OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De ce este utila redefinirea conceptului de natiune in Europa Centrala si de Sud-Est?

Cred ca ceea ce am prezentat in paragrafele anterioare indica suficiente motive spre a admite ca schimbarea reflexelor mentale este dependenta de conceptele pe care o cultura le vehiculeaza. Multe au un rol in deciziile vietii cotidiene, dar si in gindirea politica. Cit priveste conceptul de natiune, el contine o suita de conotatii care trimit fie spre o directie abstract-metafizica, fie spre problemele concrete ale vietii omului necesitind rezolvari in chip rational. Intr-un numar mare de carti de istorie, sociologie si stiinte politice privind Europa postcomunista abordarea chestiunii nationale ocupa un loc important. Din pacate, in locul analizelor si al diagnosticului rational vedem adesea ca primeaza speculatiile; romantica viziune despre natiune are inca adepti numerosi in fiecare din statele zonelor in discutie; ignoranta generata de o cultura dogmatica a facut posibila perpetuarea unor imagini asupra trecutului si a unor conotatii ale termenului de natiune care trimit la miturile inceputului de ev modern. Cit priveste studiile istorice, sociologice si chiar filozofice – adesea elaborate in temeiul unei documentatii excelente in care nu lipsesc sursele arhivistice si bibliografiile de ultima ora –, ele au tendinta de a ocoli sensul termenului de natiune asa cum este el conceput in Occident. Apropierea traditionala de cultura germana a intelectualitatilor din tarile Europei Centrale si de Sud-Est a facilitat cultivarea sensului organicist al conceptului de natiune. Perpetuarea pina astazi a acceptiunii de Volksgeist in culturile politice din zonele amintite a fost posibila pe fondul ignorarii de catre culturile vest-europene a problemei identitare a regimurilor comuniste. Dezinformarea profesata in interiorul tarilor central si sud-est europene ori combinarea ideologiei staliniste cu etnonationalismul organic de sorginte fascista explica importanta redefinirii conceptului de natiune in actualul context politic.

In cultura politica din Europa Centrala si de Sud-Est sensurile social, juridic si istoric ale termenului nu au facut obiectul unei atentii speciale in conditiile modernizarii. Intr-unul din studiile sale dedicate fenomenului national si nationalist, G.M. Tamas surprinde un aspect interesant: „Nationalismul etnocultural, in mod particular in forma sa extrema, a devenit influent si nu e in masura sa raspunda si nici nu raspunde intrebarilor politice. Este mai degraba o reafirmare a identitatii. Nationalismul de secol al XIX-lea a intarit statul; nationalismul etnocultural de secol al XX-lea nesocoteste institutiile; el este anarhic, asa e, el este anarhic in ceea ce priveste institutiile statului si in special in autoritatea suprema a statului“29. Ar merita sa ne oprim putin asupra acestui punct de vedere, mai cu seama ca el exprima o contradictie.

In primul rind nationalismul de secol al XIX-lea a creat dispute pe teme teritoriale, invocind dreptul primului venit sau pe acela de mostenitor al administratiei istorice medievale. Doctrina care se bazeaza pe geografie este una arbitrara. Se poate sustine ca limitele unei natiuni sint trasate de harta? Ernest Renan sesizase ca prin asocierea geografiei la gindirea politica se poate justifica orice violenta30. Etnonationalismul nu a intarit statul, cum afirma G.M. Tamas, si aceasta pentru ca Europa rasariteana nu a avut state-nationale decit foarte tirziu in raport cu Occidentul. El a creat o constiinta a unitatii culturale, care avea sa fie exploatata in demersul politic pentru formarea statului-natiune. Afirmarea acestei constiinte provocase diluarea puterilor imperiale otomana si habsburgica si, in cele din urma, disparitia lor. Cum nationalismul etnocultural nu este specific intregii Europe, el trebuie vazut doar in cadrul in care s-a afirmat. Alaturi de Elvetia si citeva mici insule occidentale unde ethnos-ul a supravietuit, el a fost si a ramas o caracteristica a Europei Centrale si de Sud-Est. Fusese produs de cultura romantica germana si a fost imprumutat de marea majoritate a intelectualilor care isi descoperisera vocatia de formatori ai constiintei colectivitatilor din care proveneau.
Cit despre situatia din secolul al XX-lea, cred ca G.M. Tamas are dreptate cind sustine ca etnonationalismul dispretuieste institutiile statului. As observa insa ca el nu se limiteaza la reafirmarea identitatii, ci tinde adesea sa inventeze – asa cum o facuse la inceputurile sale pasoptiste – separari artificiale intre grupuri umane, sa supraliciteze rolul limbii si al traditiilor si sa pregateasca rupturi violente. Exemplul iugoslav arata ca etnonationalismul reprezinta nu doar o nostalgica afirmare a identitatii, dar si motorul ideologic al razboaielor. In sfirsit, explicatia mea are in vedere mai mult supozitia lui Danilo Kis care descrisese nationalismul – cu siguranta se referea la etnonationalismul est-european – ca pe cea dintii si cea mai evidenta forma de paranoia. In acceptiunea scriitorului iugoslav este vorba de o paranoia colectiva si individuala totodata, rezultind dintr-o constiinta individuala limitata31.

Perpetuarea termenului de etnonatiune in culturile politice din fostele state comuniste ale Europei Centrale si de Sud-Est presupune, pe de-o parte, reinterpretarea istoriei ultimelor doua secole in temeiul unei analize si gindiri rationale, iar pe de alta, acceptarea redefinirii natiunii prin mijlocirea unui concept-cheie precum acela de societas civilis. Pentru ca istoria scrisa a servit atit preconditiile ideologiilor totalitare, cit si pe acelea structurale ale democratiei, este important sa iau in consideratie problema formarii constiintei prin intermediul invocatei discipline. Cit priveste tema organizarii sociale – asupra careia insistasera istoricul Jeno Szucs si politologul Istvan Bibo –, ea isi are rosturile sale pentru intreaga zona la care ne referim si nu doar pentru Europa Centrala. Ea trimite spre tezele iluministe ale comportamentului european, acelea care s-au dovedit calitativ superioare in chestiunea coabitarii comparativ cu fantasmagoria romantica. In consecinta, regindirea conceptului de natiune prin dimensiunea sa civica si nu prin prisma vechimii de locuire pe acelasi teritoriu ori prin aceea a nobletei originilor devine un important deziderat. Acesta poate fi un mod de depasire a provincialismului si de dezvoltare a dialogului la nivel continental. Compatibilitatea dintre setul de valori est si vest european este legata de acordarea unui sens apropiat, daca nu identic, termenului de natiune. Ceea ce nu inseamna pierderea originalitatii traditiilor, dar atrage dupa sine in mod sigur diminuarea orgoliilor cultural-politice. Armonizarea limbajelor inseamna promovarea acelor concepte care servesc demersul necesar integrarii europene.

Ce vrea sa spuna aceasta? Trebuie sa admitem ca intre cuvinte si fapte este o strinsa legatura. De pilda, concepte precum natiune, stat, federatie au o evolutie foarte importanta astazi si ele sint legate de dezbaterile academice si politice. Conotatiile atribuite lor nu pot fi diametral opuse pe suprafata unuia si aceluiasi continent. Cit priveste termenul de etnonatiune, el nu poate sa joace un rol determinant in redefinirea identitatii atita vreme cit prin intermediul sau se promoveaza discriminari intre grupuri lingvistice si separatisme culturale degenerind in teorii rasiste. Etnicul nu inseamna intotdeauna natiune. Exista state multietnice care reprezinta o natiune. Cazurile Belgiei, Olandei, Elvetiei sint revelatoare, asa cum am subliniat deja in prima parte a studiului. Exercitiul coabitarii datorat instructiei a facut posibile asemenea coagulari social-nationale. Daca urmarim situatia Europei rasaritene, vom vedea ca doar prin etnocultura nu pot fi promovate idealurile politice ale dialogului, nici interesele convergente si nici aspiratia integrarii in structuri suprastatale si supranationale.
Strategiile politice care pot fi aplicate in „chestiunea minoritatilor“ vor contribui la amintita distinctie. Intr-o abordare motivata de idealurile prezentului, as retine din istoria de acum o suta de ani ca prototipul societatii multiculturale au fost orasele Europei Centrale: Praga, Viena, Budapesta, Cernauti, Lemberg, Bratislava, Timisoara. Acestea au fost laboratoarele multiculturale ale evului modern. O asemenea experienta – o data exploatata in beneficiul coexistentei grupurilor etnolingvistice care populeaza o natiune sau un stat-national – va face cu putinta constientizarea diferentei dintre demos si ethnos. In noua conjunctura politica civicul ca motor al dinamicii identitatii nationale ramine principalul element care poate contribui la depasirea handicapului reprezentat de tensiunile interetnice.

Doar intelegerea rostului organizarii la nivelul tuturor segmentelor sociale in temeiul virtutii si temperantei va face posibil un cod comun al liberalismului politic. Deocamdata, in Europa Centrala si de Sud-Est este in voga un discurs facil privind educatia civica si aceasta pentru ca pe de-o parte realitatea sociala pare sa fie ignorata (in unele tari mai mult decit in altele), pe de alta minuirea conceptelor de catre intelligentsiile locale este departe de a fi clara si convergenta. Inca o precizare: perspectivele interculturala-transculturala sint acelea care pot avea un cuvint de spus in curricula ce trebuie sa pregateasca discursul si comportamentul democratice. Ceea ce este vizibil deocamdata este discrepanta intre teorie si practica. Directiile politice particulare par mai atractive decit luarea in considerare a drepturilor omului, a definirii si tratamentului minoritatilor etnice32.
Fara a absolutiza rolul conceptelor, trebuie sa admitem ca o reala comunicare intre doua sisteme care cauta sa se unifice nu este posibila in absenta sensului comun. Iata de ce integrarea la nivelul statelor Uniunii Europene presupune nu numai parteneriat in temeiul unor drepturi egale, dar si coabitarea economica si sociala a unor diversitati care pina de curind s-au autodefinit in functie de frontiere nationale. O atare sansa este cu putinta prin revendicarea setului de valori comune si prin renuntarea la ideea de suveranitate ca fosta semnificatie majora a termenului de natiune. Sa admitem ca initial a fost necesar un proces cultural de formare a constiintei si de sustinere a ideii nationale, dar anacronismul de astazi al acesteia se vede in raporturile bilaterale dintre statele din zona si in procesul de adaptare la standardele impuse de Uniunea Europeana.

Etnoculturalul care continua sa alimenteze ideea de etnonatiune indica mai mult incapacitatea de asumare a responsabilitatilor politice decit intentia de conservare a specificului. Si tot el arata ca anumite segmente sociale refuza sa-si schimbe atitudinea fata de treburile publice, ascunzindu-si neputinta sub haina confortabila a unui identitarism colectiv specific fazei premoderne. O parte din liderii politici profita de insuficientul acces la informatie al segmentelor sociale reprezentate de taranime si de populatia urbana la prima generatie spre a relua teoria organicista despre natiune. Adesea oportunitatile ii sint deschise de performantele economice insignifiante ale guvernantilor postcomunisti. In cartea sa, Fantasies of Salvation, Vladimir Tismaneanu observase cu deplin temei ca sfirsitul comunismului a fost urmat de o anxietate colectiva si de o dezorientare, atitudini care au facut posibila aparitia noului mit etnonationalist. Printr-o asemenea optiune ideologica s-a revenit la sanctificarea trecutului, socotit singurul capabil sa redea speranta, mindria si demnitatea natiunii33.

Sub presiunea nationalismului etnicist s-a nascut o noua ostilitate fata de celalalt, fapt care risca sa se transforme in antioccidentalism, in ideologie resentimentara a marginalizatului. Vestul european nu exista ca o entitate politica dupa colapsul blocului sovietic, ceea ce creeaza mari probleme de constiinta populatiilor din statele Europei Centrale si de Sud-Est. Ele se asteptasera sa descopere o referinta fixa care sa le stimuleze in redefinirea identitatilor lor nationale si europene. In locul acesteia, au vazut ca Occidentul insusi se afla intr-un moment de reasezare a vechilor repere ideologice, cu alte cuvinte, intr-un moment de criza. De aici, geneza unor relatii partial complicate intre Est si Vest34. Multi invatati – de obicei de provenienta din fostele state comuniste – sint de parere ca etnonationalismul care ingreuneaza actualul proces de reforma si de compatibilizare cu sistemul politic european este rezultatul dominatiei sovietice. Ilya Prizel si Maria Todorova argumenteaza acest punct de vedere cu observatia ca in citeva state precum Polonia, Romania si Bulgaria se nascusera tezele etnonationalismului tocmai ca o reactie la sovietizare. Aceleiasi dominatii i s-ar datora imposibilitatea reexaminarii bagajului cultural-istoric dupa al doilea razboi mondial, de unde preferinta de astazi pentru copierea mecanica a tezelor ce facusera cariera in interbelic. Fara sa fie singura, aceasta este cu siguranta una din explicatiile supravietuirii vechilor prejudecati continute in ideea romantica de natiune. Cultura si politicile Europei Centrale si de Sud-Est din ultimii zece ani contin multe aspecte nesolutionate. Intre ele, si redefinirea conceptului de natiune, caruia am incercat sa-i sugerez o parte a semnificatiilor din perspectiva gindirii politice, a reevaluarii discursului istoric si a elaborarii ideii de integrare europeana.

The Catholic University of America,
Washington D.C., 9 februarie 2001
__________

29. Gaspar M. Tamas, Old Ennemies and New: A Philosophic Postscript to Nationalism, in Studies in East European Thought, 1993.
30. Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une Nation?, p. 239.
31. Cf. Danilo Kis, On Nationalism, in Paper House: The Ending of Yugoslavia, ed. Mark Thompson (New York: Pantheon Books, 1992), p. 332.
32. Lech Janicki, Status Mniejszosci Narodowych W Konstytucjach Krajow Srodkowo-I Wschodnioeuropejskich (Statutul minoritatilor entice si constitutiile tarilor Europei de Est), in Przeglad Zachodni (Polonia), 1995, nr. 51, pp. 43-55.
33. Vladimir Tismaneanu, Fnatasies of Salvation. Democarcy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe, Princeton Universitry Press, 1998, p. 154.
34. Ilya Prizel, op. cit., pp. 28-29.