OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Nu-mi mai spune «domnule Olareanu», spune-mi «conu’ Costache»! “Cred ca ma aflam intr-un tren de noapte care mergea spre Bistrita. In tren se mai aflau si alti scriitori bucuresteni si brasoveni invitati la „Saloanele Liviu Rebreanu“. Era pe la sfirsitul anilor ’80. Mergeam la Bistrita cu sentimentul ca acolo se intimpla un eveniment cultural imposibil in oricare alt oras din Romania perioadei ceausiste (si asa si era!). Pentru ca mergeam la Bistrita si pentru ca aveam in geanta un text (la care lucrasem din greu) despre „viziunea telescopata“ in proza lui Radu Petrescu, ma simteam usurat si mai liber ca niciodata. De citiva ani, Radu Petrescu era un mare prozator roman despre care trebuia sa vorbim la trecut. Ma obisnuisem cu acest trecut si acum discutam de la egal la egal, pe coridor, la o tigara, intr-un vagon de dormit, cu alti doi mari „tirgovisteni“: Costache Olareanu si Mircea Horia Simionescu. Cred ca era prima noastra discutie mai pe indelete. Noaptea abia incepuse si drumul era lung. In acea noapte Costache Olareanu a devenit pentru mine „conu’ Costache“. El mi-a cerut sa recurg la acest apelativ care era, fara doar si poate, o dovada de prietenie.

Il cunosteam pe Costache Olareanu de mai multi ani. Il intilnisem destul de des, cind veneam de la Brasov la Bucuresti, in libraria „Cartea Romaneasca“. Serviciul lui era peste drum, la Ministerul Invatamintului. Se plictisea probabil la birou si poposea la librarie pentru a-l provoca pe librarul Mircea Nedelciu la furibunde partide de… table. Rar am vazut jucatori de table mai pasionati! Apaream in librarie si, daca partida era in toi, Mircea ma invrednicea cu un salut de circumstanta. Conu’ Costache aproape ca nici nu se sinchisea de prezenta noului venit. Cei doi pareau prinsi intr-o competitie de-a dreptul sfidatoare – pentru lumea din jur – prin pasionalitatea ei. Aruncau cu patima zarurile, se tachinau tot timpul, nimic nu parea mai important decit pedestra lor infruntare intr-un spatiu al derizoriului si al hazardului. Aveam in fata doi dintre cei mai mari prozatori ai anilor ’80 si ei jucau table in cea mai „suspecta“ librarie din Bucuresti, cu aerul cel mai natural din lume. Marturisesc ca indeletnicirea celor doi ma lasa de fiecare data perplex. Prea era un mod de „distractie“ la indemina oricui. Cenzura comunista devenea din ce in ce mai hotarita, cartile adevarate se publicau tot mai greu, lumea literara era deja atinsa de un aer de crispare, iar conu’ Costache si conu’ Mircea jucau table ca doi dimboviteni oarecare... Carevasazica – ar fi putut opina orice persoana „serioasa“ – tara arde si baba se piaptana! Probabil ca asa gindeam si eu pe atunci. Mult mai tirziu am inteles ca in anumite conditii jocul de table e o forma de libertate si ca poti sa joci table cu pasiune, ca orice barbat viu, nu doar la frizerie, ci si intr-o librarie. Totul depinde nu doar de gradul de cultura, ci si de dezinvoltura personala.

Cred acum ca in conu’ Costache isi juca rolul unul dintre cei mai dezinvolti scriitori romani. Semana in acest sens cu celalalt Costache al literaturii noastre, Negruzzi, autorul ciclului Negru pe alb, al nuvelelor Zoe si O alergare de cai si al extraordinarului text Flora romana (care-si gaseste, peste timp, pandantul perfect in romanul Avionul de hirtie). Ca si Costache Negruzzi, Costache Olareanu a fost moldovean. Un moldovean cu gesturi domoale si ceremonioase, curios, jovial si bonom, purtind amprenta unei culturi rafinate si lipsite de complicatii, marcat de placerea otiului in orice conditii si de o naturala aplecare spre umor si curtoazie histrionica. Dincolo de toate acestea, se putea ghici la el chiar si o usoara (si pe undeva normala la un scriitor), unda de mizantropie. Conu’ Costache a fost un om care a stiut cu adevarat sa priveasca viata si sa-i savureze toate adevarurile, fie ele triste sau vesele, grave sau caricaturale. Alegretea scrisului sau (ca si alegretea scrisului lui Mircea Nedelciu) e si astazi in literatura noastra o „marfa rara“, pentru cititorii rafinati. Pentru ca aceasta e o calitate care vine din detasarea unui asiduu frecventator al bibliotecii. Dar si dintr-o adevarata – desi in aparenta superficiala – cunoastere a lumii sociale. A existat in persoana lui Costache Olareanu o fascinatie pentru toate cotloanele si etajele vietii. De aici, probabil, si „functiile de conducere“ pe care le-a acceptat dupa 1990. Era, intr-adevar, o persoana cu prezenta publica, ii statea bine si in costum oficial, dar omul nu facea altceva decit sa-l serveasca pe scriitor. Cine a citit volumul Lupu si chitanta a inteles desigur ca demnitarul se gasea tot timpul, chiar si fara sa vrea, la remorca prozatorului. In notatiile acestui jurnal se afla poate materialul unui viitor roman. Sau poate nu, cine ar putea sti? Cartile lui Costache Olareanu sint in succesiunea lor imprevizibile, ca teme, subiecte, structuri. Putin profesionisti ai scrisului dau dovada – in literatura noastra – de un asemenea proteism, pe care pentru prima data il intilnim la Negruzzi.

Toate calitatile scrisului lui Negruzzi (mobilitatea tematica, economia de mijloace, inclinatia spre pastisa, parodie si colajul cultural, umorul hitru, subtila eruditie filologica, stiinta tensiunii epice, arta clasica a portretului, miza pe mixajul stilistic, curajul hazardului semantic etc.) sint absorbite in scrisul lui Costache Olareanu, intr-o directa succesiune, in ciuda parca a rigorilor cronologiei. Nu am nici o indoiala ca destinul prozatorului Costache Olareanu va fi – odata cu intrarea in clasicitatea timpului ce vine – destinul lui Costache Negruzzi, marele nostru deschizator de drumuri din secolul trecut. Proza noastra postmoderna din ultimele doua decenii stie deja ce-i datoreaza nu doar lui Costache Olareanu, ci si lu’ conu’ Costache. In fond, intre jocul de table si jocul cu hazardul structurilor epice diferenta nici nu poate sa fie prea mare (dovada, o admirabila carte intitulata Cvintetul melancoliei). Scriind Pacala si Tindala, Negruzzi stia probabil, si el, acest adevar…