OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

M-a bucurat aparitia Enciclopediei exilului literar romanesc (1945-1989), de a carei calitate eram dinainte convins, cunoscindu-i si pretuindu-i pe autor (Florin Manolescu) si pe editoare (Adina Keneres). Tema exilului ma intereseaza si ca subiect, si ca obiect, deci am fost foarte curios sa vad cum a fost alcatuita. Lucrarea mi se pare remarcabila prin diversitatea informatiei concentrate, iar lacunele care pot fi sau au fost semnalate sint oarecum inevitabile. Semnalarea lor e o critica necesara si trebuie facuta in spirit colegial, recunoscind meritele celor ce se angajeaza intr-o asemenea intreprindere de utilitate publica. Nefiind o lucrare teoretica, ci una de informatie, ce se intelege prin „exil“ sau prin „emigratie“ reiese mai mult in mod implicit din datele acumulate, ca si din cele omise. Ar fi fost totusi de preferat o introducere mai sistematica si o expunere mai explicita a metodologiei. Si asta deoarece surprizele si neintelegerile provin mai ales din ceea ce este in mod deliberat trecut sub tacere, nespus, ca si din ceea ce este subinteles.

Prima surpriza pe care am avut-o rasfoind Enciclopedia a fost cind am descoperit nu citeva nume in minus, ci citeva nume in plus. Intr-o lucrare consacrata exilului literar, cei care figureaza trebuie sa aiba pe linga calitatea de exilat si pe aceea de scriitor. Nici una, nici cealalta nu sint usor de definit, dar ambele se intemeiaza pe un minim obiectiv, acela de a-si fi parasit tara (exilatul) si de a fi publicat literatura (scriitorul). Optiunea pentru o definitie largita a literaturii, incluzind genuri nebeletristice (jurnalism, lingvistica, memorialistica etc.), mi se pare justificata, mai ales intr-o lucrare enciclopedica. Nu am priceput si nu pricep insa ce cauta fostul rege Mihai in carte. Mai figureaza, de asemenea, intr-un mod cu totul inexplicabil si alte personaje ale exilului politic, care nu au avut nici o activitate literara semnificativa: Horia Sima, Constantin Papanace (capetenii legionare, ultimul, autor, totusi, al unei antologii de poezie populara aromana), generalii Ion Gheorghe si Nicolae Radescu, fostul ministru si lider al exilului politic Grigore Gafencu. Informatii cu privire la exilul politic sint, desigur, indispensabile, dar introducerea lor printr-o serie de fise biografice nu putea crea decit confuzie.

O introducere consacrata exilului politic sau o anexa in care sa figureze unii reprezentanti ai acestuia, schitind un dictionar al exilului tout court, ar fi fost de inteles. Dar de ce sa fie ei si nu altii? Au influentat ei in vreun fel literatura produsa in exil? A fost exilul unul preponderent de extrema dreapta (legionara sau nu), asa cum ar insinua aceasta scurta lista? Cit de confortabil se pot simti intr-o asemenea companie altii, de exemplu scriitorii evrei de limba romana care nu s-au considerat parte a acestui „exil“ si ale caror institutii si personalitati culturale si politice nu figureaza in acest volum? Ar trebui, urmind o logica similara, introduse fise biografice ale lui Ceausescu, Gheorghiu-Dej, Rautu etc. in dictionarele scriitorilor romani publicate in ultima vreme?
A doua surpriza pe care am avut-o nu a fost, recunosc, una adevarata: am constatat ca lipsesc date semnificative privind orientarea de extrema dreapta a unor personaje importante, intr-un fel sau in altul, ale acestui exil, precum Ioan Cusa sau Eugeniu Coseriu, sau a unor institutii pretins academice, precum Biblioteca Romana din Freiburg. Presupun ca, in unele cazuri, autorul a omis aceste date, fie ele si notorii, din pudoare, considerind ca „accidentele“ biografice nu sint semnificative pentru „opera“.

Daca, intr-adevar, acesta a fost rationamentul nemarturisit, trebuie spus ca el se afla in contradictie flagranta cu acela care facea sa intre „istoria“ in lucrare prin fisele biografice ale figurilor exilului politic. Orientarea politica si orientarea literara sau culturala a majoritatii acestor autori au fost, in mod evident, interdependente si menirea unei lucrari de o asemenea anvergura este de a furniza toate datele necesare pentru a le intelege. Cum spuneam, lacunele sint in unele situatii inevitabile si deci scuzabile, dar aici cred ca este vorba de omisiuni deliberate si inacceptabile. Ca banuiala mea este intemeiata o dovedeste felul in care este tratat acest subiect (angajamentul de extrema dreapta) atunci cind el este de neocolit, ca in cazul lui Mircea Eliade. Figura emblematica a exilului cultural si literar romanesc, acesta este si o figura problematica pentru mult disputata legatura dintre simpatia sa, nedezmintita pina la moarte, pentru Codreanu si Antonescu si opera sa literara si savanta. In articolul consacrat in Enciclopedie lui Eliade, sint amintite polemicile redeschise in anii 1990 privind „trecutul“ acestuia, insa o singura opinie este citata in extenso: aceea a lui Stefan Stoenescu, privind „asasinatul moral postum“ pe care l-ar fi comis Saul Bellow in romanul Ravelstein, in portretul cu cheie pe care-l face fostului sau prieten Eliade. Citind, Florin Manolescu pare sa subscrie, omitind sa precizeze insa orientarea de extrema dreapta a celui pe care-l citeaza (vezi colaborarea lui Stefan Stoenescu in Statele Unite, in ultimii ani, la revista Origini).

Pentru mine, o singura concluzie se impune dupa aceste observatii: ca „obiectivitatea“ catre care a tins autorul nu este doar omeneste limitata (precum „sfintenia“, cu care o compara, zic eu neinspirat), ci si conditionata de viziunea adoptata. Altfel, oricit am vrea sa dregem busuiocul (ca sa ramin la instrumentarul sfintitului), adevarul tot iese la iveala.