OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Invatamintul romanesc a avut intotdeauna o reputatie buna, fiind cunoscut ca una dintre traditiile puternice ale preaminunatei noastre natii. Mai putin in ultimii 15 ani, cind, treptat, a cazut in derizoriu si mizerie. Recenta greva din sectorul educational de stat sustine ipoteza de fata, mai ales ca ea nu este prima – si probabil nici ultima – dintr-un lung sir de manifestari sociale de acest gen, care au rezolvat prea putin sau, mai bine-zis, mai nimic din problemele sale esentiale.

- Parintii platesc pentru cumpararea de instrumente
Nici in privinta invatamintului muzical lucrurile nu stau mai bine din punct de vedere economic; aria managementului economic o voi lasa insa in seama specialistilor. Cred ca este destul sa specific un singur fapt: dintre scolile de muzica din Bucuresti (in numar de cinci), nici uneia nu i se aloca fonduri suficiente pentru cumpararea de noi instrumente muzicale sau repararea celor vechi; in conditiile date, o parte din banii respectivi provin de la parintii elevilor dispusi sa plateasca un fond scolar anual – situatie elocventa, tipica pentru ceea ce se intimpla in general in sistemul educational de la noi.
Dat fiind faptul ca problemele dascalilor ii intereseaza aproape exclusiv pe cei din tagma respectiva – sau cel putin aceasta concluzie se desprinde din proaspat-incheiata greva – si fiindca mi-am promis sa nu ma refer decit in treacat la chestiunea aceasta pentru a nu fi acuzata de partinire, voi aminti in cele ce urmeaza alte citeva situatii vizind invatamintul muzical primar si gimnazial.

Nici una dintre cele cinci scoli de muzica amintite nu dispun de suficient spatiu pentru a-si desfasura activitatea. Astfel, in cazul Scolii de Muzica si Arte Plastice nr. 2 orele – cite doua pe saptamina pentru instrumentul principal si teoria muzicala – au fost impartite conform unui program de lucru in ture, in asa fel incit unii profesori au program chiar si simbata. In alte cazuri, lipsa de sali a generat modificari nefiresti de orar, asa incit unii copii fac mai mult de doua drumuri pe saptamina la scoala optionala, pierzind in acest fel timp pretios alocat studiului individual sau relaxarii. Din cite am cunostinta, si cele doua licee de muzica se confrunta cu aceasta problema.
In acelasi context, Scoala de Muzica si Arte Plastice nr. 1 s-a aflat multa vreme in pericol de a pierde cladirea nationalizata in care functioneaza; cu alte cuvinte, s-a vazut la un pas de desfiintare. Pentru Scoala de Muzica si Arte Plastice nr. 5 am inteles ca primejdia nu a trecut inca, iar in eventualitatea in care va pierde si putinul spatiu, Ministerul Educatiei si Cercetarii si Inspectoratul de specialitate nu vor gasi, probabil, o alta locatie.

- Cum se distrug scolile de profil
In paranteza fie spus, scolile de muzica si arte plastice ofera elevilor de clasele I-VIII o alternativa la studiul in cadrul liceelor de muzica. Din ratiuni ce tin fie de nivelul variat de performante artistice la care aspira, fie de echilibrul pe care il cauta intre o cultura generala solida – la o scoala generala de renume – si una muzicala pe masura, multi opteaza in favoarea primei variante. Unii dintre elevii acestor scoli aleg sa urmeze apoi o cariera muzicala, in caz contrar raminind melomani.
Am dat explicatia de mai sus tocmai pentru a sublinia gradul de perplexitate pe care il am in fata preocuparii Inspectoratului de specialitate si a inspectorului pe probleme de muzica pentru distrugerea cu buna-stiinta – sau poate tocmai din lipsa totala de stiinta – a scolilor de profil, prin diverse tactici, belicoase sau nu, prin trucuri sau false scamatorii legislative. Un exemplu concret il regasim in planul cadru – Anexa 6.1 la ordinul M.E.C. nr. 3638/11.04.2001 – unde pianul complementar (tehnic sau auxiliar, conform altor denumiri in uz) este inlocuit de facto cu orice instrument auxiliar: „Instrument Auxiliar (pian, corzi grave instrumente de suflat-percutie)“ – greselile de punctuatie sint citate intocmai, iar omisiunea viorii de asemenea nu imi apartine.

- Pianul a ajuns instrument „secundar“
Initiativa de a ii lasa pe copii sa isi aleaga un instrument secundar, pe linga cel principal, este laudabila; numai ca pianul este un instrument absolut fundamental pentru formarea auzului polifonico-armonic si, mai important, este de neconceput pentru un muzician matur sa nu cinte la pian, macar atit cit sa descifreze o partitura de orchestra – in cazul dirijorilor, de exemplu – sau sa se acompanieze atunci cind studiaza – cum se intimpla deseori cintaretilor.
Corectura adusa de forurile legislative de specialitate chestiunii semnalate mai sus (prin Notificarea cu privire la aplicarea planurilor cadru de invatamint pentru anul scolar 2001-2002, nr. 30303/11.05.2001) subliniaza o data in plus necunoasterea specificului ariei curriculare de care se ocupa: „Referitor la Anexa 6.1 a ordinului M.E.C. nr. 3638/2001 precizam ca pentru scolile cu program suplimentar de muzica, instrumentul auxiliar este disciplina obligatorie pentru toti elevii, cu exceptia celor care il studiaza ca instrument principal“.

Se poate intelege din citat ca toti elevii pot fi exceptati de la studiul instrumentului auxiliar, pentru ca toti studiaza un instrument principal, desi cel care a conceput notificarea dorea probabil sa mentioneze ca elevii care studiaza alt instrument decit pianul vor parcurge disciplina pian auxiliar. Cum cuvintul „pian“ nu apare insa nicaieri, putem concluziona ce dorim. Din fericire, directorii scolilor si liceelor de muzica au inteles corect: legea nu schimba de fapt nimic, elevii pianisti raminind in continuare singurii care nu fac „instrument auxiliar“, pentru ca acesta este tocmai pianul.

- Desfiintarea Olimpiadei Nationale de Muzica
O alta problema acuta, care a ridicat nenumarate semne de intrebare si valuri de protest printre dascalii din bransa muzicienilor in anul scolar precedent, a fost transformarea Olimpiadei Nationale de Muzica pentru clasele III-XII intr-un concurs descurajator pentru concurenti. Dupa ce, intre anii 1999 si 2003, faza nationala a acestui concurs national a incetat sa existe, in 2004 ea s-a desfasurat numai la trei categorii de instrumente, iar denumirea – atestata si de diplome – s-a schimbat din Olimpiada Nationala in Lira de Aur (numele unei competitii de interpretare instrumentala ce avea loc inainte de 1990 la Suceava). Cele doua nu aveau si nu au nici acum vreo legatura, iar insistenta inspectorului de specialitate de a resuscita Lira de Aur din fonduri bugetare afectate Olimpiadei este de neinteles.
In 2005, distantele temporale reduse dintre etape nu au permis multor elevi buni sa se prezinte la adevarata lor valoare; in plus, repertoriul de concurs a suferit modificari serioase fata de anii precedenti si a fost afisat la sfirsitul lui decembrie 2004, concursul (toate cele trei etape) urmind sa se desfasoare incepind cu mijlocul lui februarie si pina la sfirsitul lui martie. Mai mult, locurile disponibile pentru asa-numita faza nationala s-au dovedit insuficiente. Doar 20 dintre cei clasati pe prima treapta a podiumului la faza zonala la toate instrumentele au avut dreptul sa se prezinte la Suceava, punind juriile intr-o situatie foarte dificila.

Ca si cum toate acestea nu ar fi facut deja cvasi-imposibila existenta competitiei, fisa de evaluare propusa de inspectorat pentru Olimpiada cuprindea rubrici inutile (localitatea, judetul) si spatii in plus, dar omitea tocmai rubricile pentru punctajele obtinute la fiecare piesa si pentru nota finala a elevului, ceea ce – evident – inseamna lipsa insasi a evaluarii.
Desfiintarea Olimpiadei Nationale de Muzica – pentru ca transformarea ei in Lira de Aur sau in orice altceva echivaleaza cu anularea sa – ma duce cu gindul ca toate olimpiadele celorlalte discipline pot avea aceeasi soarta mai devreme sau mai tirziu; or, intr-un invatamint ce se doreste cu traditie si competitiv, un asemenea lucru este de neconceput.
Anomaliile semnalate in articolul de fata reprezinta numai virful aisbergului intr-un sistem educational corupt, gaunos, in ruine. Despre alte nereguli, cu alta ocazie.