Jonathan Safran Foer
Totul este iluminat
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008,
traducere şi note de Fraga Gusin, Colecţia „Raftul Denisei“,
357 p.
Jonathan Safran Foer
Extrem de tare şi incredibil de
aproape
Editura Humanitas, Bucureşti, 2007,
traducere şi note de Andra Matzal, Colecţia „Raftul Denisei“,
454 p.
Trebuie să spun, de la bun început,
că am ajuns să-l citesc pe Jonathan Safran Foer din interesul
pentru literatura tinerilor scriitori. Fiind obişnuit cu formulele
prozastice practicate de scriitorii români sub 40 de ani,
autorul romanului Totul este iluminat m-a surprins în primul
rînd prin atitudinea faţă de propriul scris. Foer nu vrea să
convingă şi să confirme ca scriitor. Într-o manieră
neobişnuită pentru un scriitor aflat la început de drum,
acesta nu este preocupat de impunerea unei voci distincte,
inconfundabile. Sinceritatea şi autenticitatea nu vor fi simple
strategii şi scopuri menite să confirme talentul său literar. Pe
de altă parte, autorul nu se alătură nici seriei de scriitori care
adoptă prin tematică şi prin atitudine filozofia consumismului
contemporan. Departe de a fi inspirată de cultura pop, proza lui
Foer este o literatură a „marilor mize“, nefiind însă
dublată de un mit al autorului, înţelegînd prin această
sintagmă ideea de creator de literatură, cu toate aşteptările şi
exigenţele acumulate de această „titulatură“ pînă în
prezent.
Dacă îl vom asculta pe scriitor,
romanul său de debut, Totul este iluminat, a căpătat această
formă în urma unui accident, singura sa iniţiativă fiind
aceea de a comunica cu lumea în orice mod posibil. „Pur şi
simplu, susţine Foer, comunicarea a fost posibilă În acest
caz, cartea luÎnd forma unui roman În mod accidental“,
însă „nu trebuia neapărat să capete această expresie, ar
fi putut să rămÎnă o simplă conversaţie cu un prieten.“
Totul este iluminat relatează, la
prima vedere, povestea unui tînăr numit Jonathan Safran Foer
care pleacă în Ucraina pornind în căutarea unei femei
care l-a salvat pe bunicul său de atacurile naziştilor. Fiind
ajutat de Alex, un tînăr ucrainian care joacă rolul
naratorului în mare parte a romanului şi de bunicul acestuia,
Safran Foer imaginează povestea satului de provenienţă al
bunicului său. Există puncte de intersecţie între cele două
planuri narative – căutarea contemporană şi istoria independentă
a satului –, însă această relaţie nu este atît de
importantă, fiind, înainte de toate, o relaţie strict
literară. Dacă vom încerca, printr-un demers tradiţional, să
identificăm temele acestui roman vom regăsi printre acestea
„importanţa miturilor şi a numelor“, „fragilitatea memoriei“,
„necesitatea amintirii“, „natura iubirii“, „moştenirea
Holocaustului“, „valoarea prieteniei“ etc, toate abordate cu o
atitudine ce îşi găseşte motivaţia dincolo de exigenţele
de natură estetică ale ficţiunii.
Întorcîndu-ne însă
la structura romanului, vom putea identifica cele două voci
narative. Una dintre acestea aparţine lui Alex, care joacă şi
rolul translatorului. Acesta relatează povestea contemporană,
călătoria lui Jonathan în Ucraina zilelor noastre. Cealaltă
naraţiune, istoria satului sau mai exact istoria unui ştetl
evreiesc, este comunicată cu ajutorul altui narator despre care
aflăm că este chiar Jonathan, cel care scrie povestea satului
Trachimbrod. În realitate, cartea nu comunică o singură
poveste sau două poveşti care se intersectează, ci mai multe
perspective asupra unei istorii umane. Totul este iluminat nu
reprezintă o variantă definitivă a acestei istorii. De fapt,
fiecare personaj al cărţii scrie o variantă pentru povestea la
care ia parte. Adevărata „miză“ a cărţii este repovestirea,
care este direct legată de titlul cărţii. Iluminarea implică
revelaţia, descoperirea trecutului obscur ce capătă claritate prin
exerciţiul povestirii. În realitate, claritatea nu reprezintă
un scop în sine, deşi cartea păstrează această aparenţă
încă de la începutul romanului, atunci cînd Alex
se referă la Jonathan Safran Foer ca fiind eroul cărţii. sîntem
înclinaţi să credem că citim povestea lui Jonathan. De fapt,
există o mişcare continuă, o combinatorică a versiunilor aceleaşi
istorii. La sfîrşit nu mai putem fi siguri dacă citim
povestea lui Jonathan, a lui Alex, a bunicului său sau a oricărui
personaj al cărţii. Naraţiunea romanului este o succesiune de
superpoziţii, asumate de fiecare personaj în parte. Nimic nu
este static.
Totul este iluminat propune
responsabilitatea unei dualităţi ce conţine posibilitatea de a fi
şi în acelaşi timp de a nu fi a unei istorii sau povestiri.
În loc să se plaseze de partea stării de fapt („Cum este
lumea“) sau de partea stării de drept („cum ar trebui să fie
lumea“), acest roman dă măsura distanţei dintre aceşti poli.
Cel de-al doilea roman al lui Jonathan
Safran Foer, Extrem de tare şi incredibil de aproape, înlocuieşte
fundalul încărcat de istorie al Europei de Est cu locul unei
noi tragedii. Principalul narator al cestei cărţi este Oskar
Schell, un copil de 9 ani al cărui tată a murit în urma
atacurilor de la World Trade Center din New York. Fiind un inventator
în devenire, Oskar se consolează cu gîndirea unor
„creaţii“ care ar putea apăra oamenii de diferite pericole.
Creativitatea sa va fi motivată de un idealism exacerbat, eroul
transformîndu-se într-un artist-copil. Forţa imaginaţiei
lui Oskar este sugerată şi de forma romanului, o încercare
experimentală care se foloseşte de fotografii, de jocuri grafice şi
de inovaţii vizuale pentru a estompa graniţa dintre imagine şi
text.
Înainte de a merge mai departe,
trebuie să precizez că romanele lui Foer nu fac parte din categoria
de cărţi scrise despre Holocaust sau despre evenimentele de la 11
septembrie care au oferit variante intens politizate şi comerciale
asupra acestor tragedii. Viziunea sa este una a inumanului, lumea sa
este caracterizată de pendulări între comedie şi violenţă.
Tragedia şi comedia se amplifică reciproc. Unul dintre „avantajele“
prozei sale este rescrierea trecutului. Aceasta este şi ambiţia lui
Oskar Schell. După atacurile de la World Trade Center, acesta suferă
ceea ce se poate numi o cădere nervoasă: plînge foarte uşor,
Îşi pierde interesul pentru şcoală, simţindu-se în
mijlocul unui ocean negru sau în spaţiu, nefiind însă
fascinat în nici un fel de această stare. Singura sa consolare
rămîne exerciţiul propriei imaginaţii.
Naraţiunea lui Oskar este presărată
cu scrisori trimise de bunicul său, Thomas Schell, un sculptor
german care a fost traumatizat de experienţa atacului asupra
oraşului Dresda, din cel de-al Doilea Război Mondial. La fel ca
Oskar, şi acesta a suferit o pierdere în persoana iubitei sale
Ana şi a copilului său nenăscut. Spre deosebire de nepotul său,
viaţa lui Thomas este complet distrusă de tragedia suferită.
Acesta renunţă complet la sculptură, pierde capacitatea de a vorbi
şi se teme de orice expresie, în asemenea măsură încît
îşi pierde natura umană. Răspunde la întrebările
celorlalţi prin ridicarea uneia dintre mîini, pe care sînt
tatuate cuvintele „Da“ şi „Nu“.
Încrederea lui Foer în
forţa nenumitului explică probabil existenţa paginilor albe din
carte. De altfel, într-unul dintre interviurile sale, acesta a
mărturisit că a pierdut din ce în ce mai mult credinţa în
forţa limbajului şi cu cît uzează mai mult de acesta, cu
atît devine mai conştient de limitele sale. În Extrem de
tare şi incredibil de aproape nu ni se oferă o simplă experienţă
de lectură, o mostră de literatură, ci şi o experienţă vizuală.
Cuvintele nu mai sînt de ajuns pentru a spune povestea vieţii
personajelor sale. Fotografiile care ocupă pagini întregi sînt
transformate în naraţiune, iar semnul lingvistic este adesea
folosit în vederea realizării unor efecte picturale. Pagina
44, de exemplu, este ocupată de un singur cuvînt – „Ajutor“
–, în timp ce, prin opoziţie, paginile 365-368 sînt
încărcate de cuvinte ce sînt tipărite unele peste
altele, neputînd fi descifrate din cauza aglomerării lor.
Cartea include şi o serie de fotografii ce par a fi desprinse din
ziare ce riscă ofensarea unui anumit public. Este cazul fotografiei
ce reprezintă imaginea unui corp ce cade dintr-unul din turnurile
gemene. „Atunci cînd am ales să includ aceste fotografii în
carte, mărturiseşte Foer, făceam căutări pe Internet. Nu-mi
venea să cred ce priveam – decapitări, atacuri ale rechinilor,
oameni sărind din avioane cu paraşute defecte. M-a făcut să mă
gîndesc la ce înseamnă să fii tînăr în
ziua de azi. Copiii sînt expuşi unor imagini necunoscute
adulţilor pentru că: a) curiozitatea lor pentru grotesc este mai
mare şi b) deoarece manifestă o facilitate mai mare în
accesarea acestei informaţii.“
Fotografiile din carte, la fel ca mare
parte a materialului vizual, paginile goale, paragrafele presărate
deliberat cu greşeli, la fel ca şi corecturile făcute cu roşu par
mai mult să estompeze anumite aspecte ale povestirii în loc să
clarifice anumite detalii legate de personaje.
„Fiecare relaţie din această carte
este construită în jurul ideii de tăcere şi de distanţă“,
declară Foer. „Incredibil de tare şi extrem de aproape este
situaţia imposibil de realizat între doi oameni.“ Cu alte
cuvinte, în anumite cazuri, comunicarea dintre universurile
umane este incompletă sau chiar inexistentă. Mintea este un spaţiu
închis, iar locurile „ocupate“ de expresia ingenuă sînt
diferite de locurile în care trăieşte majoritatea oamenilor,
în asemenea măsură încît nu există un fundament
comun al memoriei ce poate servi ca bază de înţelegere pentru
experienţa Celuilalt.
Cred că atracţia exercitată de
Incredibil de tare şi extrem de aproape asupra cititorilor este
datorată caracterului vulnerabil al personajului său Oskar.
„Într-un fel, acesta nu are piele“ declară autorul,
înţelegînd prin aceasta lipsa unui obstacol între
Oskar şi lumea exterioară. Totul devine personal, iar tot ceea ce
devine personal este universal. Iată o posibilă caracterizare a
modului în care Jonathan Safran Foer percepe lumea prin scrisul
său.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters