În revista Observator cultural,
nr. 315, din 6 aprilie 2006, am publicat un interviu cu istoricul
Neagu Djuvara, care susţinuse o conferinţă la Teatrul Naţional
„I.L. Caragiale“ din Bucureşti, conferinţă intitulată Războiul de 77 de ani (1914-1991), devenită, ulterior, o carte – Războiul de 77 de ani şi premisele hegemoniei americane
(1914-1991), Editura Humanitas, 2008. Oferim spaţiul editorialului
pentru un fragment din interviul de acum 5 ani. Această revenire la
un interviu din 2006 este prilejuită de aniversarea istoricului
Neagu Djuvara (95 de ani, la 18 august 2011).
Cum se explică longevitatea dvs.?
Există o singură explicaţie:
genetică. Mama a murit la 94 de ani şi toate surorile ei au trăit
peste 90 de ani. Dar să mai ştiţi ceva: chiar dacă am trăit în
Africa 23 de ani, unde a fost o climă înfiorătoare, din punct
de vedere psihic am fost mult mai liniştit decît dacă trăiam
în Europa. Africanii sînt liniştiţi, lucrurile merg
molcom. Nu glumesc: aveam un ulcer stomacal care acolo mi-a trecut.
În cartea dvs., Amintiri din
pribegie, care are două ediţii, una la Editura Albatros, alta la
Editura Humanitas, spuneaţi că atunci cînd aţi ajuns la
Bucureşti, în 1990, acesta era „un oraş jalnic“, cu
„oameni beţivi“. Cum este acum Bucureştiul?
Sîntem într-o fază de
schimbare, totuşi s-au făcut progrese mari din punct de vedere
economic. Dar progrese morale nu prea s-au făcut. Toată lumea a
strîmbat din nas cînd a spus Silviu Brucan că vor trebui
20 de ani. Eu cred că trebuie o generaţie, 33 de ani. Trebuie să
treacă cel puţin o generaţie ca să fie schimbări profunde. Să-ţi
spun ceva: eu am tinere prietene românce; ele lucrează cu
mine, colaborează din punct de vedere intelectual. La multe dintre
ele rămîn nişte reacţii oarecum învăţate de pe
vremea comunismului. De pildă, una dintre colaboratoarele mele, cu o
minte sclipitoare, era indignată că vin unii din Occident care
reclamă o proprietate. Şi eu îi spuneam: Trebuie să i-o dai!
Dacă ai adoptat teoria democratică despre proprietate, trebuie să
faci restituirea proprietăţii şi pentru cei care locuiesc în
Occident. Iar colaboratoarea mea nu pricepea acest lucru. Asta
înseamnă că mentalitatea comunistă s-a infiltrat, chiar şi
la cei tineri.
Întotdeauna m-am gîndit şi
acum am prilejul să vă întreb: cum aţi reuşit să vă
păstraţi această proaspătă, curată şi încîntătoare
limbă română?
Eu visam pe româneşte, visam să
mă întorc în ţară, să ţin discursuri. Şi citeam
Biblia în limba română, în ediţia lui Gala
Galaction. Eu pot să vă arăt cum arată Biblia mea, cîte
pagini sînt uzate. Cînd eram în Africa, literatura
mea română era să citesc Biblia.
De unde emană această deschidere a
dvs., această cordialitate, această prietenie? Nu sînteţi
niciodată mofluz, încruntat, încrîncenat.
Pot să fiu furios pe anumiţi
politicieni. Uite, Partidul Liberal, din care fac parte, dacă mi-ar
fi cerut să fac discursuri politice, aş fi fost mai violent decît
majoritatea dintre ei, care, în general, folosesc perifraze ca
să-i atace pe domnii de la PSD. Eu aş fi fost mai violent. Aşa că
afabilitatea mea de care vorbiţi nu este întotdeauna reală.
În general, eu nu sînt un om vesel. Sînt destul de
melancolic. Dar în societate sînt volubil şi îmi
place să spun poveşti.
Ce s-a păstrat din boieria dvs.?
Nu sînt scrobit, îmi plac
bunele maniere, dar nu-mi place să fiu scrobit. Scrobit e domnul
Năstase. Mie îmi place ceaiul englezesc şi îi invit pe
invitaţii mei, cum aţi fost şi dvs., să-şi pună cu mîna,
în ceai, bucăţica de zahăr cubic.
În Amintiri din pribegie repetaţi
o întrebare, pe care aţi rostit-o după întoarcerea în
România. Întrebarea era: „Ce cauţi, Neagule,
pe-aici?“. Vă mai puneţi această întrebare?
Nu. Nu-mi mai pun această întrebare,
cu toate că nu sînt optimist asupra viitorului imediat. Putem
să constatăm, analizînd evenimentele din ultimele zile, o
încăpăţînare a clasei politice în a nu se
dezbăra de pînza de păianjen pe care a ţesut-o Securitatea,
care continuă să ţină toată ţara în mînă. Peste
tot, în industrie, în comerţ, foştii securişti sînt
băgaţi. Fatalmente, sînt şi în politică; nu vedeţi
că atunci cînd se votează secret ies nişte majorităţi cu
totul năstruşnice, care, toate, sînt rezultatul acestei pînze
de păianjen întinse de Securitate? Asta cred că este marea
problemă a României, pe care nu vrea să o accepte
preşedintele Băsescu. Cînd a fost întrebat, la Beijing,
ce se întîmplă cu CNSAS şi cu Ticu Dumitrescu,
preşedintele Băsescu a răspuns că e „o problemă prea
îndepărtată şi în geografie, şi în interes“.
E o frază de o gravitate extraordinară. Cu asemenea fraze, nu cred
că se poate rezolva situaţia de la CNSAS.
Cum vă explicaţi că, la noi,
Securitatea a fost şi este foarte puternică?
Au fost prea mulţi oameni compromişi.
Multora dintre ei le e frică de dosarele Securităţii. Există o
majoritate ascunsă, care n-are interesul să se ştie adevărul
despre trecut. În fond, ar fi trebuit să se accepte formula
din Proclamaţia de la Timişoara, din 1990. Dacă se accepta punctul
opt, acum eram mult mai departe. Dacă stăm aşa de prost faţă de
Europa, este că n-am scos securiştii şi activiştii din funcţii
publice. Era nevoie de un proces deschis lui Ion Iliescu. Ăla era un
proces necesar. Domnul Iliescu este vinovat de moartea a 500 de
persoane. Datorită acestei invenţii diabolice cu existenţa
teroriştilor, invenţie a unor şefi ai Securităţii, au murit 500
de persoane la Bucureşti, fără să vedem la faţă nici un
terorist. Domnul Iliescu a acceptat să fie reprezentantul
securiştilor. Cum acceptă România să nu avem un proces în
care să fie tras la răspundere domnul Iliescu? Cred că şi
procurorului militar Dan Voinea, care vrea să-l cerceteze pe domnul
Iliescu, am impresia că i se pun piedici.