OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Victor NEUMANN
Neam, popor sau natiune? Despre identitatile politice europene
Editura Curtea veche, Bucuresti,
2003, 154 p.


Observator cultural a publicat deja doua replici la articolul lui Tudorel Urian din Romania literara Nr. 14/2004, care recenzase polemic cartea lui Victor Neumann, Neam, popor sau natiune?. De ce domnul Tudorel Urian a gasit atitudini condamnabile in volumul amintit, mi-a fost greu sa descopar citindu-l. Victor Neumann si-a propus dezbaterea unor chestiuni profesionale, dintr-un punct de vedere disciplinar. Are aceasta legatura cu acuzatia de corectitudine politica (daca asa ceva poate fi un motiv de acuzare!) a recenzentului? In ceea ce priveste imputarea limbajului savant, greoi, ea a fost calificata de catre cel de-al doilea autor de replica, Florin Lobont, ca „nimic mai de neinteles“ (Birna din ochii romanului, in Observator cultural Nr. 224, 8-14.06.2004). Volumul semnat de Victor Neumann nu este un material pentru polemici. Ramine unul pentru o analiza in termenii disciplinei.
Domnul Neumann aduce informatii utile din istoria ideilor privitoare la popor si natiune, discuta filozofia culturala a multiculturalismului, propune spre dezbatere citeva concepte si face sugestii pe care le considera utile. Nimic care sa puna in discutie legitimitatea unui astfel de demers, cum sugereaza domnul Urian. Am la rindul meu citeva obiectii fata de pozitiile teoretice ale domnului Neumann. Dar ele isi au locul exclusiv in acest plan si, desigur, la rindul lor pot fi contestate invocind o alta experienta disciplinara.


Concepte occidentale, concepte orientale

Domnul Neumann sustine in demersul sau ca „O noutate a lucrarii este si aceea ca semnaleaza s…t neconcordantele dintre ideea de natiune la francezi, britanici s…t si aceea formulata de polonezi, sirbi, bulgari…“. Mai spune domnia-sa: „in cultura romana, setul de valorice care sta la baza ideii de Natiune moderna nu este identic cu cel occidental“ (p. 114).
Ca termenii care corespund cuvintelor „nation“ sau „peuple“ au nuante specifice de la popor la popor este un lucru care nu trebuie demonstrat de doua ori. In acest sens, nu exista un „concept occidental“, cum se poate concluziona chiar din explicatiile autorului acestei carti.
Valorile pe care Neumann le pune intr-o opozitie simultana nu doar de continut, ci si geografica au existat si s-au manifestat in istoria intregii Europe. Nu intre diferite regiuni ale Continentului, ci in interiorul lui. Simplificind intr-o anumita masura, as spune ca ele sintetizeaza doua tipuri de atitudini: a patriotismului si a nationalismului.

Este impresionant cit de timpuriu s-au exprimat valorile moderne pe care le numim patriotice. Inca John Stuart Mill gindea societatea in care a trait in felul urmator: „noi nu intelegem sprin principiul nationalitatiit o antipatie lipsita de sensibilitate fata de straini; sau pretuirea unor particularitati absurde intrucit acestea sint nationale; sau refuzul de a adopta ceea ce am gasit a fi bun in alte tari. s…t Noi intelegem un principiu al simpatiei, nu al ostilitatii; al uniunii, nu al separarii. Noi intelegem un sentiment al interesului comun al acelora care traiesc sub acelasi guvern si sint inconjurati de aceleasi frontiere istorice“ (A System of Logic, VI.10.5, apud Maurizio Viroli, For Love of Country. An Essay on Patriotism and Nationalism, Clarendon Press, Oxford, 1995, p. i).
Valorile politice ale patriotismului au fost marginalizate in secolele al XVIII-lea, al XIX-lea si la inceputul secolului XX, cind nationalismul s-a raspindit pe continentul european si a conturat actualele frontiere statale. In perioada amintita, „victoria ideologica a limbajului nationalismului a plasat limbajul patriotismului la marginea gindirii politice contemporane“ (Maurizio Viroli, op. cit., p. 161).

Numai ca demnitatea teoretica si ideologica a principiilor patriotismului a fost recistigata si a atins totala ei implinire dupa al doilea razboi mondial, cind ele au fost codificate in dreptul international ca principii constitutionale ale statelor moderne. Acestea determina astazi logica relatiei dintre cetatean si statul modern, fie ca acest stat este Franta, Anglia, Polonia sau Romania.
Problema ar fi ca francezii, englezii, polonezii si romanii nu au aceeasi educatie politica si nici aceeasi experienta civica si, ca urmare, masinaria statului, ca si cea sociala, nu functioneaza la fel in raport cu idealul. Obstacolele nu tin de limbaj, caci idealul statului modern bazat pe egalitatea intre cetateni indiferent de identitatea lor a fost insusit de catre toti. Problema este una de eficacitate. Discursuri in termeni rasiali (à propos de cuvintul „neam“) s-au gasit si se gasesc in oricare limba, pe masura cetatenilor care si le asuma. La fel, sensul modern al lui „nation“ este generalizat si inteles in toate limbile. As spune deci ca atunci cind domnul Neumann a inventariat limbajul lui Vasile Conta, Aurel C. Popovici, Nicolae Iorga s.a., el nu a identificat „un fel specific romanesc de a gindi natiunea“, ci unul din modurile in care ea a fost gindita la noi, printre altele. Preocuparea ar fi, dupa opinia mea, alta: la noi acest mod de a gindi ramine raspindit, el are inca respectabilitate.


Identitatea multipla

Domnul Neumann considera ca „un termen nou pe care l-am folosit s…t este acela de Identitate multipla“. Argumentul privitor la aportul sau disciplinar ar fi urmatorul: „Cind m-am gindit la conceptul de Identitate multipla am avut in vedere un concept flexibil privind identitatea persoanei si a grupului/grupurilor“ (p. 91). Intrebarea ar fi in ce masura sintagma nu corespunde ideii comune, repetate in discutiile obisnuite, ca „noi apartinem simultan la mai multe categorii identitare“. Sau daca nu cumva o gasim deja elaborata pe larg, in alta parte.
Sint putine intilnirile pe teme multiculturale unde sa nu fi auzit, de circa cincisprezece ani, referirea la identitatea multipla. Tema este omniprezenta, caci omniprezenta este presiunea asupra constiintei de sine care se produce in comunitatile diverse etnocultural, unde persoanele se afla aproape permanent sub cerinta de a-si dovedi loialitatea fata de un grup sau altul.
Notiunea de „identitate multipla“ este folosita in mod curent de psihologi, impreuna cu varianta ei, „personalitate multipla“ (vezi, printre alte nenumarate referinte, Nicholas Spanos, Multiple Identities &False Memories. A Sociocognitive Perspective, American Psychological Association, 1996). Formula numeste subiectii (eventual, pacientii) care traiesc radical schimbari de personalitate.

Apoi, sintagma este uzitata curent in cercetarile asupra identitatii de grup. Un tip de dublare identitara acuta poate sa contrapuna existenta citadina si memoria sateasca – vezi cazul unor populatii africane studiate de Tawane Kupe in termenii identitatii multiple (Comment: New Forms in Cultural Identity in an African Society, in Tore Slatta, ed., Media and the Transition of Collective Identitites, University of Oslo, Oslo, 1996).
Dar, mai ales, formularea va fi gasita in literatura de specialitate care priveste diversitatea multiculturala. Cercetarile nu vorbesc doar despre „identitati multiple“, ci au propus si alte variante ale familiei, care pun accentul pe alte diferentieri – cum ar fi cea dintre comunitate si comuniune. Prima se bazeaza pe unitate, care implica uniformitate, a doua, comuniunea, pe diversitate.

Cariera a facut o alta sintagma apropiata, „cetatenia multiculturala“. Will Kymlicka si volumul sau Multicultural Citizenship intra in bibliografia obligatorie a studiilor care folosesc sintagma. Ea era necesara teoriei politice intrucit ideea de cetatenie are asociata multimea drepturilor. Or, pentru a realiza echitatea intr-o societate multiculturala este necesara aplicarea unor masuri speciale, invocindu-se drepturi speciale. Se ajunge pe aceasta logica la o cetatenie diferentiata, corespunzatoare cerintelor diferentiate ale grupurilor etnoculturale, invocate sub forma unor drepturi.
„Cetatenia multipla“ constituie la rindul ei doar o varianta a multiplicitatii. Joseph Carens, spre exemplu, aduce argumente pentru utilizarea sintagmei „cetatenia suprapusa“ („overlapping citizenship“ – vezi Culture, Citizenship, and Community. A Contextual Exploration of Justice as Evenhandedness, Oxford University Press, Oxford, 2000).

Unde se situeaza in tot acest context afirmatia domnului Neumann, conform careia ar fi adus pe piata ideilor „identitatea multipla“? Sa zicem ca Neumann ar avea in vedere o perspectiva cu totul noua, sensul „neumannian“ al identitatii multiple, si, in acest caz, prezentarea acesteia ca un aport disciplinar propriu ar fi motivata. Sa vedem ce intelege domnul Neumann prin „identitatea multipla“. Citez: „Radacinile comunitare si lingvistice multiple ale majoritatii populatiei unui oras sau ale unei regiuni sugereaza existenta identitatii plurale ale fiecarei persoane“; „Recunoasterea identitatii persoanelor in primul rind in functie de regiune apartine aceleiasi filozofii politice ca si recunoasterea drepturilor minoritatilor lingvistice si religioase“.
Or, enuntul ca exista o identitate regionala si ca aceasta trebuie recunoscuta este absolut comun. Teza ca recunoasterea identitatii regionale ar avea la baza filozofia drepturilor minoritatilor reprezinta deja o conjectura discutabila. Victor Neumann nu o demonstreaza. Intr-o dezbatere pe aceasta tema, afirmatia domniei-sale ca ar fi introdus conceptul „identitatii multiple“ devine, cum am incercat sa explic mai sus, un handicap de argumentatie.


Mulitculturalismul

Volumul Neam, popor sau natiune? face o scurta introducere si in tematica multiculturalismului. Victor Neumann informeaza asupra dezbaterii dintre Charles Taylor si Jürgen Habermas, invoca transculturalitatea si comenteaza teoria multiculturalismului. In aceasta sectiune a volumului exista citeva enunturi cu care nu pot fi de acord.
Neumann afirma ca „Multiculturalismul nu trebuie si nu poate fi vazut ca teorie care atrage dupa sine segregationismul“ (p. 81). Or, asta este chiar specificitatea abordarii multiculturale in raport cu cea interculturala: recunoasterea dreptului la granite comunitare. Adevarat ca termenul „segregationism“ suna antipatic. Dar este usor sa-i gasim o varianta neutra, fondul fiind nevoia grupurilor de a se separa intr-un anumit grad de celelalte comunitati, in particular, de majoritate. As prefera sa interpretez aceasta nevoie a grupurilor ca expresie a nevoii si a dreptului la „privatitate comunitara“.

Cind se refera la Kymlicka, Neumann sustine ca el (ca si Taylor) nu beneficiaza de studii de caz din regiunile centrale si sud-est europene. De citiva ani, cercetatorul canadian acorda o atentie particulara acestei zone. Will Kymlicka si Magda Opalski au incercat, in volumul editat de ei Can Liberal Pluralism be Exported? Western Political Theory and Ethnic Relations in Eastern Europe, Oxford University Press, 2001, sa evalueze aplicarea conceptelor „occidentale“ asupra natiunii si minoritatilor in Polonia, Ungaria, Serbia, Letonia, Rusia, Bulgaria, Grecia, Cehia, Estonia, Ucraina, zona Caucazului. Volumul a si fost tradus partial in revista Polis, inclusiv studiul autohton. Exemplul arata, as spune, si faptul ca tratarea temelor care l-au preocupat pe Victor Neumann ar fi beneficiat daca ar fi acordat atentie si recentelor studii romanesti.
Mai citez urmatorul enunt din Victor Neumann: „Am studiat fenomenul american s…t ocazie cu care am atras atentia asupra deosebirilor esentiale intre fenomenul multicultural transatlantic si acela central si est-european“.
Doua observatii.

Mai intii, faptul ca exista o diferenta intre multiculturalismul american si celelalte forme de multiculturalism nu are cum sa fie pentru nimeni o noutate. O spune printre altii Salat Levente: „In Europa, multiculturalitatea este inteleasa in mod frecvent ca o forma de impartire a puterii intre diferitele comunitati nationale, in timp ce in America termenul se refera cu precadere la tehnicile de incluziune a grupurilor marginalizate“ (Multiculturalismul liberal, Editura Polirom, Iasi, 2001, p. 93-94).
Ar fi oare Europa estica un caz specific in cadrul Vechiului Continent? Dupa opinia mea, nu exista o diferenta de fond. Desi in Est impunerea unei noi atitudini fata de grupuri anterior marginalizate reprezinta o provocare a democratizarii postcomuniste, totusi centrul problematicii identitare ramine raportul dintre majoritate si minoritate.

Deci un raport de putere. Lucrul este cu atit mai vizibil in Romania, unde introducerea reprezentarii parlamentare a minoritatilor reprezinta o codificare tipica a acestei perspective.
Domnul Neumann sustine, pe urma lui Harvey Siegel, abordarea transculturala in raport cu cea multiculturala, intrucit ultima ar pune accentul doar pe specificitate. Nu cred ca literatura de specialitate vede in cele doua abordari paradigme care sa se contrazica. Multiculturalismul trebuie vazut din perspectiva functionala. El are de rezolvat problemele specifice ale asigurarii unor juste raporturi intre grupuri etnoculturale asimetrice. Nu sa trateze idealurile complementare ale comunicarii si integrarii. Critica multiculturalismului isi gaseste argumentele critice in alte perspective, nu din cea a transculturalismului. In legatura cu aceasta, cititorul ar fi beneficiat daca domnul Neumann enunta si elabora distinctia dintre multiculturalismul liberal si cel neliberal.
Ma opresc aici. Volumul lui Victor Neumann ridica si alte obiectii, pe care o comunitate profesionala le poate considera o buna ocazie de resuscitare a vietii proprii.