Neliniştirea multiplului Pessoa

Autor: Cezar GHEORGHE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Înainte de apariţia personajelor proteice ale postmodernismului literar, modelul individului – dispus să-şi asume nenumărate identităţi, toate la fel de reale şi de importante – deschis către explorarea totală a domeniului experienţei, înainte de gîndirea alterităţii şi a fiinţei multiple, exuviale, a fost Fernando Pessoa. Poetul lusitan a ales să se raporteze la toate domeniile existenţei şi a reuşit unul dintre cele mai spectaculoase transferuri de identitate în spaţiul literaturii – ocupîndu-se de sine cu cea mai mare seriozitate –, fără a se cultiva ca autor direct al operei sale şi fără a ajunge să elaboreze teorii ale morţii autorului.

Fernando PESSOA, Cartea neliniştirii, Traducere de Dinu Flămând, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2009, 616 p.

Opera sa literară, încă nepublicată în totalitate, s-a păstrat sub forma unui cufăr ce conţine peste 28.000 de manuscrise ce încă pot oferi surprize sau completa o operă deja de o vastitate şi varietate uluitoare, în care sînt gîndite – într-o manieră distinctă şi profund personală – motivaţiile şi funcţiile poeziei din toate timpurile.

Destabilizarea şi multiplicarea fiinţei

În ciuda multiplicităţii sale impresionante, Pessoa este un scriitor „singular“, aflat într-o continuă dispersie în alţi scriitori şi în alte universuri poetice. Caracterul proteic al operei sale, identitatea multiplă a persoanelor lui Pessoa (numele autorului înseamnă „persoană“ în portugheză; personna desemna masca în teatrul antic, de unde intenţia de a se debarasa de „superstiţia eului“ şi de a dezvolta alte direcţii virtuale de existenţă, alte potenţiale personalităţi*) sînt constantele literaturii sale. Nu e de mirare că portughezul a fost socotit unul dintre precursorii postmodernismului poetic, deoarece opera sa se supune unui „adevăr“ devenit condiţie a poeziei contemporane: „esenţa“ poeziei între speciile comunicării este eterogenitatea, „mesajul“ său este prin excelenţă unul plurivoc. Opera poetului din Lisabona urmează îndemnul lui Rimbaud din acea faimoasă lettre de voyant. De vreme ce Eu este un altul, „a deveni clarvăzător“ implică o lucrare a Sinelui asupra sa. Pentru adolescentul Rimbaud, poezia ca mod de existenţă presupunea destabilizarea şi multiplicarea fiinţei prin „dereglarea tuturor simţurilor“, cu alte cuvinte, cunoaşterea acelui Celălalt cuprins în noi înşine. Poezia este, de la Rimbaud încoace, o mie de lucruri în acelaşi timp. În cazul particular al lui Pessoa, poetul nu poate fi el însuşi decît dacă îşi pulverizează identitatea în cît mai multe ipostaze „corporale“, în cît mai mulţi heteronimi. Omul Pessoa se ascunde în spatele cît mai multor măşti literare. Multiplicarea sa nu este sinonimă cu retragerea în spatele unui pseudonim, ci presupune scrisul în numele unei identităţi instabile, ca şi cum ai fi tot timpul altul, ca şi cum în tine s-ar desfăşura simultan experienţa interioară a mai multor persoane.

Pentru Pessoa nu există un „conţinut“ psihic imuabil, identitatea este o realitate în continuă schimbare, scriitorul este conştient de pluralitatea fiinţei umane şi de polivalenţa propriei sale sensibilităţi: „Mă depăn ca un ghem multicolor, sau fac cu mine însumi combinaţii, ca acele jocuri de sfoară ţesute de copii, cu figuri complicate, pe degetele lor răsfirate, joc ce trece de pe o pereche de mîini pe alta. Sînt atent numai să prind bine cu degetul mic bucla ce-i revine. Apoi îmi răsucesc mîinile, şi iată că apare o nouă figură. ş…ţ A trăi înseamnă a croşeta cu intenţiile altora. Totuşi, în vreme ce croşetează, gîndirea rămîne liberă ş…ţ De altfel, ce aş putea povesti despre mine? Oribila acuitate a senzaţiilor mele şi conştiinţa profundă a faptului că trăiesc aceste senzaţii… O inteligenţă ascuţită folosită spre distrugerea mea şi o putere avidă a visului să mă distreze… O voinţă moartă, dar pe care raţiunea încă o leagănă, ca pe un copil încă viu. ş…ţ Mi-am cucerit, puţin cîte puţin, teritoriul interior care urma să fie al meu. Mi-am cerut, unul după altul, întinsurile de mlaştină în care nu mai rămăsese nimic din mine. Şi am scos la iveală din fiinţa mea infinită, dar a trebuit să mă scot pe mine din mine cu forcepsul“. Pessoa revendică, în nenumărate locuri din opera sa şi în numele mai multor heteronime, abilitatea poeziei de a descrie un univers muzical, format din mai multe dimensiuni, în care fiinţa şi lumea nu sînt decît o ţesătură de vibraţii.

„Neliniştirea“ lui Pessoa este datorată unei permanente multiplicări în cercetare şi în căutare a acestui univers multistratificat în care intelectul şi sensibilitatea sînt antrenate deopotrivă. Există, în opera scriitorului portughez, o nostalgie a sufletului pentru „corpurile“ abandonate, pentru acei eu-însumi lăsaţi în urmă – „Chipul meu, cel pe care mi-l zăream în oglinzi, se agăţa întotdeauna de gîtul sufletului meu“. Există în această dinamică continuă a identităţilor o conştientizare a eterogenităţii sinelui. „N-am o idee despre mine însumi; nici cel puţin ideea ce s-ar defini ca absenţă a unei idei despre mine însumi. Sînt un nomad al conştiinţei de sine.“ Odată deturnată superstiţia eului imuabil, identitatea constrîngătoare, biologică, ar deveni insuportabilă dacă mintea nu ar rămîne liberă să producă infinite permutări ale sinelui, dacă aceasta nu ar fi liberă să facă salturile între trecut şi prezent. „Ceea ce sînt eu acum mi-ar fi insuportabil dacă n-aş putea să-mi amintesc de ceea ce am fost. Iar această mulţime distrată care continuă să iasă de la slujbă şi începutul mulţimii probabile care se adună treptat pentru următoarea – totul seamănă cu o mulţime de ambarcaţiuni care alunecă sub ochii mei, lent fluviu, pe sub ferestrele larg deschise ale casei mele construite pe ţărm ş…ţ Amintiri, duminici, slujbe religioase, plăcerea de a fi participat la ele, miracol al timpului care rămîne fiindcă a trecut şi pe care nu-l pot uita fiindcă mi-a aparţinut… Diagonală absurdă de senzaţii normale, brusc zgomot al unei căruţe de piaţă care îşi face roţile să scrîşnească în adîncul silenţiosului fîşîit al automobilelor şi care, graţie unui oarecare paradox material al timpului, subzistă într-un anumit fel încă şi astăzi, chiar aici, strecurat între cel care sînt şi cel pe care l-am pierdut, în această privire anterioară aruncată spre mine însumi care sînt eu…“

Autodidactul Pessoa a înţeles – prin lecturile personale – că în literatură se regăseşte întotdeauna o natură umană variată şi infinit ipostaziată. Poezia trebuie să valorifice toate ipostazele posibile ale fiinţei umane. Poetul, însă, nu este o excepţie printre oameni, el nu se află în posesia unei viziuni speciale, privilegiate despre lume. „Tot ce s-a petrecut într-un creier uman s-a petrecut deja într-o manieră analogă în orice alt creier uman. Deci ceea ce-i incumbă artistului care vrea să exprime un sentiment determinat e să extragă din acest sentiment ceea ce el poate avea comun cu sentimentele analoage ale altor oameni, şi nu ceea ce e personal, particular, diferit în aceste sentimente“ (Introducere în estetică). Ceea ce îl desparte pe poet de ceilalţi este capacitatea de proliferare a cît mai multor identităţi şi de a refuza caracterul fortuit al identităţii, o structură singulară a personalităţii. Poetul se distinge prin co-existenţa – în sine însuşi – a cît mai multor identităţi. Cum în Pessoa locuiesc mai mulţi Pessoa – Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Ricardo Reis, Bernardo Soares (semi-heteronim), Vicente Guedes, Alexander Search, Charles Robert Anon, Jean Seul, Maria José, Antonio Mora, lista poate continua deoarece spaţiul operei sale nu a fost complet cartografiat – poezia devine o acţiune ce presupune a fi tot timpul diferit de tine însuţi, a nu fi singular şi limitat la o singură conştiinţă: „Nu ştiu cine sînt, ce suflet am ş…ţ Mă simt multiplu. Sînt ca o sală populată de nenumărate şi fantastice oglinzi care deformează în reflexe mincinoase o singură realitate anterioară ce nu se află în nici una din ele şi, totuşi, se află în toate ş…ţ eu mă simt a fi diferite fiinţe în acelaşi timp. Simt că trăiesc în mine vieţi străine, într-un mod incomplet, ca şi cum fiinţa mea ar participa la toţi oamenii, dar incomplet pentru fiecare dintre ei, graţie unei sume de non-euri sintetizate într-un singur eu fals“. (Introducere în estetică).

Cartea neliniştirii – o anti-literatură

În personalitatea lui Pessoa – ce presupune totalitatea identităţilor sale –. în mulţimea heteronimilor săi se reunesc toţi poeţii lumii şi toate formele de sensibilitate cuprinse în istoria poeziei. „Pessoa nu există“, declară Álvaro de Campos, unul dintre personajele inventate de poet pentru a-l scuti de nevoia de a avea o viaţă privată. Dintr-un instinct perfecţionist, ce îl împiedica întotdeauna să pună capăt scrisului şi să îşi publice proza, Pessoa a inventat Cartea neliniştirii, o „carte“ care nu a existat şi nu va putea exista vreodată. Ceea ce descoperim în cele peste 600 de pagini atribuite ajutorului de contabil Bernardo Soares nu este o carte, ci distrugerea şi negarea acesteia: „autobiografia fără evenimente“ este un corpus de scrieri destinate unei continue mişcari şi asamblări, la fel ca identităţile lui Pessoa. O voi spune din nou: ceea ce cititorul descoperă în acest joc cu efect controlat al fragmentului nu este o carte, ci ingredientele unei cărţi a cărei misiune este să fie în continuă mişcare, nucleul unei cărţi în toată stranietatea ramificaţiilor sale, o sumă de potenţiale cărţi şi rămăşiţele altor cărţi deja distruse. În paginile Cărţii neliniştirii se regăsesc o antiliteratură, o dezvăluire a gîndirii desprinse de superstiţia eului, radiografia unui suflet chinuit, o „operă“ a cărei ambiţie este să dezvăluie toate planurile fiinţei, fără a fi detaşată de viaţă. Această „carte“ este suspendată în existenţă, este preocupată de toate ipostazele şi domeniile existenţei, de toate clipirile eurilor viitoare. Este o creaţie ce demonstrează că viaţa şi literatura pot comunica la toate nivelurile.

Pentru Pessoa, privirea în oglindă nu reflectă propria imagine, deoarece aceasta nu există, nu stă îndeajuns pe loc pentru a putea fi captată, identitatea este într-o continuă dispersie şi pulverizare în diferite alte reflectări. „Aşezat confortabil în imaginaţia mea ş…ţ aliniez tot felul de creaturi vii care locuiesc în mod constant viaţa mea interioară. În adîncul meu s-a adunat o întreagă lume de prieteni, dotaţi cu o existenţă personală, reală, bine definită şi neîncheiată. […] Fiecare dintre noi este divers, este numeros, este o înmulţire de sine însuşi. Iată de ce fiinţa căreia nu-i pasă de cele ce o înconjoară nu este aceeaşi cu fiinţa care se bucură de mediul ambient sau suferă din pricina lui. Există oameni de toate felurile în vasta colonie a fiinţei noastre, care gîndesc şi simt diferit.“

Ficţiunile interludiului

Spre deosebire de celelalte heteronime ale lui Pessoa, Bernardo Soares, autorul căruia îi este atribuită Cartea neliniştirii, are un rol privilegiat între ficţiunile lusitanului. De aceea, acesta nu este un heteronim autonom, fiindcă – scrie Pessoa într-o scrisoare „Către Adolfo Casais Monteiro“, datată 13 ianuarie 1935, din ultimul an al vieţii sale – „el este un semiheteronim pentru că, nefiind personalitatea mea, nu e diferit de ea, ci este doar o simplă mutilare a ei“. Spre deosebire de celelalte plăsmuiri, Soares seamănă cel mai mult cu creatorul său, împarte cu acesta pluralitatea fiinţei: „Am creat în mine personalităţi diferite. Neîncetat creez personalităţi. Iar de îndată ce este visat, fiecare vis al meu se încarnează într-o altă persoană care începe să-l viseze, ea, şi nu eu. Ca să mă pot crea, eu m-am distrus; atît de mult m-am exteriorizat înlăuntrul meu, încît nu exist lăuntric decît la modul exterior. Sînt o scenă vie pe care se exprimă diverşi actori jucînd în piese diferite“.

În domeniul multiplicităţii pessoane, luăm parte la „Ficţiunile interludiului“: „la mijloc de existent şi inexistent – cum ar spune Dinu Flămând –, suspendaţi deasupra celei mai negre găuri de negativitate sau tristeţe iremediabilă“. Explicînd deosebirile dintre diferitele heteronime, Pessoa scrie despre dificultăţile unei „metode“ ce antrenează personalităţi diferite cărora le corespund tot atîtea identităţi: „A face deosebirea între cutare compoziţie muzicalizantă a lui Bernardo Soares şi o alta, cu conţinut identic, dar care este a mea… Numai o mare intuiţie îmi poate servi de busolă pe aceste vaste întinderi ale sufletului; doar un simţ care să se folosească de inteligenţă, dar care să nu semene cu inteligenţa, chiar dacă ele se scufundă unul în celălalt, ca să pot să disting aceste personaje de vis în realitatea lor, diferită pentru fiecare parte. […] Aici, fiecare personaj e alcătuit într-o manieră integral diferită, şi nu doar diferit gîndită. Iată de ce în «Ficţiunile interludiului» predomină versul. În proză e mai greu să te «celălaltizezi»“. Modul de a „vedea“ al lui Pessoa implică o formă specială de sensibilitate, caracterizată printr-o sinteză între intelect şi simţire, o supersenzaţie ce poate produce un om mult mai conştient de sine. Cu cît registrul identităţilor şi al senzaţiilor este mai variat, cu atît creşte conştiinţa plurală. Gîndirea, în forma visată de Pessoa, presupune a gîndi fără concepte şi totodată a vedea în senzaţii diferitele aventuri ale eului: „A simţi totul, în toate modurile posibile, a şti să gîndeşti cu emoţiile şi să simţi cu gîndurile; a nu dori nimic cu prea multă ardoare decît la modul imaginativ. […] A vedea clar pentru a scrie just; a te cunoaşte pe tine însuţi folosindu-te de simulări şi de tactică, naturalizîndu-te în fel şi chip şi de fiecare dată cu toate documentele în regulă; într-un cuvînt, a te se servi lăuntric de toate senzaţiile, disecîndu-le şi desfăcîndu-le pînă la Dumnezeu; după care urmează reasamblarea lor şi repunerea întregului pachet în vitrină…“

Cartea neliniştirii conţine şi definiţii ale stilului în care aceasta este scrisă. Pessoa, prin vocea lui Bernardo Soares, vorbeşte despre proza sa cu o claritate nemaiîntîlnită la mulţi autori, deoarece în această „operă“ forma şi fondul se reflectă perfect una în cealaltă. Avînd întotdeauna intenţia de a revizui şi de a reasambla diferitele fragmente, Pessoa a continuat să adauge noi secţiuni, într-o carte ale căror orizonturi au continuat să se lărgească. Crezul său stilistic se poate reduce la două reguli considerate a fi fundamentale pentru arta scrisului: „Să spui ceea ce simţi exact aşa cum simţi – clar, dacă este clar; obscur, dacă este obscur; confuz, dacă este confuz; şi, pe de altă parte, să înţelegi că gramatica este un instrument, nu o lege. […] Să asculte de gramatică cei care nu ştiu să gîndească ceea ce simt. Dar să se servească de ea cei care ştiu să-şi domine expresiile“. Limba română a intrat în posesia unei cărţi ce aparţine patrimoniului cultural universal. Traducerea lui Dinu Flămând este un eveniment editorial de mare anvergură, o realizare cu atît mai importantă cu cît Pessoa nu scrie în portugheză – care este limba în care scriu heteronimele sale; Pessoa scrie în limba lui Pessoa. Atunci cînd îi citim pe Bernardo Soares sau pe Campos, ne pierdem în universul plăsmuit de aceştia, uitînd că autorul lor s-a transformat în nimic pentru a deveni totul şi toţi. Pessoa a fost primul care l-a uitat pe Pessoa.

* Observaţia privind etimologia numelui poetului portughez îi aparţine traducătorului Cărţii neliniştirii, Dinu Flămând, „Pessoa – colonizator al universului primordial“, în Viaţa românească, 10/2007.