OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nava SEMEL
Palaria de sticla
Traducere din limba ebraica
de Lucia si Micael Pascal.
Editura Hasefer, Bucuresti,
2003, 252 p., f.p.


Palaria de sticla este un volum de zece povestiri ale scriitoarei Nava Semel, nascuta in 1954 la Tel-Aviv. Cartile ei au fost traduse in numeroase limbi (romana, engleza, italiana, germana, ceha, spaniola, chineza, olandeza, albaneza). A primit premii literare importante (American National Jewish Book Award, Woman Writer’s of the Mediterranean Award in 1996, Premiul pentru literatura al primului ministru israelian) si este, de asemenea, membra in Institutul Massua de Studiere a Holocaustului.

Problematica Holocaustului, a victimelor si a mostenitorilor lui constituie puntea de legatura intre povestirile volumului de fata. Povestirile sint ordonate dupa un criteriu cronologic – istoria victimelor si a supravietuitorilor terorii naziste, istoria copiiilor, mostenitorii traumelor parintilor si bunicilor, si, la o scara mai mare, poporul israelian si memoria colectiva.
In Palaria de sticla, prima povestire care da si titlul volumului, intriga e plasata intr-un lagar de concentrare nazist, iar personajul central este o supravietuitoare, o femeie careia ei i-au omorit copilul si barbatul, a coborit in infern, „in adincurile pamintului, unde impuritatea curge resemnata“, dar a ales viata, a dat la rindul ei viata si si-a infruntat amintirile: „Eu multumesc pentru soarele si lumina cea noua, dar suferinta si durerea mea vor ramine pe capul copiilor mei ca o palarie de sticla“ (p. 35).

In holocaust personal, o femeie, Dafna, pleaca din chibut spre Londra, isi schimba numele din Bercovici in Randy si viseaza sa devina o mare actrita. Intre timp are mai multe aventuri sterile de o noapte, preseaza cartoane, se chinuie sa-si plateasca chiria si bate la toate portile pentru auditii. Pina aici, nimic neobisnuit: o tinara aspiranta viseaza la o cariera stralucitoare in intunecata Londra. Insa Dafna Bercovici-Randy nu este o tinara obisnuita, ea fuge de ceva, de un trecut care nu-i apartine, de o memorie care se infiltreaza in toate colturile vietii linistite din chibut. Mama Dafnei a supravietuit lagarelor de concentrare, cei doi copii ai ei, nu. In Dafna traiesc cei doi copii morti, de spectrele lor fuge ea: „Lasati-ma pe mine in pace. De ce amintiti mereu Holocaustul? Adunati toate ceremoniile de aducere aminte intr-o singura zi pe an si gata! A fost si s-a terminat. Noi sintem alta generatie, sintem copii noi. Nu ne puneti in circa povara spaimelor voastre. [...] Eu nu am apartinut ceva ce nu-mi apartinea, am cerut dreptul meu. Totdeauna mama ma ocoleste, ca si cum in spatele meu ar auzi vocile copiilor care i-au fost luati.“ (p. 50). Dafna Bercovici se intoarce acasa pentru ca destinul ii da o lectie in orasul strain; cunoaste spaima si teroarea si se impaca astfel cu un trecut care era si al ei, cu memoria mamei.

Povestirile din volumul Palaria de sticla vorbesc despre o rana deschisa si dureroasa a memoriei unui popor. Ele sint un avertisment impotriva uitarii, pornit din convingerea ca istoria recenta este traditie si amintire si ca nu se poate merge inainte fara o revizitare a propriului trecut.