Necunoscutul Mihai Pop

Un altfel de interbelic

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Despre Mihai Pop, membru al Școlii Gusti, fondator al antropologiei culturale românești și al școlii de folcloristică de la noi, se știe mai ales faptul că a scris puțin. Și-a dat doctoratul la Bratislava, unde a și lucrat, în cadrul Ambasadei românești, între 1941 și 1944. Ulterior a obținut reputatul Premiu Herder și a predat, ca profesor invitat, la numeroase universități din străinătate. Decedat în 2000, Mihai Pop e o legendă în lumea academică românească – și un nume la care foștii lui studenți se raportează cu admirație și respect.

Ce nu se știa despre Mihai Pop e că nu dintotdeauna a scris atît de puțin. În urma unei sugestii din dicționarul de pseudonime al lui Mihail Straje, profesorul Zoltán Rostás a pornit în urmă cu un an pe urmele textelor semnate în presa interbelică de un anume Petre Buga. Acesta e pseudonimul pe care, la un moment dat, Mihai Pop a recunoscut a-l fi folosit pentru a-și semna un set consistent de articole, multe dintre ele de politică internațională, în publicații aparținînd stîngii democratice, Lumea Românească și Azi, în intervalul 1937-1940. Ca gest recuperatoriu, Zoltán Rostás a editat aceste articole, într-un volum apărut la Paideia, Vreau și eu să fiu revizuit. Publicistica din anii 1937-1940.

Textele lui Mihai Pop/ Petre Buga sînt surprinzătoare, în primul rînd prin forța opiniilor și vigoarea retorică a limbajului, dînd măsura unor dezbateri animînd viața publică interbelică, prea puțin vizibile peste timp. Editorialistul scrie mult în jurul disputatelor alegeri din decembrie 1937 (în februarie anul următor, Carol al II-lea avea să dizolve Parlamentul, instituind dictatura regală), ca susținător declarat al lui Iuliu Maniu și al țărăniștilor, dar nu și al lui Alexandru Vaida-Voevod. Nu-l iartă pe Octavian Goga, în mod improbabil numit prim-ministru de către rege, deși Partidul Național Creștin al acestuia obținuse sub 10% din voturi și era declarat antisemit. Avertizează asupra pericolului alianței Hitler-Mussolini și prevede dezastrul pe care-l va aduce războiul pentru România. Înțelege politica Balcanilor mai bine decît majoritatea ziariștilor și a intelectualilor epocii. E ultragiat de conformismul conservator al mediului cultural (unul dintre textele pe această temă îl reproducem în continuare), iar articolele despre, de pildă, costumul popular anticipează pozițiile pe care le va avea ca cercetător și universitar. Articolul care dă titlul volumului și pe care, de asemenea, îl publicăm acum, Vreau și eu să fiu revizuit, e o copleșitoare pledoarie în contra retragerii cetățeniei române persoanelor aparținînd comunității evreiești și, în substrat, o extrem de subtilă analiză a ce înseamnă statutul de cetățean și cum se alcătuiește țesătura socială a unui stat modern.

Niciodată după întoarcerea sa de la Bratislava, Mihai Pop nu și-a mai exprimat convingerile politice sau opiniile despre viața politică internațională. Cîștigînd un mare folclorist, cultura românească a pierdut un intelectual public implicat. Unii ar spune că era inevitabil, iar în logica politicii, așa și e. Avem însă acum șansa de a revedea, cu alți ochi, extraordinara – dar atît de normala – complexitate a epocii interbelice, prin ochii unui om al cărui destin e, de asemenea, mărturia hazardului istoric.

Mihai POP

Vreau și eu să fiu revizuit. Publicistica din anii 1937-1940

Antologie de Zoltán Rostás

Editura Paideia, București, 2010, 416 p.

Mihai Pop: Un popor care nu vrea să se îndrepte

Aceste rînduri nu privesc întreg poporul românesc. Privesc doar o anumită categorie de români. Privesc doar pe cei ce la noi se cheamă intelectuali, sau burghezie culturală, adică pe cei care în Ardealul dinainte de război erau cuprinși sub denumirea de „intelighență“.

La ei se referă aceste adnotări scoase din cîteva observații asupra evoluției culturii românești orășenești, asupra a ceea ce în mod obișnuit se cheamă cultura românească.

Oricine vrea să observe fenomenul cultural românesc de astăzi poate constata falsele lui orientări și multiplele sale lacune.

Oricine va putea, însă, să vadă în viața noastră culturală atîtea înțelegătoare cuprinderi ale lucrurilor și atîtea drepte formulări ale drumului de urmat.

Mai mult chiar, sînt azi atîtea strădanii de a îndrepta cultura românească, mersul cultural al acestui popor pe făgașele lui adevărate, încît doar cu greutate se poate concepe că el persistă pe căi false și continuă să se dezvolte în forme care nu numai că îi sînt improprii, dar sînt de-a dreptul vătămătoare și fac imposibilă fundamentarea unei adevărate culturi românești.

Și totuși lucrurile sînt așa. Pătura noastră culturală continuă cu încăpățînare să persiste în forme improprii și să evolueze pe făgașe false.

Orice încercare de a-i lămuri adevărata stare a lucrurilor și de a-i arăta căile de urmat rămîne zadarnică, este inoperantă.

Ceea ce se petrece astăzi și poate fi observat la tot pasul nu este însă un fenomen contemporan și nu se datorează numai anumitor contingențe ale vremurilor noastre. O cercetare istorică a lucrurilor ne arată aceleași fapte în întreagă cultura noastră modernă, ne vădește predominarea aceluiași fenomen de aproape două veacuri.

De aproape două veacuri, din intelighența românească s-au desprins mereu personalități care, observînd fenomenul cultural românesc, au constatat lacunele lui și falsele lui orientări, au precizat lucrurile, au formulat căile de urmat și au luptat pentru îndreptare.

Intelectuali de seamă, cu pătrundere deosebită pentru realitățile adevărate și cu intuiție pentru rosturile drepte ale culturii românești au căutat să o scoată din faza de falsitate, provizorat și improvizație în care se dezvoltă și, construind-o pe adevărate temeiuri, să-i dea îndreptare justă.

De două veacuri aproape, ei au rămas, însă, nebăgați în seamă și lucrurile au continuat să evolueze pe căile improprii pe care au fost îndrumate odată.

Nimic n-a putut fi schimbat. Poporul românesc, în clasa lui cultă, a refuzat și refuză încă cu încăpățînare să se îndrepte.

Unii caută să găsească explicația acestui fapt în schimbarea continuă a clasei culte prin afluxul de noi elemente care vin din sfere eterogene și care trebuie mereu să facă de la începuturi procesul de adaptare la cultură. Poate și aceasta a contribuit în mare măsură.

Cred, însă, că ceea ce este hotărîtor este că tocmai din această formă nenorocită, cultura românească a reușit să-și formeze un stil propriu, bazîndu-și creațiile culturale pe necunoaștere, pe falsitate, pe improvizație, iar contra acestui stil de cultură orășenească românească lupta tuturor adevăraților intelectuali a fost zadarnică și lucrurile, deși repetate de multe ori, au rămas fără răsunet pentru toți cei pentru care acest stil era foarte plăcut și mai ales foarte comod.

Cele notate aici pot fi oricînd verificate prin fapte, iar ceea ce se spune aici a mai fost spus, precum de atîtea ori au fost spuse lucrurile îndreptătoare. Dacă ele sînt repetate în rîndurile de față e pentru că, avînd valabilitate pe plan cultural, au și valabilitate generală.

Lumea Românească, Anul 2, nr. 377, 15 iunie 1938, pagina 1

Mihai Pop: Vreau și eu să fiu revizuit

Am citit, cum desigur ați citit și dvs., decretul de lege pentru revizuirea cetățenilor. Nu știu care a fost senzația pe care ați încercat-o prin această lectură. Poate ați găsit legea absurdă, poate neclară sau poate cei cu mai mult spirit juridic ați aflat contraziceri între deosebitele ei prevederi. Unii vă veți fi gîndit, poate, cu destulă naivitate, desigur, că acest decret e în flagrantă contradicție cu spiritul Constituției noastre și cu „caracterul democrat“ al statului românesc.

Nu mi-au venit deloc astfel de gînduri și nu le-am atribuit nici un rost nici pentru cei la care decretul se referă, nici pentru obștea românească.

Voiam și eu să fiu revizuit, găsit cu cetățenia în neregulă și trecut în rîndul acelor paria care de acum înainte nu vor mai putea să ocupe nici o slujbă la stat, nu vor avea nici un drept politic, nu vor fi obligați să facă armată și vor fi tolerați în această țară doar atît cît bunul plac al guvernanților le va permite.

Voiam să mă simt printr-un decret scos în afară de lege, ca să nu mai fiu obligat să votez cu guvernul sau să îmi bat capul cu numărarea punctelor de pe buletinele de vot pentru a-mi exprima liber convingerile mele politice și a contribui prin aceasta la conducerea statului, indicînd spre cine merge vrerea mea și pe cine cred mai vrednic să mă reprezinte în parlament.

Voiam să mă simt eliberat de răspunderea morală care apăsa asupra mea și să fiu străin cu totul de rușinea fără seamăn a vieții noastre politice.

Aș fi fost atunci cu conștiința împăcată că orice se va întîmpla de acum înainte măcar, nu mă privește și aș fi putut să îmi fac viața tihnită departe de vîltoarea treburilor publice. N-aș mai fi avut dreptul să scriu articole și nici să mă gîndesc că cutare sau cutare lucru eu l-aș fi făcut mai bine sau că pentru rezolvarea cutărei probleme eu am soluția cea mai bună.

Ba mai mult decît atît. Situația de necetățean mi-ar fi oferit și alte voluptăți, mult mai mari. Aș fi simțit că nu mai aparțin nici unui stat și că, deci, aparțin numai omenirii. Aș fi putut fi un adevărat internațional, căci n-aș mai fi fost obligat să apăr interesele nici unei puteri și aș fi putut să îmi aleg simpatiile printre țări și popoare pe alte criterii decît pînă acum, sau aș fi putut să urăsc și să disprețuiesc toate statele în bloc. Aș fi fost mai liber atunci și mai pregătit să iubesc numai pe om și omenia. Nu m-aș mai fi închinat pietrelor de hotar și n-ar mai fi trebuit să tremur și să lupt pentru a păstra țării un petic de pămînt.

M-aș fi închinat altor valori și aș fi luptat pentru alte idealuri. Aș fi fost mai om.

Aș fi putut atunci să hoinăresc din țară în țară fără să știu că de una mă leagă drepturi și îndatoriri.

Aș fi putut chiar să îmi permit plăcerea cruntă pe care și-a permis-o acel muncitor silezian care, fără cetățenie cehoslovacă și fără cetățenie polonă, alungat și din Cehoslovacia și din Polonia, a stat fără să-l poată clinti nimeni patru zile la mijlocul podului de la Tesin, călare pe hotarul dintre cele două țări care l-au alungat, eliberat de orice obligații și știind că n-are dreptul să facă un singur pas nici la dreapta, nici la stînga.

Doream să fiu revizuit fiindcă astăzi mai putem vota, apoi se pare că o facem pentru ultima dată și chiar dacă am mai practica acest urît obicei democratic, practica lui nu mai are nici o valoare din moment ce țara o stăpînesc tocmai cei pe care ea i-a refuzat. Iarăși, dacă cetățean român fiind, ești în putința să ocupi o slujbă la stat, apoi nu e nici o pricopseală, din moment ce statul nu te plătește pentru această slujbă sau te plătește cu un salariu care te împiedică doar să mori de foame.

Că această calitate îți mai dă și dreptul să te gîndești cu grijă la soarta țării, la integritatea ei teritorială sau la independența ei națională, de pildă, e adevărat. Dar, iarăși, nu este mai puțin adevărat că grija ta cetățenească și chiar acțiunile cetățenești făcute pe temeiul acestui drept n-au nici ele nici o valoare.

Soarta țării se joacă pe alte planuri și pe alte criterii, și opinia și grija cetățenilor, oricît de clar exprimate, nu sînt băgate în seamă de nimeni.

Pentru un simplu pașaport cu scoarțe albastre sub firma căruia să poți bate drumurile străinătății în calitate de cetățean român sau pentru bucuria pe care o ai de a face serviciu militar și a plăti taxe tremur de teama că voi fi revizuit. Din contră, atunci cînd aveam convingerea că prin evoluția lucrurilor de fapt cetățenia, drepturile de cetățean mi-au fost răpite de mult, aș fi simțit o deosebită bucurie să am o consfințire legală directă și personală a acestei stări.

N-am avut norocul. N-am pierdut, totuși, nădejdea și am găsit și o (...text indescifrabil) lucrurile vor fi mai simple vor fi și eu mîngîiat de decepția ce am suferit-o cînd am constatat că nu pot fi revizuit.

Lumea Românească, Anul I, nr. 235, 25 ianuarie 1938, pagina 3

Recomanda articolul prin: