Revista Observator cultural este
printre puţinele care se implică în dezbaterile legate de
evoluţia societăţii româneşti, autorii reacţionează la
diversele derapaje, iar redactorii propun constant teme de dezbatere.
O temă recurentă este legată de rolul intelectualilor în
societate şi de capacitatea lor de a o influenţa. Îmi propun
să vă trimit cîteva gînduri legate de această temă,
care pot fi dezvoltate în viitoarele numere ale revistei.
Am încercat să îmi exprim,
chiar din titlu, părerea că nu întotdeauna rolul
„intelighenţiei“ a fost benefic. Este suficient să ne gîndim
la numeroşii intelectuali care au contribuit efectiv la victoria
loviturilor de stat comuniste, la numeroşii „tovarăşi de drum“,
care au ignorat dramele din ţările comunizate cu forţa şi au
găsit alibiuri morale, susţinînd teoria „convergenţei
celor două sisteme“ etc. Mulţi dintre aceştia încă refuză
să îşi admită eroarea şi să îşi exprime regretul.
Mai mult, au găsit ale metode de a ataca sistemul democraţiei
liberale, de data aceasta în numele altor valori, cum ar fi
lupta împotriva globalizării, temele ecologice etc. Nu ştiu
cum se face, dar pentru a salva din nou omenirea, singurele propuneri
vizează, în principal, schimbări profunde ale sistemului
capitalist! Peste toate acestea pluteşte, mai nou, corectitudinea
politică. De regulă, se argumentează că cele de mai sus sînt
doar nişte „excese“ ale unor oameni animaţi de idei nobile.
Dacă aşa stau lucrurile, m-aş aştepta să existe şi suficienţi
oameni sinceri în credinţa lor, dar lucizi, care să combată
aceste excese.
În ce măsură oamenii răspund
la mesaje raţionale
Să analizăm acum dacă intelectualii
de bună credinţă chiar pot produce schimbări benefice în
societate. Educaţia mea ştiinţifică îmi spune că, pentru a
analiza orice fenomen, este nevoie de un model, care să fie
confruntat cu realitatea. În opinia mea, am putea ajunge la
concluzia că intelectualii pot schimba în bine lumea în
care trăiesc, dacă am accepta ipoteza că oamenii se comportă, în
general, raţional. În acest caz, ar rămîne ca
intelectualii să treacă peste diversele orgolii şi să formuleze o
serie de idei raţionale, pe care să le prezinte celorlalţi, pentru
ca, în scurt timp, să fie urmaţi. Dar dacă modelul nu este
corect? Adler, unul dintre părinţii psihanalizei, spunea că
raţiunea este o mică insulă înconjurată de oceanul
subconştientului.
Cred că ar trebui stabilit, mai întîi
experimental, în ce măsură oamenii răspund la mesaje
raţionale. Propun următorul test: mulţi consideră că traficul
din Bucureşti este complet iraţional, dar se comportă ca în
vorba de duh a lui Mark Twain – „Toată lumea se plînge de
vreme, dar nimeni nu face nimic!“. Putem aştepta, evident, ca
problema să se rezolve de la sine: în 20 de ani, benzina va fi
atît de scumpă încît traficul se va reduce
natural. Pe de altă parte, putem analiza situaţia raţional şi
argumenta că un oraş precum Bucureştiul nu poate suporta peste 1
milion de maşini şi, prin urmare, traficul trebuie redus la
jumătate. Nu sînt expert în probleme de trafic, sufăr
doar ca pieton, dar mă gîndesc că s-ar putea introduce o taxă
de circulaţie în oraş, suficient de mare pentru a descuraja
traficul, iar cu banii rezultaţi să se modernizeze şi să se
extindă transportul în comun, care să poată absorbi
călătorii ce renunţă la maşina personală. Cei care cred în
capacitatea oamenilor de a lua decizii bazate pe o analiză raţională
pot face un sondaj de opinie pe această temă şi pot încerca
să convingă oamenii că sînt schimbări necesare. Dar dacă
oamenii preferă alegeri iraţionale şi cred că soluţia problemei
traficului este construcţia de şosele suspendate prin centrul
oraşului? Pentru mine, rezolvarea decentă a problemei traficului ar
fi un test al capacităţii oamenilor de a accepta analize raţionale.
Cine nu reuşeşte să-şi convingă semenii de necesitatea unor
schimbări în această problemă nu cred că are vreo şansă
să reformeze clasa politică.
Trebuie pornit de la „oazele de normalitate“
S-ar putea să se înţeleagă,
din cele de mai sus, că sînt pesimist în privinţa
posibilităţii de a efectua schimbări în bine, pe ba-za unor
analize raţionale. În esenţă, cam aşa stau lucrurile, dar,
adoptînd această filozofie de viaţă, nu înseamnă că
susţin neimplicarea intelectualilor în problemele „cetăţii“.
Susţin doar că eforturile trebuie bine dozate şi trebuie pornit de
la „oazele de normalitate“. Nu este uşor ca intelectualii să se
coaguleze într-o structură care să producă analize
pertinente şi să propună soluţii rezonabile pe probleme concrete.
Multe astfel de încercări de a forma think tank-uri eşuează
în cluburi de discuţii, în care se înfruntă
diverse orgolii. Iată un exemplu: toată lumea este de acord că
există diferenţe notabile între structura învăţămîntului
universitar de la noi şi din ţările avansate ale Europei şi
Americii de Nord. Cu toate acestea, nu se poate găsi un răspuns
clar la următoarea întrebare: vrem sau nu vrem să aducem
învăţămîntul universitar de la noi la aceeaşi
structură ca aceea din ţările avansate, iar în caz
afirmativ, cît de repede (un an, cinci, douăzeci, o sută)?
Majoritatea programelor de partid rezolvă problema în mod
lemnos, invocînd procesul de la Bologna, iar think tank-urile
existente nu au, după ştiinţa mea, un mesaj clar pe această temă.
Aşa că întreb: cum ne putem imagina că vom schimba lumea
politică, dacă nu apreciem realist capacitatea de a ne influenţa
raţional semenii şi dacă nu avem pregătite răspunsuri, măcar la
cîteva întrebări evidente?
Pentru a nu încheia pe un ton
prea pesimist, să arăt că există şi în România
„oazele de normalitate“, unde situaţiile sînt analizate
relativ raţional şi se fac propuneri rezonabile. Recent, Consiliul
Ştiinţific al institutului în care lucrez (Institutul de
Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“ – IFIN-HH) a
elaborat un document în care sînt analizate problemele
sistemului de evaluare pentru diversele proiecte ştiinţifice.
Analiza arată că sistemul este greoi şi seamănă, în multe
cazuri, cu o „loterie“. Lucrul este cu atît mai grav cu
cît, în ultimii ani, Agenţia pentru Ştiinţă a dispus
de fonduri considerabile. Documentul la care mă refer a fost
transmis decidenţilor politici şi conţine o serie de propuneri de
ameliorare a sistemului de evaluare, propuneri pe care le consider
extrem de rezonabile şi care ar putea fi admise de Agenţie.
Cei care vor să se implice civic
trebuie să pornească de la aceste „oaze de normalitate“ şi să
încerce să le susţină. De exemplu, presa responsabilă ar
putea face următoarele: a) ar trebui să afle mai întîi
care este reacţia decidenţilor politici la propunerile trimise; b)
ţinînd seama că ne aflăm, practic, în campanie
electorală, ar putea face o listă cu profesorii universitari care
candidează la alegeri şi le-ar putea cere părerea despre
propunerile IFIN-HH; c) ar putea, apoi, publica o sinteză legată de
interesul pentru acest tip de probleme arătat de viitorii
parlamentari.
Dar, din nou, devin pesimist! Dacă vom
constata că lumea este mult mai interesată de presupusele „găuri
negre“ de la CERN? Dacă mă gîndesc mai bine, nici nu este
aşa de rău ca cineva să fie preocupat de astfel de probleme, în
măsura în care poate face distincţia între părerea
unor specialişti şi aceea a unor falşi lideri de opinie. Dar dacă
publicul continuă să fie mai interesat de Elodia? Ce pot spune, în
concluzie, este că, în opinia mea, intelectualii trebuie să
accepte un fel de diviziune a muncii. Cei care vor schimbări majore
ale societăţii în care trăim trebuie să devină cercetători
şi să publice articole şi cărţi (să avem şi noi gînditori
de talia lui J.F. Revel, R. Aron etc.), iar cei care vor să se
implice civic trebuie să îşi dovedească valoarea şi
buna-credinţă, concentrîndu-se pe probleme concrete cu
soluţii concrete. O propunere este conţinută în rîndurile
de mai sus.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters