OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu vrem să ştim cum au trecut prin Al Doilea Război Mondial, aşa că nu prea vorbim în spaţiul public despre asta şi nici nu-i prea citim pe Eginald Schlattner (Cocoşul decapitat) sau Dieter Schlesak (Capesius, farmacistul de la Auschwitz), sîntem convinşi că ne-am purtat bine cu ei după aceea şi n-am prea auzit nici de Mănuşile roşii, nici despre Animalul inimii. Iar isteria ce a cuprins presa, începînd cu după-amiaza zilei de 8 octombrie, e ignobilă, e ruşinoasă, e deşănţată. Căci opera Hertei Müller şi Nobelul ei nu sînt meritul naţiunii române, trecute şi prezente; căci ceea ce scrie Herta Müller e lupta cu o traumă pe care nimeni nu şi-a asumat-o istoric. A-i refuza lui Vasile Paraschiv despăgubiri pentru persecutarea lui de către regimul comunist pe motiv că pricina s-a prescris echivalează condamnarea comunismului prin Raportul Tismăneanu cu bifarea unui subiect, nu cu asumarea în fapt. Iar a-i face pe nişte colaboratori dovediţi al Securităţii invitaţi de onoare ai Institutului Cultural de la Berlin, în ciuda protestelor tocmai ale Hertei Müller şi ale lui Richard Wagner, nu e o gafă, ci absolvirea de vină a unui sistem.

 

Apartenenţa etnică a Hertei Müller, revendicată acum de televiziuni, cotidiene şi primari de comune, e o falsă problemă. Ziariştii români expediaţi în regim de urgenţă la Niţchidorf n-au nici cea mai mică idee că Herta Müller şi-a părăsit satul natal nu în 1987, cînd a emigrat în Germania, ci cu 20 de ani mai devreme, cînd a plecat la liceu. Dar ca să ştie asta – ca şi faptul că ea a învăţat româneşte la 15 ani –, cineva ar fi trebuit să citească Regele se-nclină şi ucide. Aşa cum o vor face milioane de oameni, care, la fel ca-n cazul fiecărui „nobelizat“, îi vor cumpăra cărţile (din prima zi, editura ei britanică a anunţat tiraje suplimentare ale Tărîmului prunelor verzi de 20.000 de exemplare). Şi vor afla lucruri care nu i-au interesat prea mult pînă acum, avînd în vedere că proza poetică a Hertei Müller nu e foarte cunoscută în afara cercurilor intelectuale germane şi româneşti: vor afla, de pildă, fragmente de gînduri şi întîmplări cotidiene terifiante, rememorate de o femeie în drum spre un interogatoriu al poliţiei politice (Încă de pe atunci vulpea era vînătorul), relaţia dialectică creată cu o limbă „împrumutată“, care invadează şi infuzează o altă limbă, tot „împrumutată“, deşi maternă, şi cum se formează un suflet sub călcîiul totalitarismului (Regele se-nclină şi ucide) sau cum sună un cîntec de jale pentru prieteni aneantizaţi de dictatura care invadează cele mai intime colţuri ale vieţii (Animalul inimii – „un cuvînt pentru pofta de viaţă din spaima de moarte“). Cum e să fii urmărit de Securitate, să ai prieteni urmăriţi de Securitate şi o mamă trecută printr-un lagăr siberian. Vor afla cum ducem cu toţii, încă, în spate bubele şi mucegaiurile şi nu vrem nici în ruptul capului să scăpăm de ele.