OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acrul sociolog Sebastian Lăzăroiu, ajuns un fel de Karl Rowe – fostul companion şi brain de taină, multă vreme, al lui George W. Bush – al lui Traian Băsescu, declara cu seninătate că pensionarii au „reţele sociale“ suficiente ca să le fie asigurată supravieţuirea. Adică, mai pe limba lui Vanghelie şi a lui Patapievici – oare articolele politice filo-, pro- şi ultrabăsesciene din Evenimetul zilei le scrie acasă sau la sediu central al ICR? –, familiile pot asigura, în tihnă şi bună pace, viaţa pensionarilor cu pensiile tăiate împrejur, cu 15%, de hahamul Emil Boc. Cinismul lui Sebastian Lăzăroiu se conjugă frenetic cu ameninţarea adresată de Traian Băsescu mamelucilor din PDL, şi anume că vor pierde puterea dacă nu se mobilizează şi nu votează cum se cuvine propunerile imbecile ale Guvernului. Cînd atîţia oameni cu scaun la cap avansează şi alte soluţii, cînd atîtea milioane de oameni mioritici sînt deja lezate la gologani – unde-l doare mai tare pe român, dacă nu la pungă şi teşcherea? –, cînd mase largi, din diverse straturi sociale, se solidarizează într-o ţară în care individualismul şi „fiecare cu a mă-sii“ sînt lege, să continui şi să mergi pînă în pînzele albe ale încăpăţînării devine o prostie. Sau, ca să venim la cartea celor trei – în fond, un dialog liber la Paris, unde cei doi eseişti ieşeni stau de vorbă cu scepticul de serviciu al Europei franco-române –, ne putem raporta la acest teribil „neant valah“, „neant românesc“. Bucuria de a se alege praful de toate şi de orice, satisfacţia eroică de a vibra doar la înfrîngeri, eşec şi ratare.

 

O anume voluptate – tragică, pe alocuri, comică şi absurdă, deseori, în detalii şi circumstanţe – pentru un anume sublim „sentiment românesc al urii de sine“, cum elegant şi amar consemna acel prof’ de la Universitatea din Iaşi, numit Luca Piţu. Neaducînd nimic nou în dialogul dintre ei, cei trei intelectuali europeni, fără să facă parte din „noua clasă“ a înaltei burghezii intelectuale româneşti, pun accentele cuvenite pe acest subiect ce ţine de fatalismul mioritic şi de jemanfişismul lenevos levantin. Dacă Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica, alături de un Drăghicescu, Zeletin, Blaga (Lucian şi morocănosul fost vameş Vasile), Ernest Bernea sau Vasile Băncilă, încercau să coaguleze, într-un proces de positive thinking, virtuţile şi valorile unui neam, nu e mai puţin adevărat că alte sute, mii şi zeci de mii de compatrioţi, de ieri şi de astăzi, realizau cu multă osîrdie că bucuria noastră este în altă parte. De aici şi pînă la un comportament iresponsabil nu a fost decît un pas. Duşmănelile reciproce şi adversităţile de varii forme, ce au atins o cotă de ură greu de strunit, au adus multe necazuri acestui popor. Ieri, ca şi azi. Marele I.L. Caragiale, căruia ne închinăm azi cu evlavie – „Bine le zicea nenea Iancu... Bine a făcut că s-a cărat la Berlin...“ –, cu greu poate fi contrazis pentru ce s-a întîmplat în trecutul nostru. Sau în imediata noastră proximitate. Politică, socială, culturală, cotidiană. O carte minunată acest dialog în trei, care dă măsura unei crase lipse de dialog în clasa politică aflată actualmente la guvernare, cu propria gloată. Un minim sentiment al culpabilităţii şi o anume luciditate politică – este mereu lăudat actualul şef al Statului că este un excelent „animal politic“ (personal, avem mari rezerve faţă de instinctele sale native – chiar ele îi joacă acum feste!) – din partea partidului de guvernămînt ar fi condus la găsirea unor alte soluţii pentru depăşirea unui moment delicat din istoria noastră recentă. Faptul că Legea lustraţiei se amînă iarăşi devine semnificativ. Vorbe de adormit Mitzura (săraca fată a lui Tudor Arghezi, ajunsă în braţele unui PRM ieşit deja din cărţile politice), care nu mai pot amăgi generaţiile mai noi, indiferente la soarta României. Că e bună sau rea, ei vor să se care, să scape de minunea numită „neantul valah“. Intelectuali de talia lui Petre Pandrea sau Petre Ţuţea au făcut ani în şir de „pîrnaie“ pentru dragostea lor de România. Luciditatea şi dragostea de ţară se plătesc scump. Cu ani în şir de stat la „mititica“. Retorica patriotardă, cu funcţii şi retribuţii plătite gros. Bucuriile se pare că sînt similare, cînd e să se aleagă praful de tot şi de toate.