OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mosteniri ale rinduielilor politice antedecembriste, teatrele nationale din Romania incearca, de aproape doua decenii, sa-si redefineasca identitatea. Silite de noile imprejurari. Fiecare cum se pricepe sau nu. Unele au facut-o mai coerent, cu continuitate. Altele, cam la-ntimplare, sincopat, preferind inertia, plasindu-se in siajul lui „las’ ca merge si-asa“, golind de substanta titulatura de pe frontispiciu. Care, in multe cazuri, a ramas o simpla inscriptie.

Variatiile de ton institutional au depins de anvergura artistica si de ambitiile directorilor si ale echipelor pe care s-au straduit sa le articuleze. Ca intreaga societate romaneasca, si nationalele noastre stau sub semnul lipsei de reforma, al unei legislatii incomplete si confuze, al unui pagubos amestec al politicului, al unei ambiguitati de proiect estetic.

„Teatru National caut misiune artistica. Rog seriozitate“
Cel mai ingrijorator e faptul ca nici cei care le conduc, nici cei care figureaza (pina la pensie) in schema de personal, iar publicul cu atit mai putin, pentru ca, in fond, nu-i problema lui, nu stiu foarte exact care e, de fapt, misiunea artistica a unui teatru national. La o institutie de gen din tara, aflata de ceva vreme in vrie artistica, la prima intilnire cu presa, un jurnalist l-a intrebat, firesc, pe noul director ce intelege domnia sa prin sintagma „teatru national“, ce continut intentioneaza sa-i dea? Priceput la vorbe, cel care abia cistigase concursul printr-un proiect managerial ditirambic, din care apoi n-a mai realizat mare lucru (fiindca „merge si-asa“), a evitat raspunsul. Habar n-avea cum urma sa remodeleze profilul estetic al institutiei in fruntea careia ajunsese. Pe care n-o cunostea, intrucit nu mai calcase pe-acolo mai bine de un deceniu. Atunci de ce se inhamase la o asemenea misiune dificila (ulterior s-a dovedit chiar imposibila)? Deoarece inca foarte multa lume percepe directoratul ca pe o sinecura, si nu ca pe o mare responsabilitate fata de o institutie si fata de comunitatea in care functioneaza. A fi in fruntea unei institutii inseamna a fi la dispozitia ei si nu invers.

Simul et singulis, sa fii impreuna cu altii, dar sa ramii tu insuti, aceasta este deviza actuala a Comediei Franceze, poate cel mai reprezentativ etalon european de teatru de repertoriu. Muriel Mayette, administratorul sau general, vede in „casa lui Molière“ un loc de confruntare permanenta, dar nonbelicoasa, intre traditie si modernitate, prin promovarea unei „arte in pas cu timpul prezent si cu lumea de-acum“. Stagiunea in curs va continua travaliul artistilor de cautare a unor noi solutii la chestiunea metisajelor intre stiluri, scriituri, culturi. Abilitatea administratorilor Comediei Franceze a insemnat stiinta de a transforma povara traditiei intr-un motor de cautare a celor mai potrivite strategii de integrare in spiritul contemporaneitatii. Pentru multe dintre teatrele romanesti de repertoriu, istoria, mai ales cea de efigie poleita, a devenit apasatoare. E ceva similar cu ceea ce se intimpla in multe familii nobiliare, in care, la citeva generatii, descendentii pierd capacitatea de a se ridica la nivelul predecesorilor si esueaza sub greutatea unui blazon la nivelul caruia nu pot urca. Privind prea insistent la stralucirea lor de odinioara, unele teatre autohtone se simt neputincioase in fata prezentului, nu gasesc calea de a se impune in spatiul spiritual public.

Misiunea artistica a unui teatru nu e ceva dat o data pentru totdeauna; e ceva viu, care se ajusteaza in functie de mediul cultural, de evolutia si de asteptarile acestuia, de tendintele estetice ale momentului. Nu toate nationalele trebuie sa aiba aceleasi obiective pe termen scurt. Ar fi chiar monoton sa fie asa si asta n-ar arata decit lipsa de imaginatie. Fiecare ar trebui sa-si configureze un profil distinct, adaptat la structura comunitatii in care exista, la locul pe care doreste sa-l ocupe la nivelul tarii si in plan european. Cantonarea in trena trecutului echivaleaza cu scoaterea institutiei din spiritul timpului, cu plasarea intr-o pozitie de inadecvare temporala. Cvasimajoritatea specialistilor considera ca titulatura „national“ se refera la o institutie indatorata repertorial marilor titluri ale dramaturgiei nationale si universale. Dar nu poate fi numai atit, pentru ca o asemenea deliberata limitare inseamna o ancorare in trecut. in acest punct se afla una dintre problemele scenelor noastre. Schaubühne din Berlin, spre exemplu, isi face un titlu de glorie din a fi devenit un exponent al programelor de incurajare a scriiturii dramatice contemporane. O face in variante experimentale, asezind avangarda alaturi de titlurile atestate de proba timpului ca fiind valoroase. Rezultatul este o „cercetare“ din mers a fenomenului scenic in cele mai vitale forme ale sale. Repertoriul de la Schaubühne e dominat de texte ale autorilor in viata, teatrul devenind liderul mondial al premierelor absolute. Un concurs anual de dramaturgie, un Festival International de Noua Dramaturgie, workshopuri, activitati educative care au ca scop pregatirea publicului pentru noile forme teatrale sint directii care individualizeaza Schaubühne in plan continental.

Cod portocaliu spre rosu
Pe site-ul oficial al lui Royal Shakespeare Company (RCS), oricine poate accesa bugetul pe anul financiar incheiat. RCS este una dintre cele patru companii britanice de spectacole finantate de Arts Council of England. Din cota acestor subventii, in jur de 80% se intorc la bugetul de stat sub forma de impozite. Segmentul „incasari“ este constituit, circa 60%, din vinzari de bilete si activitati comerciale conexe artei teatrale. La acestea se adauga alte venituri, provenind din sponsorizari, donatii, sume aproximate la nu mai putin de 3,5 milioane de lire anual.

Sistemul nostru de finantare, acesta global, in avans, pe an calendaristic si indiferent de performante, incurajeaza improvizatia. in Romania, fiecare institutie etatista (teatru, muzeu, biblioteca) primeste o suma, suplimentata pe parcursul anului, suma cu care vede ea mai apoi ce face. Sint foarte putini cei care programeaza de la debutul sezonului teatral ce vor face in urmatoarele zece luni, macar in linii mari. Peste tot in lume, sistemul concurential inseamna finantare punctuala, pe proiect, intr-o competitie cu un sistem de standarde unic, clar, transparent, anuntat din vreme. intrucit finantatorul, indiferent cine e el, trebuie sa stie limpede, in avans, pentru ce anume da banii. Iar la final, sa primeasca justificarile acoperitoare.
Ati incercat vreodata, in calitate de iubitor de teatru, biet contribuabil, platitor constiincios de impozite, sa vedeti cum arata bugetul unei asemenea institutii, la finantarea careia dati, indirect, un leut? Probabil ca nu, iar daca ati fi avut asemenea curiozitati ati fi fost privit ca o aratare cazuta de pe alte planete. E inacceptabil ca, spre exemplu, o institutie bucuresteana membra a UTE, desi a beneficiat de un buget ultraconsistent de la Primaria Capitalei, in 2007 nu a inscris pe afis nici un nou titlu! Iar un teatru National din Estul ceva mai indepartat sa aiba pe afisul curent o oferta de numai cinci spectacole, numarul de spectatori fiind la pamint!

Legislatia noastra, asa incompleta cum e ea, vorbeste despre evaluari periodice ale randamentului managerial, numai ca finantatorii ori nu le fac, ori le tin secrete. Pentru aprecierea eficientei managementului teatral, unul dintre cei mai revelatori indicatori, pe linga numarul de premiere, de reprezentatii, de platitori de bilete, este gradul de ocupare a salii. El arata cum sint primite de public propunerile institutiei, cum se construieste sau se ruineaza relatia acesteia cu mediul in care si pentru care trebuie sa functioneze ca asezamint public de cultura. Feedbackul publicului nu e privit la noi ca un indicator esential in privinta impactului pe care activitatea culturala il reuseste in comunitatea unde functioneaza. Daca publicul nu e educat, atunci el trebuie format. indepartind spectatorul de teatru, nu vei putea niciodata sa-l educi si sa-l fidelizezi. Oferta trebuie astfel gindita si livrata consumatorilor, incit acestia sa aiba impresia ca e exact ceea ce si-au dorit. Altfel, nu calca in sala de spectacole. Iar fara audienta, teatrul e aneantizat.

Publicul de teatru nu mai e astazi o formatiune numeroasa, amorfa, care vine neconditionat la teatru. Epoca teatrului subversiv a apus, iar in locul formulelor metaforice, al artei cu subinteles, trebuie asezat altceva. Ceva care sa atraga, sa-i ofere romanului grabit, stresat, dezamagit ceea ce alte domenii ale socialului si alte arte nu-i pot oferi. Sa-i spuna povesti (in formule variate, dar cu conditia sa le priceapa) in care sa se recunoasca, istorii care sa-l emotioneze, sa-l extraga dintr-un cotidian apasator si sa-l transpuna intr-un fictional cu putere catarctica. Teatrul romanesc trebuie sa-si caute publicul, pe categorii, sa-l intrebe ce asteptari are, sa-l implice afectiv. Altfel se ajunge la ireconciliere si divort.
Poate tabloul meu e prea sumbru. Poate vi se pare un crochiu exagerat. Dar stind strimb si judecind drept, avertizarea de cod portocaliu spre rosu ar trebui lansata spre cele mai multe dintre scenele noastre. intii, ca sa dea de gindit. Apoi, ca sa trecem la fapte.