Am stat de vorbă cu fotograful Alex
Gâlmeanu, activ şi pe Internet, unde a pus bazele unui muzeu
al fotografiei, în absenţa unuia în spaţiul citadin
românesc. Am discutat despre site-ul său, despre copyright-ul
de imagine pe Internet şi despre pasiunea comună, mie şi lui Alex,
Bucureştiul vechi – subiectul celor mai multe fotografii inedite
publicate pe http://muzeuldefotografie.ro.
Cum ţi-a venit ideea creării
site-ului muzeuldefotografie.ro?
Muzeuldefotografie.ro a apărut într-un
mod natural. Nu cred că este o idee deosebită, ci mai degrabă
necesară. Ceea ce fac eu este o picătură într-un ocean. Îmi
expun colecţia (destul de modestă) de fotografie veche şi invit
cît mai mulţi oameni să facă acelaşi lucru. Nu este o formă
de expunere academică, nu este un muzeu în adevăratul sens al
cuvîntului. Este o insinuare, o şoaptă la urechea celor ce ar
avea puterea să facă un muzeu cu adevărat.
Blogosfera nu are încă putere
Am văzut că urmăreşti site-urile
care publică imagini/articole inedite cu Bucureştiul vechi –
într-un articol citezi Rezistenţa Urbană. Ce impact au ele
din punct de vedere al acţiunii, al apărării monumentelor aflate
în pericol? Mişcă autorităţile în vreun fel?
Autorităţile nu cred că sînt
mişcate în vreun fel, nu pot să menţionez nici un precedent.
Blogosfera în sine nu are prea mare putere, nu încă. Dar
pînă la urmă o avalanşă începe întodeauna cu o
simplă vibraţie. Monumentele trebuie păstrate, este o necesitate.
Bucureştenii încep să înţeleagă acest lucru. Sînt
tot mai multe voci ce protestează. Ciudat este că mulţi dintre
apărătorii oraşului sînt oameni foarte tineri. Veteranii
capitalei dau dovadă de o nefirească indiferenţă.
Nu îmi place să pun watermark pe fotografii
Ai publicat mai multe fotografii vechi
inedite pe muzeuldefotografie.ro. Fotografia veche mai intră sub
incidenţa copyright-ului? E doar o problemă de moralitate dacă
preiau o poză de la tine şi nu precizez sursa? Întreb asta
pentru că ştiu că ai avut o mică neplăcere cu administratorii
Arcului de Triumf care au luat o fotografie de la tine fără să
precizeze sursa.
Drepturile de autor sînt relativ
clare în ceea ce priveşte fotografia veche. Tot ce este mai
vechi de 70 de ani de la moartea autorului intră într-un fel
de patrimoniu comun ce poate fi folosit de oricine. Un alt articol
spune că persoana care, dupa încetarea protecţiei dreptului
de autor, aduce la cunoştinţă publică, pentru prima oară, o
operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţia
echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului pe o
durată de 25 de ani. Totodată sînt permise, fără
consimţămîntul autorului şi fără plata vreunei
remuneraţii, reproducerile specifice realizate de către biblioteci
accesibile publicului, de către instituţii de învăţămînt
sau muzee ori de către arhive, care nu sînt realizate în
scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic direct ori
indirect, dar trebuie să se menţioneze sursa şi numele autorului,
iar în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de
arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul unde se găseşte
originalul.
Cei de la Arcul de Triumf nu au
încălcat nici o lege în intenţia lor, iar din punctul
meu de vedere au făcut bine că au expus fotografiile, mă onorează
acest lucru. Singurul lucru ce lipseşte este menţionarea sursei.
Este o problemă morală şi legală.
Apropo de fotografiile făcute de tine
şi postate pe Internet. Ce metode foloseşti pentru a te proteja
contra celor care le-ar putea prelua fără să-ţi ceară
permisiunea? Sînt suficiente simpla menţiune legală de pe
site şi, eventual, un watermark pe poză?
Nu mă protejez altfel decît
legal. Fotografiile realizate de mine nu poartă watermark. Nu îmi
place ideea de a aplica un text pe fotografie. Pînă acum nu
ştiu să fi fost furat de cineva. Oricum nu am nimic împotriva
utilizării imaginilor mele pe diverse site-uri noncomerciale sau
bloguri atît timp cît se comunică sursa. Sînt în
schimb foarte atent cu publicările în presă, fie ea şi
online, ori cu diverse utilizări comerciale.
Ar fi interesant un tur al caselor memoriale în
Bucureşti
Să lăsăm un pic Internetul deoparte
şi să revenim la pasiunea pentru Bucureşti. Care este zona ta
favorită şi ce ai promova tu, dintre monumentele mai puţin
cunoscute? Eu de exemplu aş arăta Muzeul de Artă Medievală, Moara
lui Assan – aşa ruinată cum e ea, Castelul lui Vlad Ţepes de
lîngă Carol... Ca zonă unitară, aş organiza excursii urbane
pe străduţele dintre Mîntuleasa şi Orzari. Tu?
Ar fi multe locuri. Tot centrul vechi
merită o soartă mai bună. Lipscanii, atît cît au mai
rămas, sînt plini de istorie. Strada Franceză poate fi un alt
exemplu, este cea mai veche stradă atestată documentar. Un tur al
caselor memoriale ar fi probabil destul de interesant. Biserica
Curtea Veche, cea mai veche din oraş, ce a servit timp de mai bine
de 200 de ani drept loc de încoronare al domnitorilor Ţării
Româneşti, Casa Capşa, cea mai veche cofetărie a Capitalei,
Casa Cleopatra Trubetzkoi de pe Calea Victoriei, din apropierea
intersecţiei cu Gheorghe Manu, locul în care a concertat Franz
Liszt pe la 1846. Asta doar ca să enumăr cîteva.
Ieri şi azi: Boierii se întreceau cu trăsurile pe Calea Victoriei
Ce părere ai despre locuitorii
oraşului? Adrian Majuru afirmă într-o dezbatere că „mîrlanul
e la putere“ în mediul urban şi că el provine din popularea
masivă a oraşelor cu valuri de locuitori ai satelor, neadaptaţi
vieţii noi. Asta să fie sursa necivilizaţiei din Bucureşti?
Capitala este aşa cum e majoritatea
locuitorilor ei. Cred că trecem printr-o tranziţie şi în
acest caz. Valorile sînt date peste cap, lucruri efemere sînt
considerate de o importanţă majoră. Amuzant este că Bucureştiul
a fost dintotdeauna aşa. Din cîte am citit, atunci cînd
nu aveam merţane şi bemveuri, boierii de pe vremuri se întreceau
cu trăsurile pe Calea Victoriei. În Bucureştiul anilor 1850
ai fi fost considerat un nimeni dacă nu te deplasai cu trăsura.
Invitaţii boierilor ce din motive absolut absurde ar fi venit pe jos
erau primiţi în casă doar pe uşa din spate. Plimbările de
pe Calea Victoriei, pe lîngă o firească socializare, erau
motivate de etalarea ţinutelor importate din Paris. Probabil nu am
fost niciodată altfel. Bucureştiul a primit mai mereu aceleaşi
influenţe, deopotrivă occidentale sau orientale.
Contribuţia românilor la
istoria fotografiei
Să vorbim şi de Bucureştiul
contemporan, de o lipsă importantă din punctul meu de vedere. Nu
avem un muzeu al fotografiei. De ce nu există şi ce putem face?
Pentru că, din cîte ştiu, „marfă“ pentru un astfel de
proiect există, iar spaţii s-ar găsi.
Sînt absolut de acord. Ne trebuie
un Muzeu al Fotografiei, este absolut necesar. Istoria fotografiei
româneşti este una suficient de importantă încît
să merite orice efort. Primul aparat de fotografiat a intrat în
ţară la numai un an de la atestarea oficială mondială. Primul
fotograf de război din lume este un pictor român, Carol Popp
de Szathmari. Brassay, unul dintre cei mai apreciaţi artişti
fotografi la nivel mondial, s-a născut la Braşov. Alte exemple sînt
nenumărate. Fotografiile lui Iosif Berman, ce documentau expediţiile
etnografice ale lui Dimitrie Gusti, şi cronica fotografică
deosebită a Capitalei realizată de Nicolae Ionescu în
perioada interbelică, sînt doar o mică parte. Academia Română
are depozite uriaşe cu material fotografic necunoscut publicului.
Tot ce ne lipseşte este iniţiativa.
Copyright foto: Alex GÂLMEANU
www.ovidiudraghia.com
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters