OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Demiurgia tehnologica, increderea in progres, ca intr-un confort in care te instalezi fara grija, suficient si imprecaut, leganasera pina la beatitudine veacul descoperirilor moderne. Un eveniment fortuit pe cit de napraznic veni, intr-o noapte din aprilie 1912, sa aduca brutal dezmintire unor atare iluzii. In citeva ceasuri, nimicind sfidarea pe care o constituia uriasa cetate plutitoare numita Titanic, icebergul catastrofei rupsese un ciclu de crestere impavida, pedepsise trufia unor precare certitudini. In acest drastic avertisment al elementelor – inainte chiar de intiiul razboi mondial –, Ernst Jünger avea dreptate sa vada semnalul unei crize ce afecteaza adinc civilizatia, punind-o, nesocotit, provocator si vulnerabil, in raspar cu permanenta care e natura. Recursul fata de asemenea amenintari, scriitorul il cauta intr-o ipostaza umana care-si culege ratiunea de a fi si taria din desisurile padurii, dintr-un versant de existenta inca indemn, rezistind romantic pervertirii alienante.

Imi place sa astern o perspectiva astfel genuina, cind imi propun sa dau seama despre lumea pe care o aduce sub ochii nostri un pictor ca Viorel Marginean. Fecior de padurar, el apartine, prin radacini indestructibile, tarimului caruia ii pomeneam, mai inainte, autenticitatea. Si nu e vorba, sub cumpana acestei arte, cu justete alegra, scutita de zadarnicii egotiste, sa edictam in doctrina constituita, in rousseauism militant, pasii firesti care ne conduc spre miezul de oxigen al unei vietuiri salubre; si, astfel stilizata, nostalgia noastra sa se muleze pe o parafraza la Thoreau, sa se rezolve in vreun itinerar de proclamatii subiective, pe tema filozofului haladuind prin paduri. Fara crispata aplecare inspre manifeste, fara exces demonstrativ, arta lui Marginean inchipuie o terapeutica si o revansa a naturii, in coliziunile care au mortificat epoca moderna.

Nu-i trebuie, pentru aceasta, sa avanseze extremisme impinse pina la bufon, ca in proiectele lui Hundertwasser care suiau buclucas vacile pe acoperisuri – amenajate drept pasune insolita, drept suspensie exclamativa, peste statorniciile normalului.

Planul ce poarta o inerenta ecologica, in demersul creativ al lui Viorel Marginean, nu creste hirsut deasupra capetelor noastre, mustrarea lui nu atirna din inalt, gata sa busculeze rizibil cotidianul.
Mai degraba decit prin declaratii si gesturi polemice, atasamentul la natura se rosteste aici pozitiv si calm, el este de ordinul unei vigilente aplicate, care se lipseste de nerabdari intempestive. Daca, in termenii unei faimoase dizertatii ce ne-a ramas de la Schiller, ii incumba poetului misiunea de garant si ocrotitor al naturii, exercitiul ei s-ar bizui, si la pictorul nostru, pe o asumare destoinica, tenace. Nu cheltuirile expansiv sentimentale i-ar defini insa tipul de eficienta, ci, dupa cunoscuta polaritate schilleriana, alternativa sa ar fi aceea a naivitatii, opusa suspinului individualist; realizind in sine, fara pathos vindicativ, plinul unei identificari neabatute.
In fond, o atitudine ce se revendica, in aria sensibilitatii romanesti, de la reperele de semn clasic, de la exemplul acelei magnifice consimtiri taciturne, sustinind launtric explorarea sadoveniana.

Oricit de senina, imbratisarea privelistii nu se vadeste totusi placida, in cazul pictorului nostru. Ea descarca energii nebanuite, asmute aprig atentia inspre detalii care scapara pentru o clipa in orizontul privirii. Mi-a fost dat cindva sa ma confrunt, in fuga trenului, pe un traseu transilvan, cu promptitudinea fulguranta de care e capabil acest ochi de pictor, in functionarea lui spontana. Inaintea tuturor, cu o iuteala incomparabila, el detecta, la mari distante, nu doar iepurele de cimp zvicnind din vizuina, dar si miscarea tupilata a vulpii. Feciorul de padurar isi verifica parca, in actul insusi al privirii, zestrea de vii performante adunata de catre ai sai, traitori, vreme de ani lungi, in desimea verde a codrului: din care o intinsa fisie protectoare, deasupra satului natal, se cheama Frumoasa.

Atinsesem intr-un rind, impreuna cu Viorel, refugiul casei lor din padure, imi aparea pastratoare de rosturi adevarate si de duh fara timp. Am inteles atunci, mai bine ca oricind, de ce natura i s-a daruit spre deslusire, nemijlocit, invaluindu-l, inca de copil, cu simplitatea misterioasa a acestei centuri de vraja, a acestui murmur fascinant, complice pina la profetie. In locuri de ele stiute, animalele padurii se apropiau increzatoare sa linga drobul de sare de care aveau nevoie, unde li-l pregatise padurarul; ciutele cutezau sa-si afunde botul suav in ieslea cu fin care le era menita, prin aceeasi osirdie grijulie. Mai mult decit un Sfint Hubert, asteptind ivirea crucii intre ramurile de pe crestetul unui cerb, te-ai fi vazut acolo identificat cu figuri pactizind de mult, precum in Noptile de Sinziene, cu vietuitoarele din domnia sihastra a padurii.

Nu l-as putea desprinde pe Viorel Marginean din rumoarea acestor chemari, ele ii fac, in viata si in expozitia de acum, un soi de grund benefic, pentru anvergura proiectiilor sale picturale. Pilcuri de copaci, printre unduiri nesfirsite ale peisajului, urcus de planuri, intr-o cavalcada panoramica, impinsa curajos pina in marginea de sus a decorului – uriasa pinza care infasura la Paris, pe trei etaje, cladirea principala a Sediului UNESCO, in 1992, lua cu sine, crescind astfel, spre a o flutura increzator, traista de griuri sobre, unde se ghemuiau trainic, bine decantate, amintirile de pe Tirnave, din locurile experientei dintii, ale copilariei ardelene. Superior ecologica, punind in discutie mereu validitatea si amploarea unui concept fundamental, nu doar reusitele ivite intr-o robusta practica de artist, cuprinderea naturii implica totusi, pentru Viorel Marginean, la orice scara, un irepresibil ecou trait, dinspre spatiul originar al pictorului.

De aceea, fara a fi anume o retrospectiva, expozitia actuala nu-si uita datoriile fata de citeva din piesele muzeale ce rezuma stratul primordial, obirsia densa a drumului de pictor ales de V. Marginean. Cu valoare antologica, in sensul evolutiei lui personale, dar si pentru progresiunea de ansamblu a artei romanesti, Sarbatoarea in Maramures sau Iarna la Cenade si-au dobindit titluri durabile la o legitima adeziune din partea iubitorilor de buna pictura. Ele au putut iesi, atare solide izbinzi, in intimpinarea unor cunoscatori de talia lui Jacques Lassaigne si André Malraux, fortindu-le luarea aminte in 1967, pe simeza Bienalei din Paris – tocmai pentru ca voluntara lor candoare filtra bogatiile unui scrupul pictorial nicicum univoc.

Nu stiu daca s-a relevat indeajuns pregnanta detaliilor de neuitat, a oitelor coborite ca din Giotto, dind accent de opera fundatoare acestei Ierni, inaugurind prin ea, cuviincios, prospetimea unei sinteze. Un critic care, din planari extravagante, stia sa plonjeze in judicioase intuitii concrete, N. Argintescu-Amza, a reperat patrunzator, in acei ani, nodul de elemente deloc simple, strinse laolalta intr-o astfel de pinza. „In compozitia Iarna la Cenade – scria el – se vede foarte bine asimilarea perspectivei «à vol d’oiseau» bruegeliana, imbogatita insa cu savante transpuneri stilistice pe linie extrem-orientala si, poate, chiar cu pretiozitati secrete de miniatura persana.“
Era foarte sarac – imi povesteste Viorel – cind, discret, prefira pe intinsul pinzei manunchiul acestor variate resurse. N-avusese bani pentru o pinza pe masura unei compozitii ambitioase, fusese nevoit s-o innadeasca – si imi indica, imperceptibila, linia de jonctiune in cuprinsul tabloului; a carui unitate, de nedesfacut, desfide paradoxal putinta unor asemenea avataruri.
Si, mai ales, isi aminteste el, peisajul acesta hibernal se zamislea in zilele unei canicule inabusitoare. Inteles compensator, ce depaseste, insa, accidentul tabloului: caci situeaza Iernile lui Marginean dincolo de climatul fizic, de un determinism obligat, al meteorologiei sezoniere.

In frecventa albului, a zapezilor care s-au cernut, varii, suveran modulate, prin atitea privelisti ale pictorului, trebuie sa ghicesti mai mult decit un dat exterior, ce i s-ar fi impus statistic. Functioneaza aici autoritatea unui fapt moral, refuzul de a ramine prizonier pasiv al celor vazute. Marginean si-a meritat devreme aprecieri ca acea a lui G. Oprescu, istoricul de arta notoriu, care, printre primii, il observase „indraznet in ce priveste desenul“; „cultiva un desen sintetic“, il definise profesorul.
Asta nu vrea sa spuna ca desenatorul care salasluia in pictor ar fi eludat, in agerimea trasaturii, incordarea rabdurie de a pindi indelung respiratia vietii: farmecul inepuizabil al particularului si tot ce proclama noima fiecarei fapturi. E probanta, in acest sens, marturia desenelor colorate ori in alb-negru, infatisind pasari. Unele, foarte timpurii, cutare gaita albastrie, usor zburlita, ori un conclav de ciorite, tradeaza un asemenea respect, afectuos pe cit de precis, pentru fiinta marunta, pentru legea imprescriptibila a vietii, incit gindul te poarta, fara sa vrei, inspre reusite dintre cele mai inalte, – imaginea de soim, realizata cu un mordant imperios de Pisanello ori altele apartinindu-i chiar lui Dürer.

Epifania realului, sarbatorescul descoperirii nu reclama numaidecit un scenariu primavaratec – acela, bunaoara, petrecindu-se la Palanga, in verdele reavan, inflorit de albul mioarelor. Idilicul traduce ritualuri si rigori pastorale, din Marginimea Sibiului, de unde se trag stramosii ca si numele pictorului, porneau turmele in vaste pendulari pina in Pind si in Crimea, expeditiile, adesea vinzolite in calea crivatului, iscat fara veste, trebuiau sa faca fata primejdiei si asprimilor, mieii inca fragezi calatoreau in desagii asinilor. Sintetismul stilului se hraneste, la V. Marginean, din ecouri ale unei participari filogenetice, amintirile de copil, neprefacut agreste, icnesc de tropotul calutilor repeziti pe dealuri si de behaitul spornic al oilor.
Cind „studiaza“ in muzee, de stiintele naturii ori de etnologie, isi ingaduie cite o zabava amuzata, – de fapt, isi menajeaza intilniri tihnite cu o vechime care nu s-a golit de sart si de tilc, apta inca de imprevizibil. Nu-si trece in carnete numai forme fericite de cancee, motive de broderii si covoare sau piese de costum, oprege unde geometria stricta devine prilej pentru un fast sever. Dar il opreste si surpriza cite unei transpozitii hazlii – la Muzeul Etnografic din Cluj, ceasuri cit ceapa, de pilda, al caror nume a poposit in Apuseni prin veacul al XVIII-lea, adus de colonisti din Lorena: chirotelul batrinesc, instrumentul din vitrina, transcriind poznas interogatia franceza „Quelle heure est-il?“.

Nu accidentalul si pitorescul sprintar regleaza decisiv, pina la urma, astfel de recolte ale ochiului curios si sagace. Fidel unei anumite economii eficiente, in gestiunea semnului grafic, si unei rationale stapiniri a suprafetei, V. Marginean concepe vrednicia de artist mai degraba in relatie cu un ideal al contragerii expresive, nu al divagarii necontrolate.

Mult timp, desenul denudat al arborilor, ca un traseu pentru inteligenta, le crea un soi de regim emblematic, grafismul ramurisului astfel tratat stabilea o adevarata cheie de lectura, austera, pentru variatiunile peisajului. L-ai fi putut banui pe artist dispus sa subscrie acelui pariu incomod, formulat de Jules Renard: „La postérité appartiendra aux écrivains secs“. Mai exact decit despre uscaciune, s-ar cuveni a vorbi, tentati de o paralela intre aceste talente, despre un gust nervos, al scriiturii nete, care le este comun, destul de sigur pe sine pentru a se incerca si in materii ingrate, la nivele ale bestiarului lipsite de statut poetic, porcul la Jules Renard, goangele de tot soiul pe care le deseneaza fervent Viorel Marginean. Dar si in cazul Lebedei sau al Paunului, beneficiari de referinte auguste, justetea evocarii e tincturata de note care ne scot din perimetrul conventiei, din protectia ei lenifianta. A impinge anodinul, ograda orataniilor, sa se produca in Istorii naturale, pe o scena bivalenta, cum termenul francez o sugereaza – intre povestire fara apret si Istorie, declinindu-se ambitios, – a buscula astfel prejudecatile era un exercitiu sortit sa biruie, chiar cind partitura – Gide dixit – se prezenta uneori executata in pizzicato.

Dialogul cu plastica se ascundea in legea insasi a acestui repertoriu, care-si juca performantele eliptice intre un scrupul al observatiei animaliere si un proteism de ironie tandra. Daca prima editie din Histoires naturelles avea doua ilustratii de Vallotton, ulterior textul constitui imbold pentru verva lui Toulouse-Lautrec, in echivalari care-i placura scriitorului, si il stirni de asemeni pe Bonnard. Nu pentru a epuiza cimpul interferentelor – unde s-ar adauga si transpozitia muzicala a lui Ravel –, am crezut semnificative aceste jaloane. Ele confirma nevoia unor punti care sa imbratiseze, variat si fratern, tarimul miracolelor simple: acelea care ne dau ghies in inconjurimea cea mai oarecare, invatindu-ne sa ne uimim cu simpatie, sa lepadam trufiile iscate din parvenitism cultural.

Caci este vorba, in asemenea deschideri – inspre multimea osebita a creaturilor, inspre modesta necesitate cu care-si afirma soiul, pregnanta lor identitara –, despre un destin ce-l obliga moralmente pe artist; despre indatorirea sa de a-si mentine contemporanii, stiutori si teferi, in mijlocul unei naturi dind marturie, plural, neostoit, despre opera Domnului si a mileniilor. Niciodata abstractia nu s-a unit mai pernicios cu o anume barbara suficienta, spre a-i indeparta pe muritori de bogatiile, inimitabil vii, din care se alcatuieste forta concretului. Detaliu graitor, readucindu-ne in aria etnografica de unde s-a izvodit spita pictorului nostru, la Salistea, ce figureaza in denominatia uneia din lucrarile lui caracteristice – monumentala Iie, realizata in 1983 –, tenacitatea unei alte artiste transilvane, de puternica anvergura, Ana Lupas, a voit si a adus la indeplinire un proiect original: sa adune laolalta supravietuitori de toate virstele, de pretutindeni, din neamul lor, de acolo pornit, care a dat reprezentanti de seama vietii publice si cauzei romanesti – in primul rind cunoscutul istoric, profesorul Ioan Lupas.

Timp de o saptamina s-au strins, deci, pe locul obirsiei lor ardelene, grupati dupa criterii de ordine generationala, 300 de membri ai unei familii care-si rememora arborele ei de continuitate, extins pe doua secole, dar isi inregistra totodata spatiul de dispersiune, pina la antipozi, in Australia si Statele Unite. Inedit ca initiativa si emotionant, demn de aleasa consecventa morala proprie Anei Lupas, proiectul facea, insa, vizibile si disparitati, pe care le induceau insesi distantele continentale intercalate in destinul oamenilor. Indurind atare inerente efecte, ne povestea Ana – si o rog sa-mi scuze indiscretia-, celor mai tinere vlastare ale neamului li se intimpla sa nu poata percepe lucruri si rosturi elementare. Copiii de pe versantul american, familiarizati cu imaginea animalelor agreste doar in jocuri video, se vadeau contrariati ca, bunaoara, caii sint mult mai mari decit si-i inchipuiau; iar pentru vaci, se puneau la pinda in capul satului, hotariti sa afle prin ce siretlic se obtinea ca animalele sa-si nimereasca singure drumul pina la poarta!

Daca inocenta infantila m-a tentat drept un simpatic reactiv, intr-o asemenea discutie, dincolo de ea chestiunea se pune cu grave urmari, de-a dreptul dramatice, atunci cind o mentalitate care se crede la zi recuza fara apel permanente si date esentiale pentru fiinta umana.

Fata de atitea abandonuri aducind atingere miezului sacru din existenta noastra, atitudinea lui V. Marginean mi-a aparut mereu sub un semn de activa integritate. In fata privelistilor sale – am scris-o inca demult –, ma simteam murmurind versul vestit al lui Blaga, „Nimic nu vrea sa fie altfel decit este“. Si nu in conformitate cu vreun conservatism social, ci in numele unei impacari ontologice. Interstitiile fabuloase ca si imediatetea robusta a satului, vatra proteguitoare a vietuirii taranesti si largimile de orizont care-i dau respiratie, le gaseam inextricabil prezente in modul sau organic de a incorpora natura.
De aici, nazuinta de a isca in individualitatea motivului, in descriptia ce-l particularizeaza, o presimtire analogica, un accent care suie furis, care se indeamna parca spre etajele semnificatiilor simbolice. Nu doar conotatiile de eleganta protocolara, ca niste gulere Mary Stuart la niste volatile pe lungi catalige, numite pretentios Aristocratii, nu doar penele smulse, decorativ imprastiate ca niste confetti de carnaval, in jurul bataliei unor cocosi, mai degraba dansanti, sau o infoiere de balerina invoalta pe desenul descarnat al unei libelule, nu doar atare elemente explicite se contamineaza de veleitatea unor transgresiuni.

Mai eficace, pentru ca opereaza in structura intrinseca a descrierii, uneori largirea de sens trece prin ordinea ultima a imaginii: cu penajul ei – pe alb, o punctatura violeta, maiestru ordonata, culminind printr-un git golas si prin albastrul din creasta –, bibilica devine o paleta cu cioc. Bufnita, axial situata intr-un copac mirific, iteste alburi imaculate, mai mult decit s-o inchine zeitei ginditoare, lui Pallas Athena, visarea pictorului nostru o trimite spre un paradisiac al culmilor exotice – cautat de Roger Caillois prin continentul sud-american. Si cite sagetari de inteles pornesc din aripile pe care cotofana le intinde drept, in felurite tablouri! Vehicul poetic prin excelenta, servind de accelerator al fantaziei, cind creste neverosimil, intre planul apropiat si indepartarile peisajului, speta ei s-a scuturat aici de reputatia anecdotic dubioasa din muzica lui Rossini. Dimpotriva, Marginean ii cauta un salv-conduct care s-o poarte nevatamat pina in mitologia chineza; i se recunoaste a fi, spre deosebire de alte zburatoare, aceea care intra frontal in cuib, onorindu-l printr-o franchete de bun augur.

Si pentru ca, iata, pomenind cuibul, atingem o categorie de obiecte cu intens impact asupra imaginarului, cum oare n-as lasa, fericit, sa-mi rasune in minte ecoul prelung al meditatiilor pe aceasta tema, si al inminunarii, fenomenologic fertila, pe care a ilustrat-o Bachelard? Ascunzatoarea care-i totodata centrul unui univers si o metafora de cosmicitate, cuibul cald dintre ramuri, interpelindu-ne cu o amarnica gingasie; faptura, acolo nemiscata, tremura pentru soarta oualor albe-rose, dar ne face sa tremuram, la rindul nostru, sub povara de culpabilitate apasindu-l pe om: fiinta care a pierdut increderea pasarilor.

Atare acute incidente, infiorat expuse de Bachelard, imboldesc spetele ornitologice inspre inaltimi spirituale. Chiar pasarea buclucasa, din pataniile lui Nica a Petrei, care se nazareste vioaie si in tablouri de V. Marginean, unde nu te astepti, netematoare de emulatia cu fazanii aurii si paunii superbi, gasise loc intr-o carte intitulata Bestiarul lui Christ. „Se pretindea – citim in acele pagini – ca pupaza putea sa se disimuleze complet la vederea tuturor fiintelor vii; se credea inca, la finele Evului Mediu, ca in cuibul ei era o iarba de felurite culori care il face invizibil pe om, cind o are asupra lui.“ E probabil l’herbe de songe – comenteaza Bachelard –, pe care o adulmecam intr-un poem modernist de Yvan Goll.

Sa ne mai uimeasca, atunci, identificarea intreprinsa de Peter Brook, in celebrul sau spectacol de la Avignon, din 1979, Conferinta pasarilor, unde pasaretul de pretutindeni isi urneste expeditia catre fantasticul Simurgh sub obladuirea perseverenta a motatei, Upupa? Dintr-o scriere iraniana de secol XIII, de fervida inspiratie sufista, compusa de Farid al-Din Attar, dintr-un poem alegoric de 4500 de distihuri, despre cautarea absolutului, regizorul britanic a extras un spectacol care a constituit o dezbatere angajanta si esentiala. Intreprinderea in care se arunca zburatoarele, avind a strabate spatii incomensurabile, cu dezertari si disparitii succesive care le decimeaza, din mii la plecare raminind doar 30, traduce vertiginos tensiunea ireductibila care comanda sufletului sa se depaseasca.

Pe muntele atins prin acest imens sacrificiu, revelatia care se impune este tot pe atit un apogeu si o suprema anulare. Cum o rezuma Borges, cind, anticipator, elaboreaza narativ lectia poemului, ei, pelerinii sinucigasi, sint Simurghul, care ii incitase, lasind sa-i cada o pana in centrul Chinei, enigmatic si exaltant. Acestui simbol de absolut, conchide Borges, un cosmograf arab, Al-Qazwimi, in textul numit Minunile creatiei, ii atribuia un ciclu existential de 1700 de ani: cind fiul a crescut, tatal isi da foc. Tinind astfel timpii sub arcuirea de lumina a unui Phoenix reiterat, ornitologia se umple de vilvoarea unei consumptii metafizice. Catre un cer vibrant de asemenea fagaduinte inefabile, unele din pasarile-paradis din evocarile lui V. Marginean par sa-si scurga fiinta, pina la anulare, in cascada moale a despletirii lor. Iar alta data, tors bombat spre astre, forma si culoare transant saturate, un grup care parca ar repercuta ofensiv o sfidare, n-ar sta rau in compania lui Max Ernst, din colectia vicontesei de Noailles.

Dar poti depasi genealogia unicului nu numai prin saltul care sa te cufunde intr-un non plus ultra, al absolutului ce nu se teme de neant. Paradoxal, individuatia isi afla negarea in propria ei indesire, lasindu-se aditiv multiplicata, facind sa triumfe inumerabilul cantitatii. Spre a se sustrage intimplatorului, ce disperseaza si slabeste intentionalitatea propunerii, V. Marginean incearca tot mai asiduu, in ultimii ani, avantajele spiritului de colectie, ale tablourilor totalizante, cu lineaturi si caze regulare. Experienta in curs, condusa cu o prudenta delicata, aceasta inflexiune spre cantitativ n-a ingrosat nicicum stilistica maestrului, dimpotriva i-a prilejuit articulari de un rafinament admirabil.

Un insectar la proportii murale nu tradeaza nici o vulgara frenezie, verticalele palpita aidoma cu o ploaie japoneza, exactitatea devine insidios fermecatoare. Clare pentru spirit ca niste tabele Mendeleev, in care se inscriu fara de rezistenta forme multiplu variabile, aceste picturi inaugureaza un dialog cu natura apt sa uneasca entuziasmul largii cuprinderi si scrupulul preciziei. Supletea unui ochi exersat ca acela al pictorului evita tot ce ar fi automatic in constringerile pe care si le-a ales; cordial, principiul ordonator nu exclude vizitele de curtoazie de la o clasa la alta, printre lepidoptere vin sa poposeasca si citeva pasaruici, ba chiar in unele patrate s-au insinuat gracile ramuri in floare. De aceea clasificarea cinta ca o partitura si regnurile comunica armonic, asa cum, pe fundul acvariilor pictate de Marginean, pestii s-au convertit la conditia unor frunze frematatoare, cromatic concentrate, intr-o travestire generala care l-ar fi bucurat pe Roger Caillois.

Un turnant inedit s-a produs in peisaj prin contaminatie cu aceasta muzicala gestiune a cantitativului. Ciclul Deltei a valorificat magistral acest joc intre parametri greu de tinut in echilibru. Pe orizontalele unde se zbate volbura alba a aripilor, unde luneca, repetitiv si totusi ritmat, flotilele de pelicani, de califari si egrete, printre semnele grafice sugerind vegetalul, pictorul a avut curajul, simplu si eficient, sa placheze acordurile unor dreptunghiuri de culoare, regular geometrice insa impalpabile, caci nu intrerup diafanul, ci tocmai se impartasesc din aburul atmosferei. Privelistea devine o partitura suprapusa, in reteaua ei subtila feciorul de padurar capteaza amical pasari care n-au pondere, emanatie de suflet leganindu-se peste ape.
Gindul ma duce, astfel lansat, in alta cheie spatiala, la o amintire exotica, la o geometrie straveche, de data aceasta suprapusa stincii, pe faleza de la Naqh-i Rustem. Pentru Marii Regi ai Orientului, Achemenizi, lacasul linistii eterne, sapat in roca, avea intrarea protector blocata. Dar la o anume inaltime usa de piatra lasa o deschidere: pentru ca pasarea sufletului sa poata pluti in voie, libera de ani, de colb si de moarte.
______

Erata: In seria Variatiuni la Brancusi, aparuta in Nr. 201-202, se va citi: p. 8, col. I,
r. 6 de jos: incleia dezastruos inventia; ibid., col. II, r. 6 de jos: formula tot Fondane; ibid., col. III de sus: Dan Flavin; p. 9, col. I, r. 23 de sus: on veut être amical; ibid., r. 25 de sus: himera; ibid., col. III, r. 24 de sus: pe care-l revera; ibid., r. 11 de jos: continua; ibid., r. 27 de sus: ca o investitura; ibid., r. 40 de sus: E de remarcat; ibid., r. 7 de jos: Eileen Lane; p. 10, col. I, r. 6 de jos: comorile de fantazie; ibid., col. III, r. 28 de sus: Georges Auric; ibid., r. 43: dimensiunea traita, laborioasa a locului; ibid., r. 21 de sus: appartiennent; ibid., r. 58 de sus: Closerie des Lilas.