Un sondaj de
ultimă oră ne indică faptul că unirea românească întru cuget şi simţire va avea
loc în viitorul apropiat. Noile partide ouate din marele FSN, adică PSD şi
PD-L, vor avea în jur de 30% din sufragiile votanţilor, aşa că, vrînd-nevrînd,
vor fi obligate să coabiteze, într-o formulă sau alta, cu PNL (14 %) şi,
evident, nelipsitul UDMR. Dacă nu cumva PNG-ul lui Gigi Becali va mai oferi o
recidivă a „soluţiei imorale“. Pînă aici nimic nou, nu ne putem aştepta la mari
surprize, nici la alte mari aranjamente de culise, cu sau fără acordul tacit al
preşedintelui în exerciţiu. Aşa că, pînă la toamnă, ne putem bucura din plin de
vara ce deja a început, iar căldurile anunţate vor mai estompa duşmăniile de
formă preconizate. O concordie deplină se conturează la orizontul zdrenţuit al
aşteptărilor noastre.
În acest context
solar, restul devine doar pată de culoare. În SUA, învingătorul democrat Barack Obama a
făcut pace cu senatoarea de
New York, Hillary
Clinton, care a decis să facă echipă cu senatorul de
Illinois şi să combată împreună. „Unity for
Change“ este noua lozincă democrată prin care vor să-l înfrîngă pe pilotul de
vînătoare din Vietnam, senatorul John McCain, care, oricum, stă mai bine în
opţiunile electoratului. Deocamdată. Dar nehotărîţii sînt destul de mulţi,
astfel că opţiunea finală pentru Casa Albă pare să fie încă incertă. Faptul că
multe state îl vor pe McCain nu e suficient, din moment ce
California şi New Yorkul, state cu mulţi
electori, sînt deja în mîna democraţilor. De ce ne-am ofusca noi – şi o facem
cu ţîfnă! – că Gigi Becali şi PNG-ul au bătut palma pentru Consiliul General al
Primăriei Bucureştilor, cînd, iată, doi adversari care şi-au spus şi ce nu
trebuia spus unul despre celălalt sînt acum braţ la braţ şi umăr lîngă umăr
prin Arkansas, ca să relanseze bătălia prezidenţială finală. Un dublu mixt sui generis – afro-american
+ femeie – care să aducă un suflu nou politicii americane. Externe şi, mai
ales, interne. Problemele sociale americane sînt incredibil de complicate, ca
şi blocajul la care s-a ajuns în ce priveşte intervenţiile din Afganistan şi
Irak. Dacă regimul comunist de la Phenian a dat înapoi şi, practic, a renunţat
– incredibil, dar adevărat, dovadă că negocierile de culise sînt cele
importante şi că marea politică nu se face la televizor, nici măcar cu Larry
King sau Paula Zahn, cum se practică la noi cu Emil Hurezeanu şi
Vrînceanu-Firea – la programul nuclear, nu la fel de limpezi sînt şi intenţiile
Iranului. Avem convingerea că nu se va ajunge la conflict, că nici SUA şi nici
Israelul nu vor declanşa un „atac limitat preventiv“. Ce ar putea complica şi
mai rău situaţia, şi aşa extrem de complexă? Vom urmări cum evoluează situaţia
din SUA: republicanul McCain sau democratul Obama?
Prin Europa,
situaţia este mai destinsă: soccer. Fotbalul care-i înfrăţeşte şi pe cei mai
ireconciliabili duşmani. Nu ştim dacă aniversarea lui Nelson Mandela de la
Londra a interesat foarte tare pe românaşii atraşi de Campionatul European de
Fotbal şi de iminentele vacanţe – trai pe vătrai, neneacă, munca-i muncă,
iarba-i verde, frumoasă-i viaţa de om recent! Aproape 50.000 de spectatori
plătitori au participat la un mare festin omagial în onoarea unui simplu
cetăţean al Africii de Sud. Care a militat energic împotriva Apartheid-ului, a
segregaţiei rasiale, a făcut 26 de ani de închisoare, ca să ajungă apoi şef de
stat într-o republică parlamentară, unde să-i împace şi să-i obişnuiască să trăiască
în armonie pe toţi locuitorii. Deopotrivă. Albi şi negri, metişi sau mai puţin,
bogaţi şi săraci, după secole de ură şi reciprocă duşmănie. Nelson Mandela a
fost omagiat în Hyde Park din Londra, cu prilejul împlinirii a 90 de ani.
Întruchiparea unui destin, sacrificiul pentru o idee, dar şi convingerea că
binele şi adevărul vor învinge. Nu neapărat à la Lenin şi Stalin, Che Guevara
şi Fidel Castro. Poate că, aflaţi departe de Africa, nu sîntem în stare să
realizăm ceea ce a reuşit acest simplu om, doar cu braţele goale şi fără să se
dedea la lupta armată. Asumarea „nonviolenţei“ de către Nelson Mandela, după
faimosul model indian al lui Mahatma Ghandi, al unei tenace rezistenţe pasive
extrem de active, a contribuit la rezolvarea, fără uriaşe pierderi, a
teribilului Apartheid.
Marile figuri ale acestor bătălii rasiale, Nelson
Mandela sau Martin Luther King, au devenit simbolice pentru întreaga lume. Nu
degeaba zeci de mari vedete ale muzicii şi-au dat întîlnire la Londra să-i
cînte marelui om politic Happy Birthday to you! Spre bucuria zecilor de mii de
londonezi, dar şi a altor milioane de telespectatori din întreaga lume ce au
putut urmări grandiosul festin nu doar muzical-artistic.
Frumuseţea
spectacolului londonez a fost urmată de prezenţa copleşitoare, pe acelaşi mic
ecran, a marelui bard român numit Adrian Păunescu. Efigie a comunismului încă
nu de tot apus, mandală a oportunismului şi a linguşelii ceauşiste, tractorul
poetic de la Bârca ne-a regalat cu cîteva dintre creaţiile sale de ultimă oră.
Iată că avem şi noi mari spirite civice şi nume civico-politice exemplare cu
care ne putem mîndri. Iată cum marile spirite se întîlnesc. Mandela la Londra
şi Păunescu la Bucureşti! O adevărată sărbătoare demnă de consemnat. Ceea ce am
şi făcut.