OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Transformari, inertii, dezordini. 22 de luni dupa 22 decembrie 1999. Andrei Plesu si Petre Roman in dialog cu Elena Stefoi
Editura Polirom, Colectia „Duplex“, Iasi, 2002, 248 p., f.p.


Am revenit nu o data asupra unei secvente care m-a impresionat cindva, in cartea de interviuri facuta demult de Florin Mugur cu Paul Georgescu: „Cind vezi decorurile de carton crezi ca toata lumea le vede asa. Incerci sa le atragi atentia. Esti pus la punct, poate chiar mardit. Explici, te inflacarezi, gesticulezi... Esti privit cu ura... Deodata, decorurile cad. Atunci, toti te acuza: Numai tu n-ai vazut ca erau niste decoruri grosolane“. Teribila aceasta predestinare de Casandra, mai cu seama atunci cind finalul suna ca in mica istorie a lui Paul Georgescu – totuna, adauga acesta un rind mai departe, cu „povestea vietii mele“! Citesc acum, in scurta postfata a Elenei Stefoi la convorbirile pe care le-a moderat intre Petre Roman si Andrei Plesu, reunite recent in volum de Editura Polirom, citeva fraze tulburatoare prin „ecoul“ lor, involuntar si istoriceste particularizat, la fragmentul mai sus citat: „Incrincenarea cu care toata «lumea buna» judeca noul executiv sguvernul Roman, n.n.t si-i dorea sfirsitul m-a stupefiat; felul meu de a vedea lucrurile i-a revoltat la rindu-i pe multi dintre noii lideri de opinie. [...] Ma durea complicitatea elitei culturale bucurestene si a diasporei «anticomuniste» la ofensiva evidenta a celor care nu dorisera mai mult decit o controlabila – si controlata – lovitura de stat“.

O evidenta pe care, in ciuda strigatului „in pustiu“ al ziaristei de atunci (si al altor citorva, putini de altfel), cu speranta desarta ca „liderii de opinie si liderii politici sint suficient de rezistenti la manipulari din alte vremuri“, doar timpul a legitimat-o: „Dupa doisprezece ani, vede oricine ca autorii obsedati de ideea «puciului din ’89» sint ei insisi ideologi ai mineriadelor, [...] profitori care au confiscat in interes personal dramatica noastra despartire de totalitarism“.
As indrazni sa mai adaug doar ca, pe undeva, Elena Stefoi isi face inca iluzii: nu-i suficient sa vezi pentru a reveni, responsabil, asupra fatalei „orbiri“ din 1990-1991! Din perspectiva ciudatelor conjunctii si disjunctii politice care au condamnat-o, tema esecului primei tentative reformiste de dupa comunism este inca ocultata, daca nu chiar tratata in termenii vulgatei propagandistice, pe care resentimente si interese in continuare actuale ii perpetueaza si intretin. Or, insasi „sfiala“ comentatorilor de a se ocupa de cartea de fata tradeaza, cred, reticenta abia mascata vizavi de o adevarata dezbatere asupra a ceea ce Andrei Plesu numeste un „malentendu istoric“ al epocii imediat postdecembriste, care nu numai ca „a stricat masiv imaginea Romaniei“, ci, inainte de orice altceva, a impiedicat corecta „identificare a adversarului“ din interior si constituirea unei puternice si credibile coalitii proreformiste, de unde si, in consecinta, „griparea ciclica“ a mecanismului economic si institutional al Reformei.

Am sentimentul ca, dincolo de interesul curent pe care acest gen de convorbiri il poate stirni, prin amanuntele pe care le furnizeaza post festum participantii directi la evenimente importante – inclusiv scene „bezmetice“, precum cele relatate aici cu un umor inegalabil de Andrei Plesu –, dincolo de miza lor nemijlocit politica – importanta, iata, pentru un personaj de talia lui Petre Roman in comunicarea cu prezumtivii sai suporteri –, dialogurile consemnate in acest volum inculca o profunda neliniste oricui staruie sa mediteze asupra neputintei sau rezervei celor doi protagonisti de a raspunde „in clar“ la intrebarea multiplicata (de ei insisi si mai ales de Elena Stefoi) de-a lungul intregii carti: „de ce n-au putut fi evitate confruntarile care au taiat Romaniei puntile spre o schimbare de sistem“? Cu alte cuvinte, de ce contestarea violenta, „din start“, a masurilor CFSN-ului – cu lozinci irationale si provocatoare, precum „FSN=KGB“, scandate de sindicalistii lui... Miron Mitrea (!!) –, masuri care, crede tot Elena Stefoi, „au fost mult mai liberale, mult mai democratice decit multe dintre masurile luate in tarile din jur“? De ce paralizia guvernamentala in fata agresiunii mediatice, dar si a celei oculte, instrumentate de „segmente“ interesate de macinarea mecanismului democratic in formare si de fragilizarea capacitatii sale de actiune – ca, de pilda, dezarmanta lipsa de reactie oficiala la „asasinarea“ morala a procurorului general Robu? De ce „oarba solidaritate subterana a opozitiei cu ceausismul“? (Vezi fie si numai, printre altele, „acreditarea“ tezei „loviturii de stat“ de chiar Romania libera, o teza sugerata de Romania Mare.) Si, in fine, de ce incongruenta funciara dintre gruparile sincer doritoare de reforma, care a facut – in opinia lui Petre Roman – ca, dupa 1992, „majoritatea parlamentara girata de Ion Iliescu sa opteze pentru alianta cu propriii sai dusmani“?

In absenta unui raspuns convingator, Elena Stefoi este singura care avanseaza, in termeni de altfel drastici, o ipoteza plauzibila: cele doua fractiuni realmente reformiste, de la putere si din opozitie, s-ar fi „lasat instigate in mod diferit, fiecare a facut un joc ce nu era al ei, [...] facindu-si rau una alteia, raminind cumva in afara constiintei momentului istoric, a responsabilitatilor unei perioade complicate“. Exemplele abunda, de la plecarea din CFSN a celor care au acuzat „criptocomunismul“ organismului postrevolutionar, gest judecat de Andrei Plesu ca derobare de „raspunderea politica“ si „gesticulatie purista, mai mult decit drept ceva cu adevarat cumpanit“, trecind prin „oribilele manipulari“ mediatice insotind primele manifestatii antiguvernamentale (Petre Roman) – inclusiv manipularile de anvergura „internationala“ din timpul evenimentelor de la Tirgu Mures –, si pina la episodul Pietei Universitatii si al mineriadelor. „Clivajul“ care, dupa Elena Stefoi, s-ar fi „insinuat“ intre putere si protestatari si „antagonizarea perpetua“ invocata de Andrei Plesu, care au facut ca tentativele de dialog sa dea gres din vina ambelor parti, faptul ca, in timp ce acestia din urma ar fi favorizat, prin agitatia lor „iresponsabila“, devastarile din 13 iunie, guvernul ar fi gresit inadmisibil nu doar pentru ca ar fi fost luat prin surprindere de venirea minerilor la Bucuresti, in 14 iunie, ci, inainte de toate, prin „atitudinea complezenta“ fata de abominabila lor isprava, au adincit, crede Andrei Plesu, neintelegerea care a mers pina acolo incit „opozitia s-a luptat cu puterea, respectiv cu guvernul, ca si cum era vorba de guvernul lui Ceausescu“.

In aceasta cheie pot fi citite si evolutiile ulterioare, cind, pe fondul unei catastrofale caderi de imagine in strainatate, unde „Romania a capatat portretul unui univers confuz, al unei tari blocate“ (Andrei Plesu), opozitia „democratica“ n-a incetat sa practice un discurs „furios antiguvernamental“, similar opozitiei „conservatoare, nostalgice, din interiorul FSN“ (Petre Roman), chiar si in situatii in care, precum liberalizarea preturilor, ar fi trebuit sa se alature reformistilor; lamentabilul sprijin acordat de PNTCD si de alte grupuri „civice“ mineriadei din septembrie 1991 se inscrie in aceeasi ordine a lucrurilor. Cit despre cei care s-ar fi putut afla in spatele unei asemenea formidabile regii a dezastrului, nici Andrei Plesu, nici Petre Roman nu furnizeaza imagini si date foarte precise: fostul ministru al Culturii vorbeste doar despre impresia sa ca, de undeva, din „spatele scenei“, se derulau „scenarii“ in care „rolurile“ erau manevrate dincolo de vointa „actorilor“, – actiuni de care, dupa acelasi, un Virgil Magureanu nu pare a fi fost deloc strain –, in vreme ce fostul prim-ministru declara ca „n-am acceptat nici o clipa ca sint intr-un joc politic pe care altii il fac si in care noi sintem marionete“. Va fi fost acest refuz si singura cauza care a declansat „antipatia“ adinca, obsesiva, intratabila, fata de guvernul lui Petre Roman, dar si fata de persoana primului ministru, din partea unor grupuri bine plasate, grupuri care i-au dorit si pregatit debarcarea? In acest sens, Elena Stefoi reaminteste prea repede uitata interventie parlamentara a lui Gelu Voican-Voiculescu de dupa mineriada din septembrie 1991, cind acesta a descusut intr-o naratiune bine articulata – contrazisa ulterior de SRI – itele unui adevarat complot politico-militar ce ar fi instrumentat tulburarile, cu urmarea imediata ca, dupa formarea noului guvern (cu participarea PNL), ritmul reformelor „s-a incetinit brusc“.

In afara unor detalii nu fara importanta pentru perceptia corecta a celor 22 de luni de dupa 22 decembrie, precum circumstantele intilnirii lui Petre Roman cu Ion Iliescu in dupa-amiaza rasturnarii lui Ceausescu, „atmosfera calda, intensa, euforica“ (Andrei Plesu) de la prima intilnire a membrilor CFSN sau istoria tentativei Regelui de a forta intrarea in tara (cu complicitatea interesata a SRI!) in decembrie 1990 si a demisiei, imediat retrase, a lui Andrei Plesu, cartea ii infatiseaza pe cei doi protagonisti pe coordonate deja cunoscute. Petre Roman recapituleaza zilele revolutiei si perioada guvernarii sale cu aceeasi intonatie usor „excesiva“ si pasionala, cu accente uneori patetice, unde impresia de spontaneitate si angajament total, frizind pornirea voluntarista spre sacrificiul de sine, se imbina cu o nedisimulata nostalgie pentru „superba normalitate postrevolutionara“. Scepticii de ieri si de azi ar putea obiecta ca dezinvoltura cu care profesorul de Mecanica a fluidelor de la Politehnica bucuresteana a preluat conducerea guvernului pare a se fi prelungit si in maniera in care acesta isi aminteste experienta traita atunci: versiunea sa surprinzator de coerenta si de simpla asupra a ceea ce din afara s-a presupus a fi fost rezultatul unor indelungi si contradictorii procese decizionale respira un entuziasm cel putin echivalent reflectiei. „Transparenta si onestitatea“ suflului reformist, confirmat de un incontestabil inventar faptic, confera insa argumentatiei, chiar si atunci cind Petre Roman explica erori recunoscute si asumate (printre care „utopia“ cum „ca putem trage linia intre trecut si viitor“), un suport cert si credibil, inclusiv prin sugestia de energie mereu proaspata, dar si prin semnalele politice (pozitive catre presedintele Iliescu, negative catre Traian Basescu), ca promisiune de viitor.

Dimpotriva, Andrei Plesu practica detasarea celui care-si anunta din prefata „ireversibila indepartare de perimetrul confruntarilor publice“: trece in revista istoria si istoriile in care se insereaza pe sine insusi inclinat in a le descoperi tragicomicul, uneori grotescul, proiectat, de altfel, in citeva imagini sugestive si formule memorabile (guvernul Roman ca „pluta a Meduzei“, „anarhia vesela“ a primelor saptamini de dupa decembrie 1989, dar si acel „frison, o anumita emotivitate, pe valul careia puteai sa faci diferite lucruri“), marturisind, pe de alta parte, ca a trait perioada „ca drogat“, cind „faci lucruri pe care nu te-ai gindit vreodata ca poti sa le faci“, intr-o „nebuloasa“ din care nu i-au mai ramas amintiri „atit de persoane, cit de stari“. Nu-si ascunde frustrarile si amaraciunile de atunci, intre alienarea traita printre „insi dubiosi“ din garnitura FSN si suspiciunea brusca pe care a resimtit-o dinspre multi „oameni alaturi de care traisem 25 de ani inainte de 1989“, aflati deodata „de partea cealalta“. „Parte“ pe care insa nu inceteaza s-o judece foarte aspru pentru a se fi lasat manipulata in prestidigitatia a carei masura „o da exact mutarea lui Marian Munteanu din Piata Universitatii la candidatura prezidentiala sub Magureanu“: daca guvernul „era in plin efort de a face ca lucrurile sa functioneze, [...] apasa greu pe umerii opozitiei de atunci faptul ca a inteles sa dea o lupta simbolica, retorica, in fond o lupta de lemn [...] cu un guvern care era tinta gresita a unei asemenea lupte“.

In dialogul cu Petre Roman, Andrei Plesu intretine o permanenta cenzura a luciditatii; in pofida vizibilei increderi reciproce, calmeaza constant elanurile discursive ale fostului sau prim-ministru, le nuanteaza, le completeaza, uneori le si corecteaza. Deosebirea temperamentala dintre cei doi, tratata de ambii cu binevoitoare simpatie, are drept pandant simptomatica lor intilnire ca „reprezentanti“ predestinati a doua tipuri de legitimitate necesar compatibile in angajamentul pentru Reforma: cea a fostului ucenic al lui Noica, educat in cultura „elitista“ de traditie liberal-conservatoare, filozof, estet si, finalmente, dizident anticeausist, pe de o parte, si cea a unei culturi a „progresului“ social, format pe calapodul intelighentiei „tehnice“, instruit in strainatate si participant direct la revolta impotriva dictaturii, pe de alta parte. Reusita experientei lor personale, care contrazice nereusita intilnirii dintre „lumile“ ce, dupa 1990, ar fi putut construi, alaturi, o altfel de „tranzitie“, emana, la urma urmei, un mesaj optimist.