OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stefan Borbély nutreste speranta ca actualele lui Opozitii constructive (scrise intre 1996 si 2002) vor mentine atentia mai multor cititori decit volumul anterior tratind eroicul si expediat in zona scrierilor marcate de „impersonalitatea neparticipativa“. Din punct de vedere stilistic, mai exact, prin abordarea frontala, la persoana I, a tematicilor tratate, prin pasionalitatea controlata, desi foarte curajoasa a gindurilor exprimate, ii putem confirma speranta ca avem aici o „carte care sa stearga ceva din impresia de impersonalitate neparticipativa“ pe care i-ar fi reprosat-o multi la publicarea volumului despre eroic. Reprosuri inutile, cind se stie ca o teza precum doctoratul sau, lucrare de notabila eruditie, este „prin firea lucrurilor“ un discurs impersonal pe marginea unui subiect vast si intelectual riscant in lumea „reperelor pierdute“. Cu toate acestea, m-as incumeta sa afirm ca Opozitiile constructive (carte generos si profesionist gazduita de catre Editura Limes prin implicarea activ-afectiva a poetului-editor Mircea Petean) particularizeaza adeseori cazuistica vizitata in eroic.
Textele de „atitudine politica si culturala“ au fost scrise de-a lungul unor ani ce adunau totodata capitole la teza despre eroic. Voi incerca sa demonstrez astfel ca ele nu contraziceau discursul academic, ci il faceau suportabil/ingurgitabil ochiului mintii (al autorului, in primul rind), il secundau prin deplasarea tonului si focalizarea asupra exemplelor vii din lumea Cetatii noastre. Esentializind, iata cum se prezinta lucrurile.

Deopotriva analiza eroicului si Opozitiile constructive sint demersuri „preponderent analitice“, glisajul in inevitabile „idiosincrazii“ justificindu-se drept reactie „epidermica“ la formele determinate ale vietii noastre in timpul ce i s-a dat. Ambele volume sint marcate de metoda; chiar daca varietatea temelor din eseurile de atitudine apeleaza la discursul direct, la experienta existentei cotidiene, discursul se obiectiveaza in cele din urma prin trimiterile, bine argumentate, la fundalul morfologiei culturale sau la mecanismele socio-politicii.
Desi autorul nu-si atribuie emfatic vreun merit de exemplaritate civica, pozitia sa foarte speciala prin identitatea bi- si triculturala, prin naturaletea bi-lingvismului sau „sublimat“ intr-o rara eleganta, dar si vioiciune a expresiei romanesti, ne aminteste singularitatea – uneori impovaratoare – a „eroului civic, cu vocatie comunitara“, ultimul din triada evolutiva a eroicului a carui nostalgie pare s-o aiba Stefan Borbély. In Opoziile constructive predomina aspectele diverse ale depersonalizarii eroicului sau ale „exorcizarii“ punitive a unicitatii; in fine, vom mai gasi in Opozitii constructive accente ale ambivalentei realitatii expuse, dar si ale ambivalentei auctoriale.

Toate aceste precizari le-am facut pentru depistarea si intelegerea consecventei intereselor scriitorului si ale persoanei publice care este Stefan Borbély, ale gindirii si opiniei sale, fidela unor principii si unui limbaj ce-l particularizeaza incepind cu Xenograme pina la volumul de fata. O data acceptata aceasta „stilistica“ a abordarilor culturale, varietatea centrelor de atentie ale autorului devine incitanta, oferind pagini de savuroasa virtuozitate a frazei, din care incoltesc adeseori amaraciuni, dar niciodata descurajarea, lehamitea ori spiritul revendicativ. Polemica lui e atit de urbana si erudit motivata, incit orice contrazicere risca desuetudinea reductionismelor. Precautiile logicii argumentatiei, o veritabila „artilerie grea“, sint intemeiate de natura „disfunctiilor“ sociale luate in obiectiv – avem, totusi, o culegere de atitudini opuse „vulgatei“ consolatoare. Necrutatoarea analiza lasa apoi de fiecare data loc constructiei, corectarii, refacerii, ctitoririi altor imagini.

Stefan Borbély are mereu de intimpinat nedumeririle si suspiciunile concetatenilor sai, fie romani sau maghiari. Pentru maghiari nu prea e „de-al lor“, fiindca scrie romaneste, si-a faurit o notorietate in lumea culturii romane. Pe romani ii irita, incepind cu numele, greu ortografiabil de catre functionarii administratiei publice, altii, mai subtiri, ar prefera sa nu scrie atit de ingrozitor de bine limba tarii in care traieste si intelege sa-si exercite dreptul actiunii cetatenesti. Totodata, numerosi cititori vor fi probabil deconcertati de libertatea discursurilor intemeiate pe varii metodologii adaptate subiectului: psihanaliza, psihoistorie, mitologie, literatura comparata. Stefan Borbély le utilizeaza pe toate cu dezinvoltura si siguranta, tratind fara menajamente chestiunile spinoase ale Transilvaniei de azi, bunaoara, a mentalitatii populatiei de aici, luata in ansamblu, in mare masura „psihoclasa semicitadinizatilor“ a caror ascensiune a contribuit la inchiderea deschiderii pe care Transilvania o reprezenta cindva in destinul european al tarii. Obsesia puritatii, a neprihanirii etnice, „boicotul istoriei“ in nadejdea vana a confortului atemporalitatii sint, dupa Stefan Borbély, trasaturi ale unei structuri psihice tributare „paradigmei cordonului ombilical“ si nu ale pulsatiei spre decizia actiunii/ aventurii masculine.

Despre Transilvania s-au spus multe, dar analizele intreprinse sint adeseori „de cabinet“, precum studiul Alinei Mungiu Transilvania subiectiva, volum criticat de Stefan Borbély fiindca nu sesizeaza normalitatea coexistentei etniilor, acea „normalitate avortata politic“, „sacrificata cu inconstienta“ pentru a intretine la centru mitul „Transilvaniei problematice“. Fierbinteala umorala stirnita de aceasta zona a tarii e comparata de Borbély cu „amocul“ pentru fotbal: „…ca la fotbal, la Transilvania se pricepe oricine“. Alte capitole radiografiaza bine cunoscute patologii sociale – relatiile interumane, complacerea in supravietuire si nombrilismul narcisiac al simbolicului in dauna realitatii. In aceasta ultima ordine de idei, articolul Sindromul Tony Judt, publicat prima data integral de Observator cultural (Nr. 90/2001), inclus si in volumul pe aceasta tema a lui Mircea Mihaies, imi stirneste un zimbet melancolic… nu doar pentru ecourile provocate aici sau la Budapesta. Eu imi amintesc doar ca in aceeasi perioada, revista 22 publica un grupaj de comentarii (toate elogioase) la adresa cartii lui Andrei Oisteanu Imaginea evreului in cultura romana, unde opiniile lui Stefan Borbély se nuantau diferit fata unele critici aduse lui Tony Judt. E poate doar o „farsa“ a simbolicului…
Chiar in structurarea volumului functioneaza principiul „teza si antiteza“.

De pilda, omagiul adus lui Andrei Plesu si institutiei pe care o conduce (New Europe College) e urmat de observatii pe buna dreptate incisive, la adresa institutiilor invatamintului de stat (memorabilul articol Mai spune cineva ca a murit Ceausescu?). De retinut sint, de asemeni, interventiile lui Stefan Borbély asupra culturii/literaturii alternative, a tipologiei generatiilor in scrisul ultimelor decenii etc., chiar daca dezbaterile asupra postmodernismului in replica adusa lui Ion Bogdan Lefter suporta corectii si nuantari.
De cele mai multe ori insa, aspectele relevate de eseurile lui Stefan Borbély sint perfect juste, iar modalitatea expunerii lor, stimulatoare pentru cei care mai spera in progresul societatii romanesti, detasati de opiumul iluziilor. Desigur, cartea ii va indispune pe suferinzii de certitudini, dar functioneaza drept katharsis pentru cei lucizi si, categoric, e un deliciu al lecturii. Va binedispune, cred, pe post de „bomboana de dupa medicament“, o rara mostra de umor elevat, textul ce figureaza deja in Almanahul Academiei Catavencu (2000): Modelul Klaus Johannis (Contrautopie xenofila), care este, daca vreti, o sinteza in cheie comica a problemelor dezbatute in aceste necesare, pentru „minte, inima si literatura“, opozitii.