OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tudorel URIAN
Proza romaneasca a anilor ’90
Editura Albatros, Colectia „Critica si istorie literara“, Bucuresti, 2000, 203 p. f.p.


Nu trebuie mare spirit de observatie sa notezi ca, in ultimii zece ani, dupa 1989, n-a aparut inca o singura carte despre libertate, care sa foloseasca material romanesc si nici o critica antimarxista sistematica. Explicatia ar fi lipsa de traditie a unor astfel de preocupari ideologice in Romania. O alta, poate si mai importanta in actualitatea imediata, este influenta masiva a politologiei occidentale, in speta anglo-saxona. Rezultatul? Apar doar carti de pura compilatie. Utile, intr-un fel, pe plan cultural, dar fara o singura referinta romaneasca. Ceea ce este inadmisibil. Ca si cum nimeni la noi nu si-a pus inca – intr-o epoca sau alta, intr-un fel sau altul – problema „libertatii“. Ceea ce nu corespunde deloc, dar absolut deloc, adevarului.
Din fericire, literatura, mai precis romanul, proza in general, a preluat in mod spontan, empiric, nesistematic, neerudit (se intelege) ceea ce incipienta politologie romaneasca n-a avut inca posibilitatea s-o faca. Observatii acute, patrunzatoare, critice despre cenzura si libertate, despre un nou mod liber de a gindi relatia cu „Romania“, cu oamenii si moravurile sale, cu diaspora si literatura sa si, nu in ultimul rind, noul mod de a concepe literatura intilnim din abundenta in proza scrisa si publicata dupa 1989. Unele texte sint anterioare. O anumita „literatura de sertar“ a existat fara indoiala. Alte texte au fost scrise si aduse oarecum la zi, dar in acelasi sens contestatar, initial, care nu se putea exprima sub regimul cenzurii.

Dar surprizele nu se opresc aici. Descoperim, intr-o foarte recenta carte de critica literara, cum ea devine (ca sa ne exprimam astfel) adevarata „ideocritica involuntara“. Critica ideologica neprogramata, neteoretizata, dar efectiv reala. Faptul se explica destul de simplu: Tudorel Urian, caci despre el este vorba, autorul volumului Proza romaneasca a anilor ’90, este si un cunoscut comentator politic la Cuvintul. Un bun lunar independent, pe care-l conduce, dupa disparitia tragica si mult regretata a lui Radu G. Teposu. Noul director este sensibil nu numai la valorile pur literare, dar si la sensul ideologic al literaturii pe care o analizeaza. Cartea are calitati remarcabile: bine scrisa intr-un stil expeditiv, limpede si percutant, cu un talent real al caracterizarii critice, simple, concise si sugestive. Nu scrie nici „foiletoane“ plictisitoare (ca unii dintre colegii sai), nu este nici un „estet“ intirziat din perioada asa-zisei „rezistente prin cultura“. Nu face deci literatura pe marginea „literaturii“. Atinge imediat tema esentiala, pe care o pune in cea mai buna si concisa lumina.

Aceste calitati au mai fost observate la Tudorel Urian. Si pe buna dreptate. Numai ca Proza romaneasca a anilor ’90 ne ofera ceva mai mult. O imagine a modului cum literatura romana reactioneaza impotriva constringerilor si prejudecatilor, dispozitiilor administrative, totalitare, dar si canoanelor estetice. Criticul este, in mod vizibil, sensibil la astfel de aspecte, pe care le scoate in relief ori de cite ori are prilejul. El stie – bineinteles – ca „cenzura a fost desfiintata, iar presa scrisa si audiovizuala au devenit stapinele universului informational“ (p. 71). O situatie radical opusa celei anterioare lui 1989, cind „temutii cenzori se straduiau sa elimine din texte exact elementele care compuneau acest «orizont de asteptare»“ (p. 11). Intr-un loc, se semnaleaza chiar prezenta unui caz autentic, real (i se da si numele, pe care l-am cunoscut si noi), intr-un roman de M.H. Simionescu (p. 85). Altfel spus: gindire si expresie libera, reactie neinhibata la evenimente istorice traumatizante. In astfel de conditii, literatura devine nu numai text estetic, ci – poate in primul rind – document istoric. Parcurgind cartea lui Tudorel Urian, intilnim, de fapt, intreaga istorie a tarii din ultimele decenii, surprinsa in momente tipice si esentiale. Nu este deloc o situatie curenta in cartile actuale de critica. Nu sint foarte numeroase. Dar cite sint, ele par scrise pentru a fi citite doar (sau in primul rind) de scriitorii comentati.
Pentru cine va studia „literatura de sertar“ a epocii, unele carti ale lui Alexandru George, scrise intre 1957 si 1958, reluate dupa 1959, sau Stelian Tanase in 1983, cu destule semne de revizuire a textului pina la aparitia in editura, in 1995 (p. 38) sint cazuri tipice. 12 ani de sertar nu este chiar un fapt banal (p. 38). Dar in aceeasi situatie se afla si H.-R. Patapievici sau Dan Stanca. Si la N. Breban se observa protestul impotriva „imixtiunilor sistemului politic asupra intimitatii individului (care) devenisera insuportabile“ (p. 77).

Va trebui examinat in viitor si modul cum scriitorii romani au exprimat un legitim sentiment de revolta. Refulata, discreta, deviata, dar reala. Un aspect ar fi, precum la acelasi Stelian Tanase (dupa noi o adevarata figura reprezentativa) ce „reuseste sa reconstituie o perioada istorica ilogica, in care absurdul si meschinaria, teama si speranta faceau parte din normalitate“ (p. 39). Un altul (literatura lui H. Patrascu) ilustreaza simbolica „mutatiilor care s-au petrecut in societatea romaneasca la sfirsitul anului 1989“ (p. 99). Schematizind putin, parcurgind atent textele alese de Tudorel Urian, ar rezulta ca societatea romaneasca a trecut subit de la banalitatea, apatia si indiferenta vietii (p. 98) la dizidenta deschisa si revolta din 1989. Romane de Liviu Ioan Stoiciu si mai ales de Daniel Vighi ilustreaza foarte bine acest aspect. Este interesanta si demna de retinut si observatia despre un roman al acestui autor inca nu bine situat si „cotat“: Decembrie, ora 10 (1997). O parabola specifica literaturilor aflate sub regim totalitar (p. 129).

Acute si nestudiate inca „stiintific“ (vrem sa spunem „sociologic“, „politologic“, specialistii n-au aflat inca, se pare, de existenta si a unei realitati romanesti demne de studiat) sint si observatiile despre obsesia dictatului de la Viena (caracteristica literaturii lui Paul Goma, p. 41, 189), riscurile intransigentei morale (perceptibila la A. Buzura /p. 87, 88) si mai ales o serie de mutatii esentiale ale perceptiei realitatii imediate de dupa 1989.
Ce observam gratie acuitatii lui Tudorel Urian? Eforturile de adaptare ale unor tineri „crescuti sub irealitatea ubuesca a regimului Ceausescu“ (p. 87) la o alta civilizatie. Evident occidentala, inclusiv exotica. Dar mai mult decit atit: o imagine profund negativa a societatii romanesti postdecembriste ne urmareste ca o obsesie. Dar cita dreptate au si scriitorul in cauza (Alex Mihai Stoenescu) si criticul sau! „Atitudinea mioritica a romanilor, care au suportat cu seninatate toate experientele aberante rezultate din aplicarea idioata a unei ideologii confuze, este pentru trimisul papal un motiv de mirare, iar pentru noi, traitorii acelor vremuri lipsite de glorie, prilej de timpa rusinare“. In astfel de momente, Tudorel Urian devine un observator social acut, care percepe exact imaginea unei „realitati romanesti dominate de compromis, bascalie, coruptie, oportunism si haos moral“ (p. 198-199).

Raza vizuala a lui Tudorel Urian este insa mult mai intinsa. Ea nu poate sa nu cuprinda si noul fenomen al expatrierii, cind se contureaza un adevarat mit al „emigratului“ (p. 71). Salvarea prin expatriere din dezgust, iesirea din gulag, anticeausism (Catalin Tirlea, p. 164-166) ar fi un aspect. Adaptarea si acceptarea multiculturalismului, in contrast cu societatea americana (un exemplu tipic, remarcabil, Dumitru Radu Popa /p. 69, 70), insa si Dumitru Tepeneag, cu al sau notabil roman Hotel Europa (1996). Dar si reversul medaliei, contrastul implacabil cu „Autoritatea“ tarilor de azil virtual, demitizata fara menajamente. Un nume notabil putin frecvent si cunoscut Radu Jörgensen (pseudonim?, p. 72). Nu ne asteptam sa intilnim in aceasta serie lucida, dezabuzata – despre care nici nu stii daca trebuie s-o admiri sau s-o compatimesti – si numele marelui erudit, inegalat inca la noi, Alexandru Cioranescu, autorul unor romane (hobby sau nu), ale odiseii europene (Cutitul verde, 1993; Care Daniel?, 1995). Am verificat personal astfel de experiente, invitat de autor, in insulele Canare.
Ne amintim, in sfirsit, vag, ca ne-am ocupat de istoria ideii de literatura si observam (prin lentilele bine puse pe ochi ale lui Tudorel Urian) cum proza romaneasca dupa 1989, in ceea ce are ea mai inovator, indraznet, pulverizeaza pur si simplu vechiul concept de literatura (p. 43). „Literatura“ s-a liberalizat integral. In sensul ca, in perioada actuala, „tot“ poate deveni literatura. Trecem peste experiente burlesti sau scene sexuale dure, evocate de unele autoare (psihanalitic le intelegem, „estetic“ ceva mai putin) pentru a observa o enorma dilatare a continutului si mai ales a procedeelor textuale (reportaj, feedback, jurnal intim, excluderea radicala a fictiunii etc.).

Asistam la un fenomen efectiv nou: ruperea de orice traditie literara. In sensul fie ca le inglobam pe toate (cazul tipic si cel mai reusit al lui Mircea Cartarescu), fie pur si simplu o ignoram si scriem cum ne vine sub condei. Libertate sau neant total? Greu de spus. Ca document de epoca transcriem un citat de Iustin Panta: „Toate ideile de libertate si egalitate poarta in ele ceva vulgar, ateu, murdar, idealul meu este Evul Mediu“ (p. 129). Parca n-am fi chiar de aceeasi parere. Dar retinem si aceasta manifestare – era sa spunem „extremista“ – a ideii de libertate in proza romaneasca actuala. Tudorel Urian este cu ochiul pe ea. In locul prozatorului in cauza, noi am fi ceva mai... atenti. Si mai prudenti. Vigilenta sa critica este colegiala, binevoitoare, dar foarte atenta si deloc dispusa la tranzactii.