OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Conceptul de natiune in Europa contemporana

Este foarte important modul in care intelegem problema identitatii nationale pentru ca ea joaca un rol vital in formarea perceptiei societatii despre mediul inconjurator21. Care sint conotatiile de astazi ale conceptului de natiune si in ce masura se poate vorbi de modificari in raport cu textul celebrei conferinte din 1882? Supravietuirea orgoliilor in dauna unei comunicari firesti este vizibila in diverse zone ale continentului, ceea ce indreptateste o data in plus reluarea discutiei privind semnificatiile multiple ale conceptului. Daca acum un secol neintelegerea fusese provocata de interpretarea identitatilor franceza si germana, astazi, diferentialismul de ordin identitar are in vedere disputa situata pe linia mediana a Europei. In ce masura Centrul, Estul si Sud-Estul accepta sa-si innoiasca reperele cultural-politice? Este posibil ca statele zonelor amintite sa-si insuseasca aceeasi semnificatie a identitatii nationale ca statele vest-europene? Vor deveni ele parte componenta a unei identitati care va aseza europenitatea deasupra oricarei particularitati nationale? Unitatea suprastatala a continentului – una in care exercitiul administratiei de tip federal probabil va juca un rol important – se confrunta cu accentele particularist-etnografice ale fostelor tari comuniste, capabile sa-si descopere propriul trecut, dar greu adaptabile la dinamica si aspiratiile lumii contemporane occidentale. O asemenea observatie presupune, pe de o parte, cunoasterea termenilor cu ajutorul carora opereaza gindirea politica a Vestului, pe de alta, acceptarea redefinirii acelor identitati europene eliminate dupa al doilea razboi mondial din circuitul valorilor culturale si al miscarii libere de idei.

Intii, ar trebui sa stim ca statul-natiune continua sa detina un rol in memoria colectiva a tuturor europenilor. In al doilea rind, marea masa a locuitorilor batrinului continent este inca departe de a considera identitatea europeana ca fiind mai presus de aceea nationala. Ar fi de semnalat faptul ca un concept poate avea si explicatii diferite in functie de limba. Conotatiile conceptului de natiune depind insa de mult mai multi factori: traditii culturale, evolutie administrativ-institutionala, conditii economice favorabile diversificarii profesiunilor si preocuparilor intelectuale, orientare religioasa, productii literar-filozofice s.a. De aici rezulta amintita diversitate. Deocamdata, sa observam ca Estul si Vestul abordeaza in modalitati diferite conceptul de identitate nationala. In al doilea rind, in pofida mai multor coincidente, culturile politice ale Europei occidentale nu indica nici ele o unitate de vederi asupra conceptului in discutie. In abordarile ontologice de sine statatoare sint enumerate o serie de atribute. Anthony Smith identifica urmatoarele: istoria comuna si teritoriul comun, cultura comuna, o anumita dezvoltare si integrare economica, o Constitutie coerenta si un sistem politic-administrativ coerent.

Nu toate natiunile se regasesc in aceste atribute. Promovarea setului de valori comune – in temeiul carora ar urma sa se armonizeze civilizatia Europei – este legata de redefinirea in termeni cit mai flexibili a nationalului. Aspiratiile Europei contemporane nu sint identice cu ale Europei secolului al XIX-lea. Prin urmare, nici nationalul nu poate fi privit in acelasi mod ca in anii revolutiei capitaliste. Inca ceva: dupa epocile lui Hitler si Stalin, tema nationala presupune reconsiderari, acestea putind stimula gindirea si practica politica. In studiul La guerre entre la France et l’Allemagne, Ernest Renan remarcase ca: „Vom vedea sfirsitul razboiului cind locul principiului nationalitatilor va fi luat de principiul care contine un corectiv: acela al federatiei europene, superioara tuturor nationalitatilor …“22. Recunoastem in acest punct de vedere aspiratia politica a statelor vest-europene de astazi. In temeiul experientei acumulate in ultimul veac, intelegem ca termenul de natiune si-a adus propria „contributie“ la disputele de pe continent, confirmind premonitia ginditorului francez. Conotatiile derivate din geografie, etnic si religie au impiedicat regindirea problemei identitatilor care trebuia sa asigure relatiile dintre statele-natiune, precum si punerea in practica a proiectelor comune.

Un motiv in plus sa consider ca o cuprindere mai buna a termenilor prin care se reprezinta o societate (nationala sau continentala) este absolut necesara.
Ceea ce se poate spune daca avem in vedere jumatatea de vest a continentului in ultimele decenii este ca ideea de natiune a dobindit alte valente comparativ cu perioda antebelica. De exemplu, in locul intolerantei fata de alteritati au fost promovate legi privind protectia minoritatilor culturale si religioase; identitatii etno-culturale (cazul Germaniei23) i-a fost preferata identitatea social-civica; in locul frustrarilor teritoriale, politicile natiunilor europene au decis anularea frontierelor; vocabularul rasist si antisemit ca parte a vechiului discurs despre natiune a fost inlocuit cu unul mostenit de la iluminism, in care primordiala este tolerarea diferentelor, cultura individuala, respectul pentru efortul intelectual. Problema fanteziei romantice – ale carei consecinte s-au vazut pe parcursul conflictelor interstatale si inter-nationale – a incetat sa fie preocuparea dintii a invatatilor si a scolii. Excesului ideologic-sentimentalist care a marcat istoria natiunilor Europei pina la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial i-a fost preferat o gindire analitic-rationala. Istoriei i s-a rezervat locul sau printre stiintele umaniste capabile sa ofere o imagine critica asupra faptelor si evenimentelor trecute, de unde si inlocuirea legendelor cu lectiile privind conditia fiintei umane de-a lungul secolelor. Locul geniului national l-a luat omul instruit, ale carui cunostinte trebuie sa raspunda provocarilor sociale, politice, economice. Dupa ce, vreme de un secol si ceva, a facut adepti pe toate meridianele, nationalismul spiritual de inspiratie herderiana si fichteana a incetat sa fie reperul fundamental al definirii identitatii colective in Europa occidentala. Demn de subliniat este faptul – arareori luat in considerare de istoricii din Europa rasariteana – ca istoriografia occidentala a renuntat la orice asociere metodologica si conceptuala intre istoria umanitatii si stiintele naturii24.

Conceptul de natiune, asa cum apare el astazi in discursul academic si in gindirea politica, este departe de a fi unul uniform. Se cuvine sa avem in vedere ca intre national, cetatean si democratie exista adesea o strinsa relatie si ca un termen fara altul nu poate primi o semnificatie acceptabila. Totusi, faptul ca in multe culturi au fost atribuite diferite sensuri (uneori, contradictorii) acestor termeni arata de ce decodarea semnificatiei nationalului pare uneori dificila. Conflictele locale irlandeze, basce, corsicane, ca si frictiunile dintre puteri nu pot fi ignorate intr-o examinare ca aceea amintita. In primul caz, ele reflecta exacerbarea sentimentului de apartenenta la o colectivitate, o tensiune nascuta din supravietuirea traditiilor regionale particulare, din gestionarea stingace a treburilor publice sau din excese centralizatoare care creeaza dezechilibre in viata economica si sociala. Se intimpla insa ca amintitele conflicte sa fi derivat dintr-un ethnic core, ceea ce arata ca avem de-a face cu o consecinta a vehicularii ambigue a conceptului de natiune. In pofida exceptiilor amintite, ceea ce trebuie retinut este ca atributele sale in lumea contemporana deriva in primul rind din practica politica. In cel de-al doilea caz, dezacordurile se refera la modul in care se pot armoniza institutiile, la administrarea comuna a bunurilor, exploatarea resurselor, promovarea intereselor strategice si de politica externa comune. Asadar, au o cu totul alta motivatie comparativ cu disputele teritoriale anterioare.

Sint interpreti care considera ca cea mai des uzitata politica a identitatii este rezultatul modului in care interpretam istoria, credintele si mentalitatile acumulate in timp. Aceasta pentru ca astfel s-a creat memoria colectiva a societatii. Ilya Prizel este de parere ca „identitatea nationala serveste nu numai ca prima legatura intre individ si societate, dar si ca legatura intre individ si lume“25. Potrivit aceluiasi exeget, toate tarile folosesc in mod frecvent identitatea nationala spre a-si articula politica externa si pentru a demonstra ca aceasta este legitima. O asemenea teorie este contrazisa de alti intelectuali care afirma ca folosirea politicii externe ca pe o rutina pentru asigurarea legitimitatii este valabila in statele in care elita politica se simte vulnerabila, iar identitatea nationala nu se bazeaza atit pe institutii, cit pe mostenirile culturale ale epocii romantice. Trebuie sa observ ca termenul de natiune nu trimite doar spre politica externa. Ea presupune in primul rind un contract social, voluntaritatea indivizilor de a fi si a crea impreuna o coeziune sociala fara de care este imposibila functionalitatea institutiilor. In alta ordine, ceea ce numeam cindva politica externa a unei natiuni astazi tinde sa se transforme in politica externa continentala. Aspiratia Uniunii Europene este aceea de a formula coerent si unitar politica batrinului continent in raporturile sale cu America, Asia si lumea araba. Pe acest fond, diferentialismul statal-national in materie de politica externa se va estompa in favoarea unei gindiri politice transnationale sau supranationale.

In tarile in care politica externa inseamna legitimarea elitei guvernante, acolo institutiile legale ale statului joaca un rol marginal in procesul de constructie nationala. Tendinta aceasta este valabila cu precadere in statele in care nationalismul romantic prevaleaza. Acolo politica externa isi asuma roluri disproportionate, iar elita se prevaleaza de idei precum: prestigiu national, simboluri nationale, drepturi nationale. Adesea, asemenea motive sint invocate pentru controlul dinamicii identitatii nationale. Sa recunoastem ca o asemenea orientare este specifica mai mult fostelor state comuniste si mai putin sau deloc Europei occidentale. Exista natiuni care pot servi ca model pentru crearea identitatii europene. In multe privinte, Europa de astazi se aseamana cu Elvetia secolului al XIX-lea. In cazul elvetian, statul federal construit in baza sufragiului universal impus de o elita liberala a creat mitul republican civic si a promovat ideea de identitate nationala a tuturor populatiilor cantoanelor. In cazul european, elita a creat o structura politica, dar institutiile sale sint inca incapabile de o adecvata integrare a populatiilor continentului.

Europa are nevoie de mitul civic, mit care o poate ajuta in formarea identitatii federale comune. Potrivit lui Hanspeter Kriesi, primul pas in crearea natiunii europene este existenta unei politici democratice in toate statele care aspira sa devina membre ale viitoarei federatii. Aceasta presupune mai mult decit democratizarea institutiilor politice. Natiunea europeana poate fi vazuta prin promovarea mitului civic al trecutului european comun, singurul capabil sa asigure un „patriotism constitutional“26. La rindul sau, Uniunea Europeana pretinde dezvoltarea unei identitati in temeiul valorilor, simbolurilor, memoriilor continentale comune27. Spiritul civic poate deveni un bun la scara Europei, in vreme ce conceptul de identitate multipla nu trebuie vazut ca unul utopic28. Europenii arata un sentiment apropiat nivelurilor multiple de guvernare si, exceptind populatiile Marii Britanii si Suediei, majoritatea din celelalte tari pare sa demonstreze ca se simte foarte atasata de identitatea europeana. Invocata experienta a Elvetiei sugereaza un succes posibil in cazul constructiei mitului Europei comune. Ce pretinde aceasta? H. Kriesi spune ca folosirea materialelor vechi in ordinea crearii unui nou tip de traditii va rezona foarte bine cu experientele trecute ale diferitelor natiuni. Insasi istoria Europei ofera suficiente exemple pentru inventarea traditiei europene comune.

The Catholic University of America,
Washington D.C., 9 februarie 2001
_____

21. Ilya Prizel, National Identity and Foreign Policy. Nationalism and Leadership in Poland, Russia and Ukraine, Cambridge University Press, 1998, p. 14.
22. Ernest Renan, La guerre entre la France et l’Allemagne, in Idem, Qu’est-ce qu’une Nation? et autres écrits politiques, p. 186.
23. In cercurile academice si politice germane, criza identitarista nu a incetat. In momentul in care s-a pus problema reunificarii celor doua Germanii a reiesit ca sint destule inadvertente inca in acceptarea unui sens comun al termenului de natiune. Diagnoza noii identitati germane s-a transformat intr-o criza de orientare. Controversa a culminat cu celebra Historikerstreit (dezbaterea istoricilor) din 1987. Studiul istoriei Germaniei (e vorba de acela promovat prin educatia scolara) a fost privit ca unul care poate rezolva criza de identitate. Provocarea a fost facuta de istoricul Ernst Nolte printr-un articol publicat in 1986 in Frankfurter Allgemeine Zeitung. El incurajase populatia Germaniei sa uite culpabilitatea covirsitoare a trecutului nazist, aratind ca „nationalismul negativ“ ce a rezultat ameninta insasi legitimitatea Germaniei Federale. Vezi in acest sens: Bettina Westle, Collective Identification in Western and Eastern Germany, in vol. Hanspeter Kriesi, Klaus Armingeon, Hannes Siegrist, Andreas Wimmer (Eds.), Nation and National Identity. The European Experience in Perspective, Verlag Ruegger, Zürich, 1999, p. 178.
24. Acest aspect are o importanta exceptionala in redefinirea termenului de natiune. Vezi comentariul lui Reinhart Koselleck in volumul: The Meaning of Historical Terms and Concepts. New Studies on Begriffsgeschichte, editat de Helmut Lehmann si Martin Richter, German Historical Institute Washington, D.C., Occasional Paper N. 15, 1996, p. 60.

25. Ilya Prizel, op. cit., p. 19.
26. Hanspeter Kriesi, Introduction. State Formation and Nation Building in the Suiss Case, in Nation and National Identity. The European Experience in Perspective, Verlag Ruegger, Zürich, 1999, pp. 13-31.
27. In pofida acestor orientari, pentru multi intelectuali, identitatea nationala va continua sa existe. In acceptiunea unora, chiar va inflori. Vezi o analiza a raportului dintre ideea nationala si ideea europeana la Josep R. Lloberra, The Role of the State and the Nation in Europe, in vol. European Identity and the Search for Legitimacy, editat de Soledad Garcia, Pinter Publishers, London &New York, 1993, pp. 64-81.
28. Cf. Max Haller, Voiceless Submission or Deliberate Choice? European Integration and the Relation between National and European Identity, in vol. Hanspeter Kriesi…, Nation and National Identity. The European Experience in Perspective, Verlag Ruegger, Zürich, 1999, pp. 263-296. Vezi si Victor Neumann, Perspective comparative asupra filozofiei multiculturale, ms. in curs de publicare. In acest studiu am dezvoltat un paragraf asupra semnificatiilor conceptului de identitate multipla si asupra relatiei sale cu realitatea social-culturala si lingvistica a mai multor regiuni ale Europei.