OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

1. Ce este o natiune?

Sub titlul Qu’est-ce qu’une Nation? (Ce este o natiune?), Ernest Renan a sustinut o conferinta la Sorbona in 1882 in care incercase pentru intiia oara sa lamureasca sensul conceptului de natiune din diverse perspective. Socotit astazi un text major al istoriei ideii nationale in Franta1, el este deopotriva un reper pentru interpretarea diferitelor acceptiuni ale conceptului de natiune in culturile europene. Vazut prin prisma totalitarismelor secolului al XX-lea, Qu’est-ce qu’une Nation? contine un mesaj vizionar, aratind cum „funestele erori“ terminologice pot genera mari tragedii. Din perspectiva culturii politice a Europei Centrale, de Sud-Est si de Est, textul are relevanta in masura in care sugereaza ca in amintitele zone a fost imbratisata o alta acceptiune istorica a conceptului de natiune comparativ cu aceea cunoscuta in Franta, Anglia, Olanda. Conferinta lui Renan poate contribui la observarea orientarilor doctrinare confuze ale trecutului si ale prezentului: ma gindesc mai ales la acele culturi in care continua sa se atribuie sensul de natiune unor grupuri etnografice. Scris sub influenta razboiului franco-german din 1870, Qu’est-ce qu’une Nation? a fost precedat de studiul intitulat La guerre entre la France et l’Allemagne (Razboiul intre Franta si Germania)2. Voi analiza mesajul lui Renan cu gindul de a sugera importanta temei atit din punctul de vedere al constructiei Europei unite, cit si din acela al integrarii fostelor state comuniste in proiectata federatie europeana.

Care este observatia care sta la baza analizei lui Renan? Natiunea este o „idee clara in aparenta, dar care poate deveni periculoasa prin gresita intelegere“. Formele de existenta umana au fost foarte variate in istorie, ele neputind fi confundate unele cu altele fara a crea serioase inconveniente in intelegerea trecutului si a prezentului. De pilda, cetatile Atena si Sparta au avut o organizare distincta in raport cu autonomiile statale in genul Frantei si Angliei; marile aglomeratii umane de tipul Chinei, Egiptului sau vechiului Babilon au fost diferite de Imperiul carolingian, reunind mai multe tari; comunitatile fara patrie – cum au fost acelea evreiesti in antichitatea tirzie si in Evul Mediu – si-au revendicat identitatea prin religie, ceea ce le-a creat un statut diferit comparativ cu populatiile unor confederatii precum Elvetia. Ernest Renan opereaza distinctii in functie de formele de coagulare social-politica, el aratind ca nu poate fi folosita o singura umbrela pentru toate identitatile, nu pot fi suprapuse perioadele istorice si nu poate fi asimilata ideea de comunitate religioasa, lingvistica sau rasiala cu aceea de natiune.

„Antichitatea clasica a avut republici si regalitati municipale, confederatii si republici locale, imperii; ea nu a avut natiuni in sensul in care le intelegem noi pe acestea… Atena, Sparta, Sidon, Tyr sint mici centre de un admirabil patriotism, dar acestea sint totodata cetati cu un teritoriu relativ restrins. Inainte de absorbtia lor in imperiul roman, Galia, Spania, Italia reprezentau ansambluri de populatii adesea legate intre ele, dar fara institutii centrale, fara dinastii. Imperiul asirian, imperiul persan, imperiul lui Alexandru nu au fost patrii. Nu au existat niciodata patrioti asirieni; imperiul persan a fost o vasta feudalitate. Nici o natiune nu isi revendica originile sale de la colosala aventura a lui Alexandru, altminteri bogata in consecinte pentru istoria generala a civilizatiei. Imperiul roman a fost mai aproape de a deveni o patrie… Fusese o mare asociatie a pacii si civilizatiei, sinonima cu ordinul. In ultima perioada a imperiului s-a nascut la nivelul sufletelor elevate, al preotilor luminati, al carturarilor, un adevarat sentiment al «pacii romane» opus haosului barbariei. Dar un imperiu de douasprezece ori mai mare ca Franta actuala nu putea forma un stat in acceptiunea moderna“ 3.

Renan avea solide cunostinte asupra universului antic, sintezele sale asupra istoriei evreilor, asupra crestinismului si vietii lui Isus fiind acelea care ii oferisera ocazia de a frecventa o mare varietate de izvoare si posibilitatea formularii unui discurs propriu asupra trecutului. Il preocupase structura statala si mediul social. Il fascinasera marile personalitati, ideile fecunde ale trecutului, dar nicicind o constructie metafizica a istoriei. Ceea ce este important este faptul ca autorul lui Qu’est-ce qu’une nation? a constientizat necesitatea reinterpretarii trecutului. Desi a sesizat ca intelesul faptelor se schimba de la o epoca la alta, el elaborase puncte de vedere ce trimit spre o definitie contradictorie a ideii de natiune. Pe de-o parte, el nu a asociat imperiul lui Alexandru cel Mare cu ideea de patrie sau cu aceea de natiune; a facut distinctia intre civilizatia romana si statul francez, intre cetatile antice si natiunile moderne. Intr-un asemenea paragraf parea ca respinge continuitatea intre epoca merovingienilor si Marea Revolutie Franceza de la 1789. Mai mult, avea sa observe cu temei ca existenta unei natiuni „este un plebiscit de fiecare zi, la fel cum existenta individului depinde de permanentele dovezi concrete puse in slujba vietii“. Pe de alta parte, pe urmele lui Michelet si Quinet, Ernest Renan sustinuse ca „predecesorii sint aceia care determina cine sintem“. Aceste doua modalitati de a privi natiunea sint un bun exemplu al felului in care fusese inteleasa opozitia intre trecut si prezent, istorie si lege (sau sociologie), origine si contract, dreapta si stinga5.

Geneza administratiilor medievale revendicind teritorii este asezata de autor in legatura cu problema diferentialismului pe criterii de nationalitate. Invazia popoarelor germanice este considerata ca fiind aceea care a stimulat amintita diferentiere prin contributia adusa la aparitia aristocratiei militare, impunerea dinastiilor, schimbarea fondului raselor, impartirea teritoriilor vechiului imperiu occidental. Distinctia absoluta a populatiilor dupa religie nu a mai fost posibila pe fondul in care atit invingatorul, cit si invinsul isi revendicasera apartenenta la crestinism. Faptul ca populatiile germanice s-au adaptat conditiilor locului si au intrat intr-un proces de asimilare este dovedit de amalgamarile lingvistice, respectiv, de coabitarea si mixarea cu locuitorii regiunilor cucerite. „In pofida violentelor extreme“ prin care s-a caracterizat prima perioada a cuceririlor, rezultatul a fost aparitia statului. In epoca posterioara lui Hugo Capet, statul devine o realitate administrativa in care existenta diferentelor rasiale nu este amintita de nici un scriitor francez. Diferentele intre nobil si taran erau posibile, nu si intre grupuri etnice. La nivelul statului francez au fost acceptate conditiile sociale distincte, motivate prin educatia transmisa ereditar, prin curaj si obiceiuri.
Potrivit lui Renan, in Franta nici un cetatean nu stie daca este burgund sau vizigot prin origine. Nu exista zece familii care sa isi poata demonstra originea franca, fapt ce stinjeneste toate sistemele genealogilor6. Fenomenul nu este identic in Turcia, unde politica de separare a nationalitatilor in functie de religie a condus la grave consecinte. Autorul invoca exemplele Salonicului si al Smyrnei unde traiau cinci-sase comunitati, fiecare avind amintiri proprii, dar aproape nimic in comun. Or, esenta oricarei natiuni este ca indivizii au multe lucruri in comun.

„Deci, natiunea moderna este rezultatul istoric al unei serii de fapte care converge in acelasi sens. Uneori, unitatea a fost realizata de o dinastie, cum este cazul Frantei; alteori, de voluntarismul provinciilor, cum este cazul Olandei, Elvetei, Belgiei; citeodata, printr-un spirit general care tirziu a invins capriciile feudalitatii, asa cum s-a intimplat in Italia si Germania. Intotdeauna o profunda ratiune de a fi a prezidat la aparitia acestor formatiuni. Noi am vazut surprize dintre cele mai neasteptate, ca de pilda unificarea Italiei prin infringeri si disparitia Turciei prin victorii. Aceasta pentru ca Italia este o natiune si Turcia nu este“.7
Ar trebui sa insistam asupra unor idei ce rezulta dintr-o asemenea incursiune istorica. Mai intii, sa retinem ca in Europa occidentala nu are loc un proces liniar de modernizare si ca traditiile statale medievale joaca un rol de o intensitate diferita in emanciparea segmentelor sociale si in formarea natiunilor. Apoi, este important sa tinem seama de faptul ca procentul alfabetizarii a contribuit la organizarea statala in sens modern, chiar daca in aceasta directie lucrurile evolueaza lent sau foarte lent pina la mijlocul secolului al XIX-lea. Este vorba de alfabetizarea in urma careia – asa cum remarcase istoricul Eric Hobsbawm – scolile si universitatile se transformasera in mari promotoare ale nationalismului8. Complementar observatiilor lui Renan, se cuvine sa mai notam ca regiunile si populatiile aflate in subordinea imperiilor turc si habsburgic avusesera o experienta diferita in raport cu aceea a Occidentului, anii 1800-1848 indicind prima constientizare a apartenentei la acelasi grup in temeiul criteriilor comunitar-lingvistice si religioase. Sa retinem ca Turcia fusese intr-adevar un imperiu si nu o natiune, ceea ce nu a reprezentat o bariera pentru cultura turca in asumarea conceptului de natiune pe parcursul secolului al XX-lea.

Diferentialismul practicat in baza religiei nici nu era atit de malign pe cit fusese acela prusian pe considerente etno-culturale. Chiar si intr-o evaluare teoretica a fenomenelor, va trebui sa aratam ca Imperiul otoman se remarcase printr-o toleranta fata de diversitatea religioasa din Balcani. Este adevarat ca problema formarii etno-natiunilor in Balcani si a identificarii lor cu traditiile unui spatiu anume nu fusese incurajata de turci. Interesul Constantinopolului fusese dirijat spre conservarea structurii statal-imperiale, lucru posibil prin exercitarea controlului asupra aspiratiilor politice regionale. In al doilea rind, Imperiul otoman – aidoma acelora habsburgic si tarist – nu discutase politica externa prin prisma natiunii. Identitatea sa era puterea, intinderea, subordonarea populatiilor aflate in componenta. Uneori, de pilda in cazul habsburgilor, emanciparea si asigurarea statutului de cetateni egali in fata legii pentru toti locuitorii de pe teritoriile coroanei – indiferent de limba si traditiile lor – s-a dovedit a fi fost o masura eficace. Ea s-a reflectat in coabitarea relativ pasnica a entitatilor cultural-lingvistice.

Pe ce criteriu se bazeaza dreptul national? Care este semnul dupa care recunoastem apartenenta unui individ sau a unui grup la o natiune? Ce fapte concrete pot fi invocate in favoarea semnului distinctiv al unei natiuni? Intrebarile devenisera seducatoare in secolul al XIX-lea si aveau sa fie reluate in scopuri politice pe tot parcursul secolului al XX-lea. Pentru multi intelectuali raspunsul era unul singur: rasa. In locul unor fanteziste puneri in discutie, analiza lui Ernest Renan este una rationala, intemeiata pe un demers critic si pe argumente. Ginditorul politic acordase o atentie speciala etnicismului (la vremea aceea termenul fusese folosit aproape exclusiv in sens rasist) in partea a doua a celebrei sale conferinte din 1882, fara a fi fost interesat si de consecintele receptarii ideologiei lui Volkischekultur in Europa Centrala si de Sud-Est. Cautind un raspuns la genul de interogatii de mai sus, Ernest Renan era de parere ca un concept ca acela de natiune indica semnificatii contrare oricarei tendinte etnografice. L-a preocupat dezavuarea falsei demonstratii a intelectualilor si politicienilor germani ai timpului, potrivit careia natiunea si tara s-ar intemeia pe o puritate rasiala. Era epoca in care teza originii omului fusese larg popularizata, in care comparatiile dintre lumile barbara si moderna devenisera o preocupare de baza pentru toti aceia dornici sa descopere arhetipuri si sa demonstreze continuitatile si asa-anumitele drepturi istorice. Concentrarea asupra ascendentei nationale a fost combinata cu darwinismul, de unde a rezultat ca teoriile privind plantele si animalele trebuie aplicate la indivizi si la intregi popoare.

Puritatea singelui si superioritatea prin cultura si origini isi cistigasera adepti numerosi in Prusia. Intre motivatiile acestei orientari ar trebui amintite: lupta impotriva segregationismului, conservarea cu orice pret a traditiilor etno-diferentialiste si pastrarea „igienei rasiale“ prin refuzul oricarui amestec de singe. Iata ce scrie Renan despre aceasta ideologie, intrezarind temeiul unuia dintre viitoarele sisteme totalitare:
„Dreptul germanismului asupra unei provincii este mai puternic decit dreptul locuitorilor acesteia asupra lor insile. Asa s-a creat un drept primordial analog aceluia al regilor de drept divin. Principiul natiunilor a fost substituit cu acela etnografic. Acolo este o mare eroare, pentru ca, daca acest principiu devine dominant civilizatia europeana este pierduta. In vreme ce principiul natiunilor este just si legitim, dreptul primordial al raselor este strimt si plin de pericole pentru adevaratul progres.“9 (subl. mea, V.N.)
Istoricul are ca reper traditia gindirii politice franceze si engleze de secol al XVIII-lea. Semnificatiile atribuite conceptului de natiune de catre Marea Revolutie Franceza fusesera diferite in comparatie cu demersul teoretic al intelectualitatii germane. Nu este pentru prima oara cind Renan staruie asupra supravietuirii reflexelor de tip feudal in cultura politica germana. Faptul ca germanitatea este mai importanta decit dreptul individual sau ca o idee abstracta poate fi ridicata la rang de lege si, deci, socotita mai presus decit dorinta populatiei unui anume loc arata handicapul gindirii politice in timpul regimului lui Bismarck. Kulturnation devine opusul conceptului de natiune in sensul sau occidental. Interesul pentru conservarea stereotipurilor este vizibil in multe medii academice, literare si de presa. Imbratisata de elita, tema puritatii rasiale devenise atit de populara in Prusia anilor ’60-’70 ai secolului al XIX-lea, incit orice reflectie rationala era greu, daca nu imposibil de sustinut. Mediile politice oficiale o incurajasera. Pentru unii autori, rasismul se transformase in „legea educatiei germanice“, sau in asa-zisa „fortareata a educatiei germanice“.10
Ideea de rasa nu are nici o acoperire istorica atunci cind vorbim despre natiuni. Europa evidentiaza o existenta de lunga durata a populatiilor sale. Radacinile istorice trimit spre semnificatii multiple, in vreme ce limbile si ethnos-ul nu intervin in formarea identitatilor politice. Habitatul sugereaza existenta unei civilizatii, dar nicidecum a unei unitati pe baza rasiala.

Criteriile etnografice sint inoperante in discutia privind identitatea nationala, precum si pe marginea oricarei teme politice apartinind istoriei moderne si contemporane. Daca in cetatile Greciei antice sau in triburile Orientului apropiat problema rasiala putea fi luata in considerare, atunci nu acelasi lucru se poate spune despre Imperiul roman. Ernest Renan sustine ca „tribul si cetatea antica nu erau decit o extensie a familiei. In Sparta, in Atena, toti cetatenii erau inruditi mai mult sau mai putin“. Nu avem motive sa punem la indoiala faptul ca realitatile omenirii fusesera diferite in antichitate. Incepind cu Imperiul roman, a avut loc „cea mai ampla ruptura de ideea de rasa“. Intinderea, multimea populatiilor, numeroasele orase si provincii, precum si colonizarile presupunind deplasari ale armatei si ale administratiei au facut imposibila supravietuirea oamenilor in conditii de izolare. Conservarea presupuselor rase nu mai fusese cu putinta pe fondul existentei intinsei imparatii a Romei.
Cum se explica exceptionalismul german in contextul in care Europa medievalo-moderna s-a intemeiat pe civilizatia cosmopolita a Imperiului roman si a Imperiului carolingian? Sa fi rezistat Germania peste secole sub forma unei comunitati de rasa? „Ce iluzie!… Franta este celtica, iberica, germanica. Germania este germanica, celtica si slava…“ „Intregul Sud a fost galez. Intregul Est, incepind de la Elba, este slav.“11 Renan este incredintat ca „discutiile despre rase sint interminabile si aceasta pentru ca istoricii filologi si antropologii fiziologisti au luat cuvintul in doua sensuri cu totul diferite. Pentru antropologi, de exemplu, rasa are acelasi sens ca in zoologie; ea indica o descendenta reala, o origine prin singe. Or, studiul limbilor si istoriei nu ne conduce la aceleasi diviziuni ca acelea fiziologice“.12

Observatia pare cu atit mai demna de luat in considerare cu cit ea este facuta in epoca in care rasismul cistigase o enorma simpatie la nivelul elitei si incepea sa fie admirat de mase. In acord cu autorul textului Ce este o natiune?, voi spune ca istoria Europei arata in primul rind o suma de interese sociale si politice identice, o indelungata lupta pentru afirmarea personalitatii umane, o interferenta a traditiilor religioase si culturale si sisteme asemanatoare de organizare comunitar-statala. Ea este un depozitar de marturii umane diverse si convergente totodata, dar si un teritoriu pe care nu l-au ocolit conflictele si tragediile. Intr-un capitol dedicat problemei unitatii europene si vicisitudinilor sale, filozoful Isaiah Berlin subliniase faptul ca exista multe si importante similaritati intre indivizi, culturi, natiuni, pe vechiul continent. Diferentele sint putine si, in general, lipsite de semnificatii profunde.13 Ginditorilor si propagandistilor fanatici in sustinerea ideii de natiune prin singe li se poate raspunde ca cea mai importanta trasatura comuna a naturii umane – indiferent de limba vorbita, religia practicata, culoarea pielii, originea sociala si asezarea istorico-geografica – este facultatea numita ratiune. Aceasta il face capabil pe posesorul ei sa inteleaga adevarul in sens teoretic si practic al vietii. Ernest Renan invocase o suma de argumente de bun simt – o facuse la nivelul stiintelor sociale contemporane lui – in respingerea absurdului demers speculativ istoric, filologic si filozofic al romantismului german.

„Ceea ce numim filologic si istoric rasa germanica este in mod sigur o familie distincta in specia umana. Dar este ea o familie in sens antropologic? Nu, in mod sigur. Aparitia individualitatii germane in istorie dateaza din secolele premergatoare lui Isus Christos. Se pare ca germanii nu erau preocupati de un teritoriu la vremea aceea. Inainte de aceasta ei se topisera impreuna cu slavii in marea masa indistincta a scitilor, fara a avea o individualitate a lor. Un englez este cu adevarat un prototip in ansamblul umanitatii. Or, acest prototip pe care il numim impropriu rasa anglo-saxona nu este nici bretonul din timpul lui Caesar, nici anglo-saxonul Hengist, nici danezul Knut, nici normandul Wilhelm Cuceritorul; este rezultatul tuturor acestora. Constiinta instinctiva care a prezidat constructia hartii europene nu a tinut deloc seama de rasa si primele natiuni ale Europei au fost natiuni rezultate in mod esential din amestecul de singe... Faptul rasei, capital la origini, intotdeauna a pierdut din importanta sa. Istoria umana difera esential de zoologie“.14

De unde izvorisera supozitiile privind originea pura a unui (unor) grup/grupuri de oameni? Cum s-a putut ajunge la asemenea neintelegeri intre intelectualii care in secolul luminilor se revendicasera de la una si aceeasi civilizatie? Cine au fost adevaratii promotori ai Volksgeist-ului (spiritul congenital al poporului, spiritul unei rase) si cum anume au promovat ei confuziile doctrinare amintite? Hamann, Fichte, Herder, intreaga miscare literara germana cunoscuta sub numele de Sturm und Drang au creat o ruptura violenta in raport cu orientarile clasicismului. In acceptiunea acestor scriitori cheia rezolvarii problemei nationale era inventarea poporului ca forma ideala a unitatii. Cum? Prin poezie. Herder era de parere ca poetul este singurul capabil sa indrepte inima celor multi in directia in care vrea. El este un zeu pe pamint. De aici si pina la asumarea pozitiei de vizionari si de intemeietori ai filozofiei Volk-ului nu a fost decit un pas. Ideea de consangvinitate strabate intreg discursul romantic german despre natiune si statul-natiune. Asa se face ca in acceptiunea culturii germane se strecoara idei de genul: statul cel mai natural este acela format dintr-un singur popor, avind trasaturi caracteriale proprii, cintece proprii, limba proprie si viata interioara specifica. Purismului Volk-ului ii este asociat purismul limbii, dator a retine ceea ce diferentiaza. In The Crooked Timber of Humanity, Isaiah Berlin sustine ca acesta a fost debutul nationalismului si chiar al populismului, al cultului eroilor si al liderilor, al irationalismului brutal.15

In ceea ce il priveste pe Ernest Renan, el vazuse cu ochii sai cum anume evoluasera ideile romanticilor; observase ca limbilor li se acordase o importanta politica, folosirea lor fiind interpretata ca semn al rasei. Un asemenea fals avea sa-i retina atentia in analiza dedicata limbilor dintr-o perspectiva istorica. In acceptiunea lui, acestea nu puteau indica decit putine lucruri despre singele aceluia care le vorbeste. „In tot cazul, limbile nu se opun libertatii umane atunci cind este vorba de alegerea familiei…“.16 Consideratiile exclusive privind limba – la fel ca atentia acordata rasei – contin pericole si inconveniente. Renan nu s-a lasat impresionat de incercarile de limitare a universului cultural prin intermediul limbilor nationale. Inainte de a fi optat pentru o limba sau alta, inainte de a fi dobindit insemne particulare de un fel sau altul, o apartenenta la o cultura sau alta, omul a fost o fiinta rationala. Acest principiu fundamental nu trebuie nicicind abandonat.17 Faptul ca propaganda culturala pregatise o ideologie a confruntarilor – cadru in care istoriografia si literatura au jucat un rol major – l-a determinat pe Ernest Renan sa invoce faptele istoriei printr-o explicatie coerenta si logica.

Ce putem obiecta in legatura cu teoria istoricului si ginditorului politic francez? In citeva ocazii pune accent pe istoriile antica si medievala in demonstrarea genezei natiunii moderne. Chiar daca sintem de acord cu teza ca modernitatea are citeva repere in epocile anterioare, ea este in principal rezultatul unei rupturi in raport cu sistemul feudal. Intre curtile regale medievale si organismele statale articulate in temeiul intereselor economice, politice si culturale ale lumii capitaliste sint multe diferente. Intre comunitatea religioasa si de casta feudala si societatea moderna nu exista decit vagi inrudiri. Statul condus de segmentul social al nobilimii, respectiv de un rege cu prerogative derivate din dreptul istoric si de o elita formata exclusiv pe cale ereditara provocase revolta noii nobilimi in Anglia, a starii a III-a in Franta si a burgheziei comerciale in Olanda. Fusese o revolta impotriva sistemului. Gindirea politica, tipologia organizationala si administrativa, legislatia si institutiile, structurile si ierarhiile sociale, aspiratiile culturale ale evului modern arata foarte clar existenta unei lumi diferite in raport cu cea feudala.

Ernest Renan consacrase un spatiu prea intins argumentelor venite din alte timpuri, desi el parea constient de faptul ca abia contemporanii lui au formulat si pus in aplicare conceptul de natiune moderna. Problema a ramas sub semnul controverselor pina in ziua de astazi, mai ales pentru ca o parte a istoricilor revendica trecutul indepartat in pledoaria lor privind existenta statului-natiune. De pilda, teoria „duratelor lungi“ a lui Fernand Braudel – reiesind din studiul fenomenelor economice ale perioadei de tranzitie de la medieval la modern – este discutabila atunci cind in centrul atentiei se afla examinarea institutiilor, a societatii si a gindirii politice. Ea crediteaza teza potrivit careia noi am fi o simpla continuare a predecesorilor nostri. In L’Identité de la France, Braudel sustine ca natiunea franceza ar fi una si aceeasi incepind cu Evul Mediu. Desi se opreste cu studiile sale in pragul secolului al XIX-lea, el lasa sa se intrevada ca ultimii doua sute de ani nu au adus nici o modificare in privinta conceptului de natiune.18

O cuprindere nuantata nu va omite sa sublinieze faptul ca acolo unde amestecul intre principiile vechi si noi a fost posibil, acolo s-a petrecut un gen de continuitate intre epoci. Sa retinem insa ca este in discutie o continuitate care blocheaza tocmai inradacinarea in modern. Ma refer la citeva regiuni care s-au confruntat cu un lent proces de tranzitie datorat tocmai conservatismului vechiului segment politic dominant. In Ucraina, persistenta obiceiurilor feudale si a structurilor politice antagonice in secolul al XVIII-lea a impiedicat pentru multa vreme modernizarea. Aristocratia dorise cu orice pret sa-si pastreze privilegiile, astfel incit ea ignorase orientarea noului ev. Comertul, conflictele militare si miscarile de populatie (in special dinspre Rusia) au sfirsit prin a impune noile idei, dar au consacrat totodata si tensiunile interetnice19. Acest exemplu staruie asupra unui fel de continuitate in sens contrar aceluia sustinut de Michelet sau Braudel. Comparind teoria lui Ernest Renan cu aceea a „duratelor lungi“ a lui Braudel sint tentat sa spun ca cea sustinuta de Renan este mai potrivita multiplelor identitati europene care astazi incearca sa afle mai mult ceea ce le uneste si mai putin ceea le desparte. Din punctul de vedere al istoriei conceptuale, textul Ce este o natiune? se dovedeste a fi mai bine articulat in raport cu discursul pe aceeasi tema al istoricilor din familia lui Braudel. Multe dintre explicatiile lui Renan rezista la o analiza peste timp si aceasta pentru ca avusesera ca obiectiv evaluarea uneia dintre marile erori de gindire politica din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Semnificatiile conceptului modern de natiune asa cum le-a vazut Renan sint cu atit mai atractive cu cit erorile de interpretare din „secolul nationalitatilor“ fusesera reactualizate in mai multe perioade istorice ulterioare.

Qu’est-ce qu’une Nation? trimite la fapte si exemple din trecut, dar ea are in vedere prezentarea conditiilor in care a putut aparea natiunea moderna si decodarea sensului ei politic. Imbogatirea de ordin documentar datorata cercetarilor din ultima suta de ani este importanta doar in masura in care deschide si alte unghiuri interpretative. Istoria presupune insa un mod de intelegere a faptelor, a categoriilor si a conceptelor. Contributia intelectuala particulara asa cum o remarcam la Ernest Renan a avut si are rosturi remarcabile in cunoasterea pozitiilor dogmatic-obscure si in sublinierea incapacitatii unor intelectuali si politicieni de a raspunde la problemele timpului. Qu’est-ce qu’une Nation? a facut cariera atit ca text fundamental al istoriei istoriografiei, cit si ca reper in istoria gindirii politice moderne. Renan se numara printre putinii ginditori moderni care au fost capabili sa observe ca neintelegerea franco-germana are sanse sa degenereze dintr-un conflict local intr-unul continental si mondial. Accentul pe diferentele de natura conceptuala arata cit de revelatoare pot fi in anumite imprejurari atributele acordate conceptului de natiune. Analizate din punctul de vedere al intereselor Europei de ieri si de astazi, studiile lui Renan contribuie la o mai buna intelegere a relatiei dintre particular si general, dintre national si transnational. Multe ramase nerezolvate, aceste interese se refera la problema echilibrului european.

Am vazut ca prin conceptul de natiune moderna fusese inclusa o unitate a constiintei vizibila in gindul, sentimentele si actiunile membrilor societatii. Conceptul a devenit unul revolutionar de indata ce prin el s-a inteles abolirea privilegiilor feudale. Faptul ca Europa occidentala acceptase transferul de suveranitate de la regele de drept divin la parlament sau la adunarea reprezentativa indica in mod cert geneza unei alte lumi. Cit priveste inventia „spiritul poporului“, ea nu reflecta o transformare de natura politica. Ea exprima insa o confuzie terminologica de care s-a servit o parte a inteligentiei secolului al XIX-lea spre a inlocui pedagogia emanciparii de sub servitutile medievale cu o ideologie de grup doar aparent favorabila emanciparii masei. Astfel – in citeva zone ale Europei – a fost prelungit modul de a gindi si a face politica al elitei nobiliare feudale. Etnocultura generind asa numita etnonatiune a fost conceptul care a servit amintitei legaturi peste timp. Modernizarea formala si doar in beneficiul unui segment social dominant este demonstrata de statisticile economice, inexistenta unei clase de mijloc, persistenta analfabetismului in epoca industrializarii si supravietuirea relatiilor feudale in mediul rural.

Propagarea falsurilor genealogice prin intermediul studiilor istorice – invocate in acelasi sens si cu deplin temei de Ernest Renan – pregatise nu numai o comoda perspectiva culturala, dar si o ideologie cu grave repercusiuni. Excesul de autoritate a fost folosit in numele ideii de categorie sociala suprapusa, cu drepturi nelimitate dictate de reale sau imaginare origini princiare. Istoriile inceputului modernizarii in Prusia si Germania de mai tirziu, Grecia, Austro-Ungaria, Serbia, Romania, Bulgaria sint pline de asemenea exemple. Iata de ce studiile de istorie conceptuala au o data mai mult motive serioase sa atraga atentia ca orice explicatie credibila privind trecutul se bazeaza pe cunoasterea limbii scrise a unei epoci. Putem sa studiem foarte bine orice perioada istorica – remarca Otto Brunner („maestrul istoriei constitutionale medievale“) – de indata ce reconstituim limbajul folosit de oamenii ei in vederea conceptualizarii aranjamentelor lor, pentru ca mai apoi sa traducem aceste concepte in terminologia noastra proprie20.

The Catholic University of America,
Washington, D.C.
–––––––––
1. Raoul Girardet, Presentation, Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une Nation? et autres écrits politiques, Imprimerie Nationale Editions, 1996, pp. 223.
2. Ernest Renan, La guerre entre la France et l’Allemagne, in Idem, Qu’est-ce qu’une Nation? et autres écrits politiques, pp. 161-187.
3. Idem, Qu’est-ce qu’une Nation?, pp. 224-225.
4. Problema a fost reluata de istoriografia contemporana franceza, care a ajuns la concluzia ca asemenea supozitii privind relatiile directe de continuitate intre doua epoci istorice indepartate si mult diferite nu stau in picioare. Un exemplu il ofera interpretarile lui François Furet si Pierre Nora. Pina la 1789 – observa Pierre Nora – ideea de natiune nu inspirase nici o solidaritate, nici o constiinta colectiva, nici o configuratie politica. Vezi Pierre Nora, Nation, in François Furet, Mona Ozouf, Dictionnaire critique de la Revolution Française, Flamarion, 1988, pp. 803-804.
5. Gerard Noiriel, The French Melting Pot. Immigration, Citizenship, and National Identity, Forward by Charlse Tilly, Translated by Geoffroy de Laforcade, University of Minnesota Press, 1996, p.11.
6. Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une Nation?, p. 228.
7. Ibidem, pp. 228-229.
8. Eric Hobsbawm, The Age of Revolution 1789-1848, Vintage Books, New York, 1996, p. 135.
9. Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une Nation?, p. 231.
10. John Weiss, Ideology of Death. Why the Holocaust Happened in Germany, Ivan R. Dee, Publisher, Chicago, 1997, pp. 64-79 si 80-96.
11. Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une Nation?, p. 233.
12. Ibidem.

13. Isaiah Berlin, The Crooked Timber of Humanity. Chapters in the History of Ideas, Edited by Henry Hardy, Princeton University Press, 1997, p. 175.
14. Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une Nation?, pp. 234-235.
15. Isaiah Berlin, op. cit., pp. 224-225; vezi si Idem, Three Critics of the Enlightenment, Vico, Hamann, Herder, Edited by Henry Hardy, Princeton University Press, 2000, pp. 221-242.
16.Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une Nation?, p. 236.
17. Ibidem, p.237.
18. Vezi in acest sens observatiile pertinente ale lui Gerard Noiriel, op.cit., pp. 39-41.
19. Cf. A. Dvornichenko, Istoriia Ukrainy I problema srednovekovoi vostochnoslavianskoi Gosudarvennosti (Istoria Ucrainei si problema medievala a statelor est-europene), in Vestnik Sankt-Peterbrgskogo Universiteta, Seriia 2: Istoriia, Iazykoznanie, Literaturovedenie, 1993, nr.3, pp. 13-24.
20. Cf. comentariul lui Reinhart Koselleck din volumul The Meaning of Historical Terms and Concepts. New Studies on Begriffsgeschichte, Edited by Helmut Lehmann and Martin Richter, German Historical Institute Washington, D.C., Occasional Paper N. 15, 1996, pp. 50-60. Termenul de Begriffsgeschichte (istoria conceptelor, istoria conceptuala) defineste acest gen de istorie si el a devenit unul consacrat ca urmare a cercetarilor intreprinse de un grup de savanti germani. Anticiparea se datoreaza lui Otto Brunner, iar punerea in aplicare cu rezultate notabile apartine profesorului Reinhart Koselleck de la Universitatea din Bielefeld, coordonator (alaturi de Otto Brunner si Werner Conze) al celebrului lexicon de stiinte istorice si politice: Geschichtliche Grundbegriffe: historisches Lexikon zur politisch-sozialen Sprache in Deutschland, 8 volume, Stuttgart, E. Klett, 1972-1997.