OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National din Tirgu Mures poate fi considerat unul tinar, el dobindind acest statut in 1978 si functionind cu trupa de limba romana doar de vreo 40 de ani, trupa la care ma voi referi in cele ce urmeaza (pentru ca exista in cadrul acestui teatru si o trupa de limba maghiara, care insa nu face obiectul prezentei analize). Oferta in sine a fost variata de la inceput (daca rasfoim volumul aniversar tiparit cu ocazia implinirii celor 40 de ani de existenta a trupei romane), dar intotdeauna se ridica intrebarea (atit de necesara) daca aceasta cantitate poate fi acoperita si de calitate.

Personal, in loc de bifarea a noua premiere pe stagiune (cum zice in volum, desi nu cred ca mai e cazul in prezent), ar fi de preferat sa se monteze mai putine spectacole, dar care sa stea in picioare.
Daca accesam site-ul de internet al Teatrului National (www.tntgm.ro), pe linga faptul ca acesta nu este aproape niciodata adus la zi, remarcam urmatoarea fraza pe pagina initiala: „Versiunile scenice rafinate, interpretate cu multa sensibilitate, atrag in fiecare an un numar mare de spectatori“. De aici putem porni pentru a incerca sa intelegem situatia actuala a acestui teatru.

Istoria unei caderi
Pina in 2000, mai precis in deceniul anterior schimbarii lui 1 in 2, institutia despre care discutam acum avea o anume prestanta in Tirgu Mures si in tara, fiind in acelasi timp o prezenta notabila si pe la diverse festivaluri, reusind sa adune premii, ba pentru spectacole, ba pentru interpretare. Nume precum Theodor Cristian Popescu, Horatiu Mihaiu, Gavril Cadariu, Tudor Chirila, Anca Bradu, Radu Afrim, spectacole precum Eu cind vreau sa fluier, fluier, Nascendo, Priveste inapoi cu minie (in versiunea de la vremea respectiva), Cei care fauresc imperii, Job, Alge (Bernarda’s House Remix) reusisera sa lanseze teatrul pe o traiectorie favorabila, impunind nume de artisti si de spectacole, stirnind comentarii si discutii, initiind dezbateri prin presa. La un moment dat, au existat si doua editii ale Festivalului International Dramafest, organizat in colaborare cu Nationalul, festival initiat de Alina Nelega, a carui vina a fost ca urmarea promovarea textelor de teatru de la un anumit nivel calitativ in sus, ca stirnea discutii, ca punea intrebari, sau cele doua editii ale intilnirii Scolilor si Academiilor Europene de Teatru, organizate de Vlad Radescu. Aceste festivaluri au murit insa rapid, iar Nationalul a mai inchis o usa.

Din 2000 incolo, spectacolele despre care merita sa vorbesti au inceput sa se imputineze tot mai mult. Alge, regizat de Radu Afrim, a disparut de pe afis dupa vreo trei reprezentatii, motivindu-se lipsa drepturilor de autor, lasind in schimb loc unui scandal in urma caruia regizorul (la momentul respectiv, angajat aici) si-a dat demisia si a plecat la alte teatre, sa stringa premii pentru ele. Mai apoi, Horatiu Mihaiu s-a reorientat, o multime de regizori si-au pus traista in spate si si-au vazut de drum, o parte dintre actori si-au reconsiderat pozitiile: Diana Vacaru a luat drumul Sibiului, Suzana Macovei (care se lansase bine de tot in Job, in regia lui Radu Afrim) a plecat la Oradea, Nicu Mihoc a demisionat si a pus bazele propriului sau teatru (Teatru 74), Dan Glasu a demisionat la rindul sau si a plecat si el la Sibiu, in acest moment fiind nominalizat la Uniter pentru rolul Samraev din Pescarusul de la Teatrul National din Sibiu, Theo Marton a demisionat si el anul trecut in octombrie, alti actori au inceput sa aiba colaborari tot mai intense cu alte teatre din oras, dat fiind ca in Teatrul National devenisera aproape invizibili.

Ceilalti artisti (care au mai ramas), fiind solicitati doar pentru roluri mediocre in spectacole submediocre, au inceput sa prezinte semne evidente de plictis, plafonare, deprofesionalizare, lipsa de interes. Au urmat apoi micile scandaluri cu iz de tirgusor plictisit, care nu mai are ce birfi, referitoare la angajarea a diversi actori sau diverse actrite prin diverse concursuri, dar ceea ce este interesant este ca tocmai aceste persoane, angajate, cum ar veni, cu acte in regula, sint printre cele mai putin solicitate. Prin urmare, la capitolul trupa stam prost spre foarte prost. Pe pagina de internet a teatrului se pot vedea fotografiile actorilor si actritelor, dar unii dintre ei au ramas doar cu poza acolo, pentru ca prin spectacole nu prea mai apar sau nu mai apar deloc, altii s-au pensionat si mai joaca din cind in cind in regim de colaborare, fara a impresiona in vreun fel, restul se remarca prin prestatii mediocre, desi la unii dintre acestia (foarte putini, de altfel) se vede ca ar putea si ca ar vrea sa faca mai mult.

Ciinii latra, caravana trece
Problema unui astfel de teatru este aceea ca, spre deosebire de teatrele independente sau macar semiindependente, el merge inainte chiar si cu sala goala sau cu spectacole care mor dupa trei reprezentatii din lipsa de spectatori (printre altele). Nu de putine ori publicul este cel acuzat de faptul ca replicile actorilor se lovesc de scaune goale, dar ceea ce de multe ori se uita este faptul ca si publicul, atunci cind nu are ce vedea intr-un loc, migreaza repejor spre altul (fericit acel public care, asa cum se intimpla la Tirgu Mures, in ce priveste teatrul, are si alte optiuni pe linga National).
Daca ar fi sa enumeram acum toate spectacolele mediocre sau submediocre prezentate pe scena de la National, de cind mileniul si-a schimbat prefixul, am ajunge la un pomelnic de peste douazeci de titluri, ceea ce, pentru o perioada de citiva ani, este nepermis de mult.

Nu stau sa le enumar acum, am mai facut-o cu alte ocazii, dar sint oricind la dispozitia oricui doreste sa luam lista punct cu punct. Nici nu e de mirare ca oamenii nu mai prizeaza nimic din ceea ce li se ofera, data fiind lipsa totala de strategie in atragerea de spectatori, lipsa de coerenta a stagiunilor (din care nu se mai intelege nimic) si atitudinea de casta inchisa, aerul de superioritate care se degaja chiar de la intrarea in cladire. Pina acum un an-doi, de exemplu, inainte de deschiderea fiecarei stagiuni se anuntau premierele. Putine dintre cele anuntate chiar ajungeau pe scena, fiind de cele mai multe ori inlocuite de montari incropite la repezeala, diminuind astfel credibilitatea acestei institutii: cind anunti patru titluri si iesi la lumina cu unul singur, iar pe celelalte le inlocuiesti cu te miri ce, nu mai ai de ce sa te minunezi ca nu-ti mai calca nimeni pragul. Oricum, in ultimul timp s-a renuntat si la aceasta practica, totul transformindu-se intr-o mare surpriza (pentru cei care mai au puterea si nervii sa se mai lase surprinsi).

in prezent, asadar, iata care este situatia: directoratul ii apartine lui Cristian Ioan, la activ cu o sacosa de montari, care in cel mai bun caz pot fi catalogate drept mediocre, daca nu adevarate dezastre (vezi Cintareata cheala de Ionesco, Ograda miracolelor, dupa fabulele lui La Fontaine, in care am avut socul de a vedea numele sponsorului fluturat prin scena in mod ostentativ, Bigamul 1 si Bigamul 2 de Ray Cooney etc.) si care organizeaza anual Festivalul de Teatru Imagine, care festival, pe linga faptul ca pare a stringe la un loc toate spectacolele ratate din tara, nici nu-si respecta profilul. La capitolul regizori angajati figureaza Kincses Elemer, care in ultimul timp da vadite semne de oboseala si lipsa de imaginatie, si Liviu Pancu – despre acesta, in cel mai bun caz, se poate spune ca promoveaza o estetica ramasa un mister pentru cei care si-au format cit de cit gusturile in materie de teatru, iar in cel mai rau caz, se poate spune ca evolueaza cu nonsalanta intre kitsch si lipsa de coerenta la fiecare spectacol montat.

La scenografi figureaza Klara Labancz (repetitiva pina la epuizare, singura curiozitate fata de scenografiile create de domnia sa fiind legata de numarul de oglinzi care o sa apara in scena), Ioana Popescu (un scenograf cu simt al culorii si al proportiilor, dar si cu o tendinta de a supraaglomera din cind in cind) si Judith Dobre Kothay, care lucreaza aproape exclusiv cu trupa de limba maghiara. Trupa, asa cum aratam si mai sus, este in acest moment neomogena, in cea mai mare parte cu resurse limitate sau foarte limitate, actorii si actritele care intr-adevar au ceva de spus regasindu-se de obicei prin montari ale altor teatre din oras (desi nici aceasta nu este o regula). Se desprind asadar, la mare distanta de ceilalti, actori precum Elena Purea Todoran, Monica Ristea Horga, Marius Turdeanu, Dan Radulescu, Ionela Nedelea, Ion Vintu, Razvan Vicoveanu, Elena Moales, Roxana Marian, Mihai Craciun, Mihaela Mihai, in mare parte actori la inceput de cariera, care se pot face remarcati pe scena, restul, in afara de veterani, complacindu-se intr-o semiinvizibilitate justificata, in unele cazuri, de faptul ca nu pot da mai mult, in alte cazuri fiind ignorati din diverse motive (care probabil tin de culise).

Ca tot am amintit de veterani, trebuie mentionati Mihai Gingulescu, unul dintre fondatorii trupei de limba romana, Iolanda Dain, Ion Fiscuteanu, care a murit anul acesta, dar a lasat in urma, pe linga rolurile de pe aceasta scena, nenumarate roluri in film, dintre care cel mai cunoscut este, evident, domnul Lazarescu, sau Vasile Vasiliu, si el trecut in nefiinta acum citiva ani.
Una peste alta, situatia, asa cum se prezinta ea la aceasta data (cu doua premiere scoase la rampa, anume Cel care primeste palme de Leonid Andreev, in regia lui Kincses Elemer, si Opera de trei parale de Bertolt Brecht, in regia lui Liviu Pancu, dintre care cea din urma putind fi luata etalon pentru ceea ce inseamna dezastrul absolut pe o scena de teatru), este mai mult decit albastra.
Ca o concluzie, directoratul lui Cristian Ioan inseamna, asadar, nenumarate montari in regie proprie (in ce sens doriti dvs. sa o luati) si epurarea institutiei de scenografi, regizori si actori care chiar au/aveau ceva de spus. Oricum, atit timp cit un teatru care poarta numele de National este prezent doar in presa locala, cu articole pline de adulatie, dar nu stirneste interesul presei nationale, prezenta echipa manageriala poate dormi linistita (ceea ce de fapt si face, doar ca din somnul lor se naste monstru dupa monstru). intrebarile care se ridica in mod firesc sint cit de jos se poate ajunge, unde este de fapt aceasta limita de jos si cit ii va lua Teatrului National sa se redreseze dupa ce va fi trecut peste catastrofa.


Despre Opera de trei parale montata de Liviu Pancu si denumita pompos „musical“ (da’ de unde!) nu ar fi de fapt prea multe de spus. Din plictiseala de trei ore si jumatate te mai trezesti cind se mai intimpla cite o enormitate pe scena (de exemplu cind tot coboara ceasuri peste ceasuri din tavan, care numai ca simbol nu servesc, in rest pot fi orice altceva, cind se interpreteaza un „exploziv“ moment à la Sistem, cu batut de bete in decor si care moment nu are absolut nici o legatura cu restul propozitiei, sau cind se termina spectacolul intr-un ton gretos si melodramatic, urmat de un moment inaltator de pura discoteca scoborita direct in Soho). Din toata ciorba asta fara sare si fara piper, cu momente muzicale racnite in difuzoare (din cintece realmente nu se intelege nimic), cu numere de dans care se remarca prin desincronizare (cele mai multe) si ridicol (unele dintre ele) si cu momente de camin cultural de Rasturnatii din Deal, nu prea ai ce alege.

Asa incit performantele actoricesti nici nu mai merita mentionate, pentru ca cei care ar putea intr-adevar sa faca treaba buna (Costin Gavaza, care chiar se straduieste si reuseste sa mai dea putina culoare pe ici, pe colo, Elena Purea, care-si struneste personajul, in limitele in care e lasata sa o faca, Ionela Nedelea, aparitie scurta, dar notabila, Dan Radulescu, agreabil intr-un personaj dezagreabil) sint oricum sufocati de prestatii sub limita decentei (Dana Pancu, o campioana absoluta la lipsa de expresie de orice fel, tragind serios in jos un spectacol care oricum se clatina din temelii, Claudia Domokos, lipsita de suflu si de dictie, Ciugulitu Csaba, exagerat si melodramatic), restul (adica restul distributiei, aflata intre aceste doua extreme) mentinindu-se intr-un onorabil con de umbra, din care nu se remarca nici unul, ceea ce este mai bine, pentru ca intr-un astfel de spectacol este un deserviciu pe care ti-l faci ca actor si daca te remarci in bine, si daca te remarci in rau, asa ca mai bine sa nu te vezi deloc. Inutil de mentionat ca si cintecele lui Kurt Weill sint de nerecunoscut (bine, de exemplu si remixurile lui Björk, sa zicem, ii fac cintecele de nerecunoscut, dar asta se intimpla in favoarea cintecelor respective, or, aici nu e cazul).
Mircea Sorin RUSU, LiterNet