Necesitatea răului şi binele iluzoriu

Autor: Bogdan CREȚU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Puţine lucruri din opera de pînă acum a lui Octavian Soviany anunţau un roman de calibrul şi turnuraVieţii lui Kostas Venetis. Ceea ce atrage atenţia mai întîi de toate în carte sînt imaginaţia epică, apetitul pentru poveste al autorului. Sincer, nu credeam că Octavian Soviany ar avea răbdare, resurse şi „oase groase“ pentru a construi un roman atît de epic, doldora de istorii şi de evenimente.

O viaţă care capătă sens mutată în carte

La o primă vedere, e vorba de un roman biografic în cel mai pur înţeles al termenului: strategiile, liantele dintre episoade, artificiile sînt minime. Din cînd în cînd, povestea protagonistului se intersectează cu poveştile altor personaje în modul cel mai firesc. Ramele naraţiunii sînt şi ele mai curînd convenţionale decît funcţionale: autorul vorbeşte despre un manuscris descoperit, pe care nu face decît să-l traducă; textul propriu-zis este povestit de Kostas, aflat pe patul de moarte, şi scris de tînărul său amant (care introduce şi unele pasaje privitoare la daravelele sale), dar permanent verificat de cel care îşi deapănă cursul vieţii. Procedeul e vechi, dacă ne gîndim că memoriile lui Marco Polo au fost scrise, de fapt, de către colegul de celulă, autor de romane de curte, Rustichello da Pisa. Doar că, de data aceasta, Kostas revede manuscrisul, îl modifică, îl supraveghează, avertizîndu-şi necontenit ucenicul să nu modifice nimic şi să nu pună nimic de la el. Mai mult decît atît, Kostas îşi simte sfîrşitul foarte aproape şi face orice să îl amîne pînă cînd va termina de povestit istoria vieţii sale. Altfel spus, pînă cînd viaţa sa va deveni o carte. De ce este atît de important acest lucru? În faţa cui are de dat seama acest personaj căruia nici un viciu nu i-a fost străin? Se simte vinovat faţă de cineva? Are remuşcări, are conştiinţa încărcată? Nu, o spune el însuşi: „Nu mă căiesc petru nici una din faptele pe care ţi le voi povesti“.

Şi atunci? Viaţa sa ascunde o anumită filozofie, care nu este plauzibilă atunci cînd este rezumată sec, fără argumente. La început, ai impresia că personajului îi plac paradoxurile şi tinzi să nu acorzi mare importanţă unor replici care capătă greutate ulterior, prin repetiţie, pe parcursul romanului. De pildă, Kostas Venetis, ajuns, după cum consideră, la vîrsta înţelepciunii, crede în necesitatea răului. Toate există prin voia lui Dumnezeu, care a creat „şi trandafirul, şi şarpele“. Cei care comit răul o fac tot prin dispoziţie divină, căci şi de rău este nevoie în lume, pentru a pregăti un bine mai mult sau mai puţin iluzoriu. De aceea, fidel acestei credinţe dualiste, asemănătoare pînă la un punct bogomilismului şi altor gnoze medievale, Kostas Venetis este împăcat cu sine: el ştie că răul în slujba căruia şi-a pus întreaga viaţă face parte tot din planul lui Dumnezeu; mai ştie şi că „strîmbătatea“ lui din naştere, pe care o evocă atît de des, nu a fost alegerea sa, ci a fost înscrisă, prin voinţă divină, în datele destinului său. „Să nu crezi că vreau să mă fudulesc cu păcatele mele“, îi spune el la un moment dat scribului, „căci păcatele – ca şi faptele bune – vin de la Dumnezeu, iar noi nu sîntem decît uneltele Sale, cu care El săvîrşeşte răul şi binele, după o judecată de nepătruns pentru minţile omeneşti.“

Aşa se face că romanul, deşi urmăreşte cronologic etapele vieţii protagonistului, nu este structurat în funcţie de aceste evenimente, ci capătă o turnură simbolică, realizînd un fel de categorisire a păcatelor: capitolele se intitulează „Picioarele“, „Pîntecele“, „Inima“, „Capul“, „Coroana“, trimiţînd la vicii specifice, de la cel al sexualităţii la ură, trufie, sete de putere, crimă ş.a.m.d. Prin urmare, nu avem de-a face cu o banală biografie, ci cu una exemplară, simbolică, paradigmatică.

Biografia unui om căruia nu-i e străină nici o formă a răului

Atunci cînd îşi derulează firul vieţii, Kostas încearcă să păstreze o distanţă igienică faţă de propriile experienţe: nu se judecă, nu se învinovăţeşte şi nu se dezvinovăţeşte, nu se menajează şi nu încearcă să îşi justifice în vreun fel faptele. Pur şi simplu, le prezintă aşa cum au fost, considerînd că logica destinului său nu îi aparţine. Adevărul e că biografia acestui personaj este una ieşită din comun. Viaţa lui Kostas Venetis este, dincolo de înţelesurile simbolice pe care le voi decripta, un roman picaresc, de aventuri, colorat cu de toate, de la dorinţe ilicite la violuri, crime, revoluţii, trădări, fugi, comploturi, iubiri nepermise şi împreunări împotriva firii. Totul începe cu o copilărie dominată de figura perversă a mamei, fire bărbătoasă, nemulţumită de soţul efeminat pe care i l-a hărăzit protectorul cel bogat căruia i-a fost ţiitoare.

Ura faţă de femei a lui Kostas Venetis de aici porneşte: el va vedea în fiecare femeie figura mamei pe care a urît-o atîta. Ce e drept, aceasta împinge ticăloşia pînă acolo, încît se joacă cu simţurile adormite ale puberului, pe care le stîrneşte într-un joc grotesc, incestuos. Momentul în care mama îşi dezveleşte, în faţa copilului speriat de propriile dorinţe, sexul marchează smulgerea lui Kostas din copilărie. De acum, naivitatea nu mai este posibilă, de acum, orice dorinţă devine păcătoasă. Inima adolescentului îngheaţă şi din trufia sa răsare mereu ura: cea care îl face să-l ucidă pe turcul Mustafa şi care, de acum încolo, îi va dicta relaţiile încordate faţă de ceilalţi. Două sînt trăsăturile de caracter ale grecului Kostas Venetis: trufia şi ura permanentă faţă de toată lumea. Cum mama l-a schilodit sufleteşte, cum peste tentativa erotică eşuată cu micuţa Kiva nu poate trece, cum amintirea sexului putrezit al Iepuroaicei (o femeie bolnavă, cu mulţi copii) nu îl părăseşte, tînărul devine convins că femeia este cauza răului în lume şi capătă o ură grea faţă de ea. Mai tîrziu, în toate femeile pe care le va urî sau le va ucide, de la cîrciumăreasa Frosa la servitoarea Marcelline sau la contesa von Andrassy, îşi va urî şi ucide, de fapt, mama. Aşa stînd lucrurile, homosexualitatea sa este absolut explicabilă. Kostas nu se simte vinovat pentru acest lucru, chiar dacă experienţele pe care le cunoaşte (trece prin patul unor turci, de la blîndul Yussuf la scîrbavnicul Fatih-Efendi, devine amantul efeminatului Manoil, secretarul boierului-diavol Mihalache, apreciază brutalitatea lui Leon, dar şi frigiditatea arhiducelui Imperiului Habsburgic, Rudolf) sînt de un grotesc în stare să zdruncine sensibilitatea oricărui cititor. Pentru Kostas Venetis însă, nu e vorba de o alegere, ci de un blestem. Senzualitatea sa, ca şi silueta apetisantă, îl transformă fie în victimă, fie în fiinţă adorată. Doar că el nu poate simţi nimic pentru nimeni, avînd inima împietrită pe vecie. Iar atunci cînd e aproape de pasiune, devine crud şi răzbunător.

Pactul faustic

Crimele iniţiale, răzbunările sale, ura faţă de ceilalţi sînt un răspuns dat unui destin care nu i-a lăsat posibilitatea de a alege. Totul pare să capete un sens odată cu intrarea în rîndul armatei de slujitori ai boierului Mihalache. Doar că acest misterios boier chior, amic şi, totodată, duşman al lui Cuza, cu iscoade peste tot, nu este un simplu intrigant, ci pare a fi un membru important al unei organizaţii secrete, oculte, a unei frăţii cu braţe întinse în toată lumea, care pune la cale revoluţii şi care intenţionează să schimbe lumea din temelii. Mai mult decît atît, boierul Mihalache pare a fi Diavolul însuşi. Aşa vorbeşte, aşa este descris. Atunci cînd cîştigă partida de cărţi cu tînărul Kostas Venetis, el îi spune franc că îi va lua în stăpînire inima, după care îl înfierează cu semnul său, steaua în cinci colţuri, urmînd să aibă putere deplină asupra sa. Tot ce va face de acum încolo Kostas va fi cumva pus la cale de boierul cel chior. Acesta propovăduieşte o religie a răului şi se declară în slujba unei puteri „care săvîrşeşte răul în numele binelui ce va urma după rău, năruieşte pentru ca să poată zidi, înrobeşte ca să poată apoi slobozi şi pregăteşte războiul pentru a înscăuna Pacea de o mie de ani“. După cum se vede, el este iniţiatorul lui Kostas, pe care îl convinge prin frică, prin puterea sa nelumească de a paraliza voinţa celuilalt. Cuvintele sale sînt categorice şi întorc pe dos evangheliile: „Nu vei cunoaşte alt dumnezeu decît pe mine care spun «urăşte-ţi aproapele», care poruncesc să minţi, să furi, să ucizi şi să te lepezi de Dumnezeul celor nevolnici“. Intrat în acest joc, vînzîndu-şi, din trufie, sufletul, pe care oricum nu pune mare preţ, Kostas Venetis ajunge în mijlocul unor mişcări anarhiste ba la Paris, ba la Viena, parcurgînd un drum semănat cu desfrîu şi crime, jucînd un rol care nici lui nu i se pare foarte limpede. Şi nici nu este, pentru că din toate acţiunile sale nici una nu pare a fi hotărîtoare. Diavolul cel chior pare a-l pune la încercare în vederea unei misiuni importante, care se tot amînă. Uneori se simte un răsfăţat, alteori un blestemat, dar îşi vede de amorurile sale sodomiste şi ratează mereu şansa de a deveni erou. Chiar unul în slujba unei cauze ale cărei rădăcini nu îi sînt desluşite. Abia către final, cînd este închis într-un ospiciu pentru a fi protejat de acuzarea de crimă, apare beizadea Mihalache, care îi devoalează cîteva idei ce ţin de un program utopic: după un război cum n-a mai fost vreodată, toţi oamenii vor scăpa de sărăcie, se va instaura „împărăţia belşugului“, dar prin asta ei vor deveni controlabili. Pecetea răului va lua locul semnelor sfinte. „Vom înlocui simbolurile religioase cu falusul şi dragostea de aproape cu prostituţia.“ Sigur, totul seamănă cu programul de controlare a fiinţei prin satisfacerea necesităţilor primare, pe care îl cunoaştem din Noi sau Minunata lume nouă. Diavolul ştie că, dacă îi promite omului bunăstarea, îi poate obţine foarte uşor sufletul. Poate fi citită aici o aluzie la consumismul zilelor noastre, dar nu aş insista prea mult asupra acestei piste.

Un final provizoriu

Aici îşi încheie Kostas Venetis povestea vieţii. După care smulge pana din mîna iubitului şi se apucă frenetic de scris. În cele din urmă, dispare fără urmă, iar novicele descoperă manuscrisul sub un pod. Să nu uităm: grecul îşi deapănă povestea la 30 de ani după evenimentele narate. Prin urmare, e doar o parte a vieţii sale, poate nu cea mai importantă. Ce s-a întîmplat între timp, de vreme ce Kostas se află în Veneţia, grav bolnav, hăituit de autorităţi, cîştigîndu-şi traiul ca scamator, nu ştim. Mie unuia, acest final mi se pare hazardat. Sau accidental. Sau provizoriu. „Din orice poveste care se termină se naşte mereu o altă poveste“, sîntem avertizaţi în final. După care aceeaşi voce a ucenicului încheie cartea astfel: „Cine ştie, poate Kostas Venetis n-a murit niciodată“. Prin urmare, o continuare e oricînd posibilă. Şi chiar de dorit. Ce e drept, aşa cum e construit romanul, el se putea încheia cu cîteva zeci de pagini mai devreme sau mai putea îmbogăţi şirul aventurilor cu alte cîteva. La nivel de construcţie, nimic nu ar fi diferit. Destinul lui Kostas Venetis ar fi fost acelaşi, căci el nu vrea să fie unul plauzibil în logica istoriei de secol al XIX-lea, ci credibil la nivel simbolic, ca personaj care săvîrşeşte cam toate păcatele capitale şi totuşi nu devine un monstru.

Kostas Venetis nu e un personaj negativ. Toată povestea sa ascunde o mare tristeţe: aceea a omului care nu mai e stăpîn pe propriul destin şi care nu este responsabil pentru metehnele sale. E o anumită fatalitate care îşi pune amprenta asupra acestui grec trufaş, crud, desfrînat, răzbunător, dar nefericit, teribil de nefericit. O nefericire pe care speră să o răscumpere transformîndu-şi viaţa într-o carte.

Cît despre stilul romanului, ar fi multe de spus. Mă mulţumesc să precizez că e vorba de o manieră a aluviunilor groteşti, poetice, exotice, care frapează ochiul, dar dau culoare şi mai ales ritm lecturii. Numele lui Eugen Barbu a fost corect invocat, doar că aici epicul este mult mai viguros decît în Princepele sau Săptămîna nebunilor. Estet cu vechi state, Octavian Soviany nu se dă în lături să creeze scene de o cruzime care uneori frizează patologicul, descrise însă cu un calm placid: dacă aşa este lumea, de ce să ne mai mirăm, pare a spune el. Şi totuşi, uneori impresia este de abuz: prea sînt toate personajele dereglate, perverse, prea se dedau fără să respire la „pidosnicii“ (termen care revine sufocant în roman, obsesiv chiar). Nu e loc de fiinţe luminoase, naive, pur şi simplu bune în lumea lui Kostas Venetis. De ce? Pentru că este o lume care slujeşte răul în numele unui bine iluzoriu.

Oricum, Viaţa lui Kostas Venetis este un roman care îşi ţine în priză cititorul de la prima la ultima pagină. Are ritm, are poveste, are suspans, are şi morală. Octavian Soviany a devenit un prozator de calibru. Care, sper să nu mă înşel, nu a scăpat de fantoma lui Kostas Venetis.