OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Benedict ANDERSON
Comunitati imaginate. Reflectii asupra raspindirii si originii nationalismului
Traducere de Roxana Oltean si Ioana Potrache. Editura Integral, Bucuresti, 2001.

In general, cind ne referim la nationalism avem in vedere acea ideologie extremista care s-ar defini prin urmatoarele manifestari: inculcarea la nivel socio-mental a existentei unor pericole ce provin dintr-un „afara“ niciodata clar precizat (teoria complotului international), contestarea prezentului mai bun sau mai rau in favoarea unui trecut mitic, a unei „virste de aur“ a natiunii, identificabila istoric dar profund estetizata (distorsionarea teoriei „monarhului ascuns“), negarea afirmarii identitar-etnice a minoritatilor, perceputa exclusiv ca factor de destabilizare si fluidizare a constiintei nationale (teoria conspiratiei interne ca extensie la complotul international), toate acestea cu scopul promovarii unui etnocentrism cu valente mesianice.

Dar pe linga aceasta forma de nationalism, agresiva, programatica, manipulatoare, cu valente rasiale si antisemite, se face simtita in cadrul fiecarei societati si prezenta unui alt tip de nationalism, unul natural, congenital, fara conotatii anti-ismice, adica ceea ce s-ar putea traduce prin sentimentul individului de apartenenta la o anumita natiune si implicit la o cultura cu valorile ei spirituale specifice. Hotarit sa se debaraseze de mai vechile hermeneutici ale conceptului care vad in nationalism un fel de infectie la nivel etnopsihologic, Anderson porneste de la premiza ca atit ideea de natiune, cit si nationalismul nu reprezinta altceva decit niste artefacte culturale. Astfel, natiunea ii apare autorului drept „o comunitate politica imaginara si imaginata ca fiind atit intrinsec limitata cit si suverana“. Este imaginata in sensul ca desi membrii unei natiuni nu se vor cunoaste niciodata efectiv intre ei, va exista la nivelul mentalului colectiv aceasta imagine a comuniunii lor. Este limitata, pentru ca nici cei mai infocati nationalisti nu viseaza ca omenirea intreaga sa se alature intr-o buna zi natiunii lor. Altfel spus, orice natiune, ca si orice constiinta, are nevoie de un Celalalt pentru a se defini pe sine. Este imaginata ca suverana din ratiuni istorice, conceptul luind nastere intr-o epoca in care Iluminismul si Revolutia distrugeau legitimitatea monarhiei dinastice de drept divin si in sfirsit, este imaginata ca o comunitate, deoarece in ciuda inegalitatii si exploatarii care domina inerent in cadrul fiecareia, natiunea va fi conceputa intotdeauna drept o „profunda camaraderie orizontala“. Acest sentiment al fraternitatii, explica Anderson, a dat posibilitatea de-a lungul ultimelor doua secole nu atit ca oamenii sa ucida, cit mai ales sa moara de bunavoie pentru asemenea constructe ale imaginatiei.

Nu vom intreprinde aici o analiza exhaustiva a cartii lui Benedict Anderson, ci mai degraba vom puncta doar acele elemente care ne-au atras in mod subiectiv atentia. Spre exemplu, unul dintre factorii esentiali care au contribuit la dezvoltarea sentimentului national este, dupa parerea lui Anderson, modificarea perceptiei timpului la nivelul mentalului colectiv.
Daca pentru crestinul medieval nu exista o separatie radicala intre trecut si prezent, el concepind istoria drept „o simultaneitate a trecutului si viitorului intr-un prezent instantaneu“, treptat aceasta perceptie a timpului se va modifica, fiind inlocuita cu ceea ce tot Walter Benjamin, citat si mai sus, numeste o idee de „timp vid, omogen“, in care simultaneitatea este „marcata de coincidenta temporala si masurata cu ceasul si calendarul“. Revelatoare pentru aceasta transformare a perceptiei temporale care a contribuit la nasterea comunitatii imaginare a natiunii sint cele doua forme de baza de manifestare a imaginatiei care au inflorit in secolul al XVIII-lea si anume: romanul si ziarul.

Este de-ajuns sa luam ca exemplu o banala intriga de roman in care un barbat A are o sotie B si o amanta C, care la rindul ei are un iubit D. In interiorul acestei intrigi, este posibil ca A si D sau B si C sa nu se intilneasca niciodata, nici sa nu stie de existenta celuilalt. Cu toate acestea, sa spunem ca A si D apartin unei aceleiasi „societati“ (Wessex, Los Angeles, Bucuresti), care sint niste „entitati sociologice“ atit de sigure si stabile, incit chiar daca ei se pot intersecta pe strada fara sa fie constienti unul de existenta celuilalt, intre ei exista deja o legatura. In al doilea rind, A si D, respectiv, B si C exista in mintea autorului si, implicit, a cititorilor omniscienti si numai ei, asemeni lui Dumnezeu, pot sa il vada pe A sunind-o pe C, pe B facind cumparaturi si pe D muncind la serviciu, simultan. Toate acestea se petrec in acelasi moment al ceasului, (calendaristic), dar actorii intimplarilor pot sa nu aiba nici cea mai vaga idee despre existenta celorlalti. Iata care este, in conceptia lui Anderson, noutatea acestei lumi imaginate si pe care autorul respectiv o evoca in mintea cititorilor.

Ideea unui organism sociologic (societatea) care se deplaseaza calendaristic intr-un timp gol, omogen, este perfect similara cu ideea de natiune, care este, de asemenea, conceputa (imaginata) drept o comunitate solida care se deplaseaza cu hotarire prin istorie. Un american nu va intilni niciodata sau nu va sti numele a mai mult de citiva dintre cei aproximativ 250 de milioane de conationali ai sai. El nu poate sa stie ce fac ei la un anumit moment, dar, cu toate acestea, va arata o incredere totala in activitatea lor hotarita, simultana si… anonima pentru bunul mers al natiunii. In ceea ce priveste ziarul, ca produs cultural, vom fi uimiti la o analiza mai atenta de profundul sau caracter fictional. Daca deschidem orice ziar la intimplare, vom constata ca in paginile sale gasim articole foarte variate ca subiect care vor comenta, sa spunem, un discurs al premierului Nastase, un atentat cu bomba undeva in Spania, criza negocierilor de pace dintre evrei si palestinieni, situatia din Macedonia, decizia primarului general al Capitalei de a eutanasia ciinii comunitari, descoperirea unui posibil tratament de vindecare a cancerului si asa mai departe. De ce sint aceste evenimete alaturate? Ce legatura exista intre ele? Desi este evident ca marea lor majoritate au loc independent, fara ca actorii implicati sa fie constienti unul de celalalt sau de ceea ce au de gind sa faca ceilalti, caracterul arbitrar al includerii sau al alaturarii lor arata ca legatura dintre ele este imaginara. Aceasta legatura imaginara deriva din doua surse care depind indirect una de cealalta. Prima este pur si simplu coincidenta calendaristica. Data de la inceputul paginii ziarului ne ofera conexiunea esentiala si anume „ticaitul constant al timpului vid, omogen“.

In interiorul acestui timp, „lumea“ merge ferm inainte. Acest fapt ne arata ca daca dupa doua zile de reportaje despre decizia primarului Basescu de a eradica fenomenul ciinilor vagabonzi din Bucuresti, a treia zi nu mai apare nici o stire referitoare la acest lucru, aceasta nu inseamna ca primarul si-a abandonat planul sau ca toti ciinii fara stapin au fost omoriti. Formatul nuvelistic al ziarului ii asigura pe cititori ca undeva „personajul“ Basescu exista in continuare asteptindu-si urmatoarea aparitie in intriga. A doua sursa a acestei legaturi imaginare este relatia dintre ziar, ca forma de publicatie, si piata. Ziarul, in viziunea lui Anderson, este doar o „forma extrema“ a cartii, o carte vinduta la scara uriasa, dar cu o popularitate efemera, „un best seller de o zi“. Tocmai aceasta inutilitate a ziarului, chiar a doua zi dupa publicarea lui, creeaza aceasta extraordinara ceremonie in masa: consumarea aproape in timp simultan a ziarului ca fictiune. Desi se desfasoara in liniste si intimitate, fiecare participant este constient ca ceremonia pe care o savirseste este simultan reprodusa de mii sau milioane de alti cititori de a caror existenta este cert, dar a caror identitate ii este complet straina. Mai mult decit atit, aceasta ceremonie se repeta ad infinitum la intervale de o zi in timpul calendaristic. „Cum am putea sa cream“, se intreaba Anderson, „o imagine mai vie pentru aceasta comunitate imaginara seculara masurata prin timpul istoric?“ Cititorul de ziare, vazind copia exacta a ziarului sau citita de vecinii din metrou sau autobuz, de la frizer sau de aiurea, este tot timpul convins de faptul ca acea lume imaginara este in mod vizibil inradacinata in viata de zi cu zi. Fictiunea se infiltreaza incet dar continuu in realitate, creind aceasta remarcabila incredere in comunitatea anonima care, pentru Anderson, reprezinta trasatura caracteristica a natiunilor moderne.

Daca asa stau lucrurile astazi, care au fost factorii care au contribuit la imersiunea constiintelor nationale? Asa cum odinioara Max Weber relationa aparitia si dezvoltarea capitalismului cu ideologia protestanta, Anderson vede in protestantism, capitalism si industria tipografica cauzele principale care au favorizat dezvoltarea constiintelor nationale. Foarte simplificat, lucrurile au evoluat in sensul acesta: Luther a fost deschizatorul de drumuri devenind „primul autor de best-seller“ (re)cunoscut ca atare. Lucrarile sale au reprezentat nu mai putin de o treime din toate cartile in limba germana publicate intre 1518 si 1525. Observind ca literatura scrisa in limbile autohtone se vinde mai bine (avind un public mai numeros), tipografii au inceput, treptat, sa inlocuiasca latina si in tipariturile cu caracter laic. Astfel s-a dezvoltat o industrie a editiilor populare ieftine cu succes remarcabil. In timp, limbile autohtone au fost introduse si in administratie, iar engleza, franceza si germana au detronat pozitia privilegiata a latinei.

Curind au aparut si primele gramatici pentru ca tipograful capitalist a inteles faptul ca daca doreste sa vinda mai mult, trebuie sa ajute la coagularea intr-o limba unica, cu reguli fixe, a sutelor de idiomuri frantuzesti, englezesti sau spaniole care circulau inca in acea vreme. Gradual, acesti vorbitori au devenit constienti de existenta sutelor de mii, chiar a milioanelor de oameni care apartineau aceleiasi sfere lingvistice si in acelasi timp de faptul ca numai acele sute de mii sau milioane apartineau sferei respective. Acesti frati-cititori, care erau legati prin tipar, formau „in invizibilitatea lor vizibila“, particulara si seculara, embrionul comunitatii imaginare nationale. Tot industria tipografica este si cheia intelegerii sentimentului de vechime, atit de caracteristic reprezentarii subiective de natiune. Cartea tiparita s-a pastrat intr-o forma neschimbata, capabila cel putin teoretic de a fi reprodusa la infinit in timp si in spatiu. Nu mai exista acum riscul de a fi individualizata si modernizata in mod inconstient si din obisnuinta de catre scribii din minastiri. Daca, de exemplu, franceza secolului al XII-lea era foarte diferita de franceza in care scria Villon in secolul al XV-lea, ritmul acestei schimbari a incetinit in mod evident in secolul al XVI-lea.

Poate cel mai captivant Anderson se arata cind intreprinde analize in contra curentului, cum este si demonstratia ca, in ciuda parerii cvasiunanime a analistilor care plaseaza nationalismul in sfera patologicului si a urii rasiale, natiunile inspira cel mai adesea iubire, si mai mult decit atit, o iubire capabila de profunde sacrificii de sine. Chiar si in cazul popoarelor colonizate, care au toate motivele sa-i urasca pe stapinii colonisti, este uimitor cit de nesemnificativ este elementul de ura in diversele exprimari ale sentimentului national. Natiunea este asociata cu familia sau cu un „acasa“ si cuvintele folosite pentru a o exprima reflecta acest lucru: motherland, Vaterland, heimat. Familia este privita traditional ca domeniul iubirii dezinteresate si al solidaritatii. Chiar daca istoricii, diplomatii, politicienii sau specialistii in stiinte sociale accepta cu destula nonsalanta ideea de „interes national“, pentru majoritatea oamenilor obisnuiti din orice clasa sociala principalul element al ideii de natiune este lipsa interesului personal. De aceea ea poate cere sacrificii. Cu alte cuvinte, exista o maretie morala in sacrificiul suprem pe care il facem pentru tara, maretie pe care nici o alta moarte nu o poate egala.

La afirmatia cum ca rasismul si antisemitismul deriva din nationalism si ca „vazut dintr-o perspectiva istorica suficient de adinca, fascismul ne spune mai mult despre nationalism decit orice alt episod“ (afirmatia ii apartine lui Tom Nairn in The Break-up of Britain), Anderson opune o cu totul alta viziune. El considera ca „nationalismul gindeste in termeni de destine istorice, in timp ce rasismul viseaza eterne contaminari, transmise de la originile timpului printr-un nesfirsit sir de imperecheri respingatoare, in afara istoriei“. Aceste visuri ale rasismului isi au originea in ideologiile de clasa, mai degraba decit in cele nationale, in pretentiile conducatorilor si aristocratilor la singe si descendenta „albastra“ (sau „alba“). Nu trebuie sa ne surprinda, asadar, faptul ca presupusul parinte al rasismului modern nu este un nationalist mic-burghez, ci Joseph Arthur, conte de Gobineau, si nici ca, in ansamblu, rasismul si antisemitismul se manifesta nu dincolo de granitele nationale, ci in interiorul lor. Cu alte cuvinte, ele justifica nu atit razboaie externe, cit represiunea si dominatia interna.

In 1882, istoricul francez Renan publica articolul sau Qu’est-ce qu’une nation?, in care facea urmatoarea afirmatie: „Esenta unei natiuni este ca toti indivizii sa aiba multe lucruri in comun si de asemenea ca toti sa fi uitat multe lucruri“. Ce anume trebuie oamenii sa uite, se intreaba Anderson? Raspunsul este foarte precis: faptul ca trecutul nu le apartine si ca atunci trebuie sa si-l apropie reinventindu-l. Tinerilor americani li se preda razboiul dintre 1861 si 1865 drept un razboi „civil“, intre „frati“, si nu intre doua state-natiuni suverane, asa cum au fost pentru o scurta perioada. Putem fi insa siguri, precizeaza Anderson, ca, daca ar fi reusit Confederatia sa-si pastreze independenta, acest „razboi civil“ ar fi fost inlocuit in memorie prin ceva cit se poate de putin fratern.

In mod similar, manualele de istorie englezesti ofera spectacolul „distractiv“ al unui mare Parinte Fondator, pe care orice scolar este invatat sa-l numeasca Wilhelm Cuceritorul. Acelasi copil nu este informat ca Wilhelm nu vorbea engleza, ba chiar nici nu avea cum sa o vorbeasca, de vreme ce engleza nu exista in epoca sa. Nici nu i se spune „Cuceritorul cui?“, caci singurul raspuns modern inteligibil ar trebui sa fie „Cuceritorul englezilor“, ceea ce l-ar transforma pe „batrinul jefuitor normand intr-un precursor mult mai de succes al lui Napoleon si Hitler“. In mod similar, elevilor romani li se inculca ideea ca sentimentul national salasluia si in inima lui Burebista, care devine un fel de inaintas al intemeierii statelor romane, in timp ce Mihai Viteazul este asezat in galeria „ilustrilor continuatori“ care nu demult se termina cu Nicolae Ceausescu. Acest fenomen de re-prezentare a istoriei reflecta un proces de profunda remodelare a imaginatiei care are ca scop tocmai inradacinarea, in mentalul colectiv al popoarelor, a unui sentiment de (aparenta) continuitate istorica, fireasca in determinismul ei cultural, de apartenenta la o comunitate solida, cu puternice radacini in trecut, care este natiunea. La acest construct imagologic ne vom raporta atit pentru a da un sens istoriei, cit si pentru a ne justifica faptele in interiorul ei.

P.S. De curind a aparut pe piata o noua reclama la o marca de bere autohtona. Imaginea infatiseaza doi daci sculptati in basorelief, desprinsi parca din Columna lui Traian. In loc de sabie si scut, unul tine in mina doua sticle cu bere, spre care celalalt se indreapta cu interes. Textul reclamei zice: „Berea, frate cu romanul“. Dincolo de adaptarea unei alte formule puternic internalizate la nivelul mentalului colectiv romanesc, sesizam imediat identificarea dacilor cu romanii, fenomen ce tine exact de acest proces, mai mult sau mai putin constient, de fictionalizare a istoriei care are menirea de a-i inculca individului sentimentul vechimii natiunii al carei membru este, al continuitatii sale in timpul liniar, teleologic.