completeze cu imaginile proiectate pe ecrane. Iar daca e sa cautam un reper pur teatral, poate ca am putea vorbi despre un teatru de text, mai ales ca genul cistiga tot mai mult teren/scena.
Incadrarea n-ar fi lipsita de argumente. Textul trece scena eminamente prin intermediul celor doi actori-interpreti. Ada Milea si Bogdan Burlacianu nuanteaza fiecare cuvint, ritmeaza fiecare fraza, apeleaza la repetitii in cascada, isi preiau unul altuia ideea sau incruciseaza cu aplomb replici pe note. Chiar cintate, ele sint toate modalitati de a potenta textul, de a crea dinamism dar si dramatism, de a trece printr-o gama larga de stari. E acolo uimire si ingrijorare, compasiune si iritare ori disperare si bucurie. Totodata, e un mod teatral de a se pozitiona fata de personaje, de a adopta o varietate de atitudini. Sint amindoi cind constatativi, cind ironici, cind implicati, cind distantati.

Ceea ce transmit si prin expresivitate corporala. Felul cum stau, schimburile de priviri, mobilitatea si/sau imobilitatea figurilor compenseaza cu asupra de masura miscarea scenica redusa la minim. Eclerajul, in schimb, lucreaza ca un liant sau separator, care fie ii aduce impreuna, fie ii separa, individualizindu-l pe fiecare intr-un spot de lumina. Tot din lumini sint marcate sau delimitate momentele tramei, ele functionind ca pauza intre scene, momente de suspans ori chiar ca o concluzie. Dar nu cea finala, intrucit aceasta este intarita prin cuvintul scris, proiectat pe fundal, si aici ar trebui deschisa o intreaga discutie despre scenografia lui Andu Dumitrescu. Minimala si ea in spatiul material al scenei – doar doua bancute si un mic stativ –, aceasta se desfasoara insa cuceritor pe cele trei laturi ale scenei. Proiectii in alb si negru se succed, se completeaza, se repeta obsesiv, se amplifica si apoi se sting. Ele fac legatura intre povestea absurd-fantastica a omului ramas fara nas si realitatea noastra absurd-halucinatorie. Vezi multime de santiere, ridicate mai ales pe verticala, macarale si schele, unde insa activitatile sint stupefiante. Cineva matura schela, un muncitor plimba o scindura, alti doi stau in contemplare, dintr-un robinet apa curge freudian s.a.m.d. Dupa aceasta incursiune in lumi reale si fictionale absurd-hilare, ultima intrebare despre rostul teatrului si al artistilor se asterne tacut pe ecran.

Acum e de raspuns la o intrebare mai adinca. Astfel incit, in ce priveste genul spectacolului, accepti fara rezerve formula paradoxala a regizorului Alexandru Dabija, respectiv „99% teatru si 99% concert“.