Autor: 
Categoria: 
Cu instinctul femeilor de clasă, cele două zîne postmoderne s-au recunoscut de cum s-au văzut: aparţineau aceleiaşi lumi, lumea feminităţii pure, ideale, lumea revistelor glossy, departe de cea a colegelor lor de an ca planeta Saturn de Soare (sau viceversa?). Celelalte fete erau mai mult sau mai puţin elegante, dar numai Bubu şi Lulu erau îmbrăcate, încălţate, coafate, machiate, epilate, cu accesorii şi bijuterii ca în reclame, reviste sau filme. Aveau bani, aveau stil, erau perfect autonome. Bubu avea propria ei garsonieră dublă într-un bloc din Centrul Civic şi un Audi A6, cadou de la tatăl ei cînd împlinise 18 ani. Lulu, la rîndul ei, avea un apartament într-un bloc de pe Bulevardul Victoriei şi Ferrari-ul roşu, decapotabil, ambele parte a contractului cu Abdalah.
Prietenia dintre ele, dincolo de un look şi un standing de acelaşi nivel, se baza, pe de o parte, pe faptul că, fiind atît de deosebite, se completau şi formau un duo formidabil. Pe de altă parte, pentru că excluseseră din start ceea ce macină, fisurează şi, în final, distruge prieteniile feminine: concurenţa sexuală. Aveau, în materie de bărbaţi, gusturi diferite. Dar, din prudenţă şi după o săptămînă de discuţii şi party-uri în pijama, confesiuni reciproce, whisky, votcă şi tequilla, găsiseră formula de a preveni orice conflict în viitor. Dacă, totuşi, li s-ar fi pus pata pe acelaşi bărbat, urmau să dea cu banul. Cel care va decide va fi „bănuţul norocos“ al lui Bubu, o monedă aniversară din aur „75 de ani de la Marea Unire“, de care aceasta nu se despărţea niciodată. Concluzia la care ajunseseră era: „Doar n-o să se certe două fete deştepte pentru un vibrator ceva mai sofisticat şi nu întotdeauna foarte performant“.
Bubu şi Lulu erau nu doar nişte fete „cool“, cum îi plăcea primeia să spună, nişte „nebunatice“, cum spunea cea de-a doua, ci şi fructele parfumate şi îmbrăcate în haine de firmă ale unei evoluţii de o jumătate de secol, începută cu revoluţia sexuală din anii ’60, desăvîrşită de uluitoarele îmbunătăţiri aduse vibratorului de revoluţia I.T. din anii ’80-’90 şi de ultimele cercetări în nanotehnologie din laboratoarele americane...
Toată lumea vorbeşte despre computer, internet, chat, reţele de socializare, jocuri şi lumi virtuale etc. Dar, dacă nu luăm în calcul şi un vibrator de ultimă generaţie, cu tot ce presupune acesta, nu vom înţelege cît de mult s-au schimbat relaţiile dintre bărbaţi şi femei în ultimele decenii. Să fim cinstiţi: bărbatul e un animal sexualizat la maximum, femeia e un animal sexualizat la maximum. Avem, la asta ne-a obligat evoluţia speciei noastre, o disperată nevoie fizică unul de celălalt. Pentru bărbaţi, lucrurile sînt ceva mai uşoare: într-un cuplu gay, ambii au penis. Dar femeile? Oricîte creme şi arome ar folosi, oricît de experte ar fi în utilizarea limbii şi a diverselor extremităţi, ceva esenţial lipseşte. Noroc cu vibratorul, care, împreună cu pilula anticoncepţională şi cu fertilizarea in vitro, a eliberat cu adevărat femeia postmodernă de multimilenara „servitute voluntară“, vorba lui Raymond Aron, a sexului live cu o brută masculină şi a maternităţii tradiţionale. Pentru prima dată în istoria speciei, femeia nu mai are nevoie imperioasă de bărbat. Abia acum femeia încetează să mai fie o biată „maimuţă goală“, oribila, dar adevărata sintagmă a lui Desmond Morris, pentru a deveni acea zeiţă, cîntată de milenii de poeţi, aceşti vizionari ai umanităţii. Femeia de azi, scăpată, în sfîrşit, din lanţurile sexualităţii şi ale maternităţii, poate să se dedice în întregime edificării de sine şi, totodată, educării, mai exact formatării cum se cuvine a soţului sau prietenului, deveniţi ceea ce ar fi trebuit să fie dintru început: cel mai inteligent animal de companie.
Prietenia dintre Lulu şi Bubu s-a transformat într-o adevărată alianţă strategică, încă din a doua săptămînă de şcoală, cînd a apărut şi Jennifer Leontovici. Jennifer, zisă Jeny, era o adevărată valkirie: înaltă de un metru şi optzeci, cu păr bogat şi cîrlionţat, ca o flacără, ochi verzi, ten alb, discret pistruiat şi un corp superb, de fostă voleibalistă – la un moment dat jucase chiar în echipa naţională de junioare –, corp pe care-l ţinea mereu în formă prin jogging, fitness, masaje, yoga şi sex. „Corpul e singura mea armă şi singurul meu capital“, le explica ea admiratoarelor. Întocmai Angliei imperiale, care nu avea prieteni sau duşmani, ci numai interese, Jeny nu avea prieteni sau prietene, ci numai admiratori şi admiratoare. În afară de propriul corp, de motanul ei birmanez, Bobo, castrat de mic – „să nu-i stea gîndul la prostii“ – şi, în limite rezonabile, de propriii ei părinţi, Jennifer nu iubea pe nimeni. Dar era o panteră erotică pur sînge, o dulce şi permanentă primejdie pentru orice bărbat între 15 şi 75 de ani. Rivalitatea, cu răsturnări spectaculoase de situaţie, dintre duo-ul Bubu-Lulu şi Jeny dădea un farmec aparte vieţii studenţeşti a anului II, secţia franceză.
Dar cele trei nu erau singurele vedete din facultatea noastră, bogată în talente şi personalităţi feminine de excepţie. Numai în perioada în care se desfăşoară povestea, mai aveam, între studente: o speakeriţă la un post TV local şi amanta oficială a unui milionar regional, o fostă finalistă la emisiunea „Big Brother“ şi o participantă remarcată de toată lumea la emisiunea „Ciao, Darwin!“, o starletă, cu apariţii scurte, dar frecvente în telenovelele romîneşti, o cîntăreaţă de muzică populară în ascensiune, cu un album şi două single-uri la activ ş.a.m.d.
Prietenia dintre ele, dincolo de un look şi un standing de acelaşi nivel, se baza, pe de o parte, pe faptul că, fiind atît de deosebite, se completau şi formau un duo formidabil. Pe de altă parte, pentru că excluseseră din start ceea ce macină, fisurează şi, în final, distruge prieteniile feminine: concurenţa sexuală. Aveau, în materie de bărbaţi, gusturi diferite. Dar, din prudenţă şi după o săptămînă de discuţii şi party-uri în pijama, confesiuni reciproce, whisky, votcă şi tequilla, găsiseră formula de a preveni orice conflict în viitor. Dacă, totuşi, li s-ar fi pus pata pe acelaşi bărbat, urmau să dea cu banul. Cel care va decide va fi „bănuţul norocos“ al lui Bubu, o monedă aniversară din aur „75 de ani de la Marea Unire“, de care aceasta nu se despărţea niciodată. Concluzia la care ajunseseră era: „Doar n-o să se certe două fete deştepte pentru un vibrator ceva mai sofisticat şi nu întotdeauna foarte performant“.
Bubu şi Lulu erau nu doar nişte fete „cool“, cum îi plăcea primeia să spună, nişte „nebunatice“, cum spunea cea de-a doua, ci şi fructele parfumate şi îmbrăcate în haine de firmă ale unei evoluţii de o jumătate de secol, începută cu revoluţia sexuală din anii ’60, desăvîrşită de uluitoarele îmbunătăţiri aduse vibratorului de revoluţia I.T. din anii ’80-’90 şi de ultimele cercetări în nanotehnologie din laboratoarele americane...
Toată lumea vorbeşte despre computer, internet, chat, reţele de socializare, jocuri şi lumi virtuale etc. Dar, dacă nu luăm în calcul şi un vibrator de ultimă generaţie, cu tot ce presupune acesta, nu vom înţelege cît de mult s-au schimbat relaţiile dintre bărbaţi şi femei în ultimele decenii. Să fim cinstiţi: bărbatul e un animal sexualizat la maximum, femeia e un animal sexualizat la maximum. Avem, la asta ne-a obligat evoluţia speciei noastre, o disperată nevoie fizică unul de celălalt. Pentru bărbaţi, lucrurile sînt ceva mai uşoare: într-un cuplu gay, ambii au penis. Dar femeile? Oricîte creme şi arome ar folosi, oricît de experte ar fi în utilizarea limbii şi a diverselor extremităţi, ceva esenţial lipseşte. Noroc cu vibratorul, care, împreună cu pilula anticoncepţională şi cu fertilizarea in vitro, a eliberat cu adevărat femeia postmodernă de multimilenara „servitute voluntară“, vorba lui Raymond Aron, a sexului live cu o brută masculină şi a maternităţii tradiţionale. Pentru prima dată în istoria speciei, femeia nu mai are nevoie imperioasă de bărbat. Abia acum femeia încetează să mai fie o biată „maimuţă goală“, oribila, dar adevărata sintagmă a lui Desmond Morris, pentru a deveni acea zeiţă, cîntată de milenii de poeţi, aceşti vizionari ai umanităţii. Femeia de azi, scăpată, în sfîrşit, din lanţurile sexualităţii şi ale maternităţii, poate să se dedice în întregime edificării de sine şi, totodată, educării, mai exact formatării cum se cuvine a soţului sau prietenului, deveniţi ceea ce ar fi trebuit să fie dintru început: cel mai inteligent animal de companie.
Prietenia dintre Lulu şi Bubu s-a transformat într-o adevărată alianţă strategică, încă din a doua săptămînă de şcoală, cînd a apărut şi Jennifer Leontovici. Jennifer, zisă Jeny, era o adevărată valkirie: înaltă de un metru şi optzeci, cu păr bogat şi cîrlionţat, ca o flacără, ochi verzi, ten alb, discret pistruiat şi un corp superb, de fostă voleibalistă – la un moment dat jucase chiar în echipa naţională de junioare –, corp pe care-l ţinea mereu în formă prin jogging, fitness, masaje, yoga şi sex. „Corpul e singura mea armă şi singurul meu capital“, le explica ea admiratoarelor. Întocmai Angliei imperiale, care nu avea prieteni sau duşmani, ci numai interese, Jeny nu avea prieteni sau prietene, ci numai admiratori şi admiratoare. În afară de propriul corp, de motanul ei birmanez, Bobo, castrat de mic – „să nu-i stea gîndul la prostii“ – şi, în limite rezonabile, de propriii ei părinţi, Jennifer nu iubea pe nimeni. Dar era o panteră erotică pur sînge, o dulce şi permanentă primejdie pentru orice bărbat între 15 şi 75 de ani. Rivalitatea, cu răsturnări spectaculoase de situaţie, dintre duo-ul Bubu-Lulu şi Jeny dădea un farmec aparte vieţii studenţeşti a anului II, secţia franceză.
Dar cele trei nu erau singurele vedete din facultatea noastră, bogată în talente şi personalităţi feminine de excepţie. Numai în perioada în care se desfăşoară povestea, mai aveam, între studente: o speakeriţă la un post TV local şi amanta oficială a unui milionar regional, o fostă finalistă la emisiunea „Big Brother“ şi o participantă remarcată de toată lumea la emisiunea „Ciao, Darwin!“, o starletă, cu apariţii scurte, dar frecvente în telenovelele romîneşti, o cîntăreaţă de muzică populară în ascensiune, cu un album şi două single-uri la activ ş.a.m.d.
Nici n-au ajuns bine pe terasa de la „Roata Norocului“, care tocmai se deschisese, că Bubu & Lulu s-au scuzat, delicat: „Nu vă supăraţi, o să lipsim cîteva minute... pentru... ştiţi dumneavoastră, dom’ profesor…“. „Desigur, desigur“, le-a răspuns neatent profesorul FAD, care privea în gol, epuizat probabil de efortul cerut de cursul despre Proust.
– Uf, bine că n-a fost şi fufa de Jeny! a zis Fata şeicului, de cum au intrat în toaletă. Precis că se băga pe fir, patapufniţa naibii… Acum, al nostru e, hi, hi hi!
Fetele s-au spălat pe mîini, apoi au scos din poşetuţe cele necesare şi au început să se aranjeze în oglindă.
– Ce facem? Pilim, nu pilim? a întrebat Bubu, în timp ce-şi refăcea conturul buzelor.
– Nu. Nu acum, chiar la-nceput. Să nu-l speriem. Am auzit că abia s-a lăsat... Dar aş băga ceva sînge-n el, că-i cam palid şi pierdut. Ai văzut cum priveşte, aşa, ca drogat? Zău, că zici că-i Dracula care nu şi-a luat doza...
– Cee?! s-a speriat Bubu. Chiar bea sînge? Şi tu vrei să...
– Hi, hi, hi! Nu fi proastă... Ce-s eu, mama vampirilor, să-i dau sîngele meu preţios primului venit? S-ar supăra şi Abdalah. Arabii, deşi par habotnici, de fapt înţeleg multe, numai pe-astea cu băutura şi cu sîngele nu. Nici cu bărbaţii, hi, hi, hi! Sînge nu i-oi da, stai liniştită, restul mai vedem... Ce, ai uitat? Nici măcar nu-i vampir, numai ziceam noi că e. Dar poate-l conving să ia ceva în sînge: un muşchiuleţ de vită, un biftec tartar… După aia, atacăm.
– Cool! Biftec tartar, s-a mai liniştit Bubu.
– Dar ce credeai? Give me five!
Şi fetele, care tocmai îşi terminaseră toaletarea, s-au dat cîte un pas înapoi fiecare, apoi s-au salutat, lovindu-şi în aer palma dreaptă cu degetele deschise, una de cealaltă, ca în filme.
La masă, îi aştepta un chelner înalt, slab, uşor adus de spate, cu ochelari cu ramă neagră şi multe dioptrii.
– Ce serveşte domnişoarele?
– O apă plată, a zis Lulu.
– Prigat de portocale aveţi?... Un prigat, a comandat Bubu.
– Dar dumneavoastră, domnule profesor? l-a întrebat Lulu.
– O apă plată, desigur.
– Desigur, a continuat Lulu, dar şi ceva de mîncare, ce ziceţi? E cam tîrziu, ştiu, dar… Ceva uşor... Nu vă jenaţi, fac eu cinste. Ştiţi, cine are Ferrari îşi permite să… Allah e mare!
– Sînteţi cumva musulmană? s-a interesat, ridicîndu-şi sprîncenele negre şi dese, profesorul FAD.
– Hi, hi, hi, bună poantă! Hi, hi! Domnule profesor, mă faceţi să rîd... Sorry! Aveţi mult umor, zău. Nu, sînt ortodoxă, ca şi dumneavoastră… Hi, hi!… Mă scuzaţi, vă explic mai tîrziu, acum să comandăm... Biftec tartar aveţi?
– Avem.
– Un biftec tartar şi-o salată asortată. Domnule profesor, vă recomand şi dumneavoastră tot un biftec tartar, e cel mai bun din oraş.
– Bine, a răspuns profesorul FAD ceremonios. La fel ca domnişoara. Şi o salată de varză, dacă se poate. Şi încă o apă plată.
– Pui pane cu cartofi prăjiţi şi salată de ciuperci pleurotus?, a spus Bubu, privindu-l naiv, cu ochii ei mari şi albaştri pe chelner.
Apoi, întorcîndu-se spre profesor:
– Ce ziceţi, e bine?
– E bine ce? Ce am comandat? E perfect. Am totală încredere în studentele mele, atît de frumoase şi de stilate.
După ce chelnerul a plecat, profesorul FAD şi-a ridicat privirea spre Lulu, care stătea vizavi de el.
– Deci, domnişoara studentă… Ai rămas datoare cu o explicaţie.
– Mi se spune Fata şeicului.
– Interesant, foarte interesant.
– E o poreclă, dar porneşte de la un adevăr. Tatăl meu nu e arab, ci român din moşi-strămoşi. Dar eu sînt iubita, prietena, cum vreţi să-i ziceţi, din România a şeicului Abdalah bin Khaled al Ibrishini…
– Poftim?
– Cum, m-aţi auzit? Desigur, dumneavoastră, cu Proust, cu semioza... nu citiţi ziarele, staţi departe de bîrfa din facultate… Mă scuzaţi, vă explic imediat. De peste 2 ani am un contract special cu un tînăr şeic din Golf.
– Interesant, foaaarte interesant. Contract?
– Da, un contract legalizat la notariat. Am dat şi un fel de concurs. Sunt una dintre cele 195 de prietene –iubite, cum vreţi să le ziceţi – ale lui Abdalah bin Khaled al Ibrishini, fiul unei familii foarte bogate din Golf. Şi-a dorit să intre în Cartea Recordurilor, cu cîte o iubită în fiecare ţară din lume. Din Romînia, m-a ales pe mine. Mai exact, m-a ales mama lui, nu el, că el e tot timpul foarte ocupat. Am nişte obligaţii, fireşte, între altele să fiu la dispoziţia lui Abdalah cînd vine în România. În schimb, am primit un apartament, maşina pe care aţi văzut-o, plus cîte două mii de dolari pe lună pentru cheltuieli curente…
– Cîîît?
Profesorului îi căzuse falca. Ochii îi ieşiseră în orbite, cearcănele i se făcuseră aproape negre.
– Două mii. Ştiu, pare mult, pentru noi e foarte mult, dar pentru el e nimic… Cum v-am spus, e miliardar în dolari.
– Şi cît de des vine în România?
– Niciodată. Da, niciodată... Nici nu l-am văzut cu adevărat la faţă, doar în înregistrări video. Şi, o dată pe lună, în cîte o teleîntîlnire.
– Teleîntînire? Semiotic, nu înţeleg...
– E ceva nou, prin satelit, tehnică americană de ultimă oră...
– Nu asta voiam să te întreb. Ci de ce? Totuşi... Nu că aş condamna relaţia cu un arab, dar...
– Domnule profesor, nu vreau să vă şochez. V-am spus doar adevărul. Asta e lumea în care trăim. În rest, sînt o studentă... o fată ca oricare. N-am nimic deosebit. Îmi place cursul dumneavoastră, vă admir, îmi doresc să-l citesc pe Proust, sorry!, să citesc mai multe despre Proust. Da, am un contract, cam ciudat, recunosc, dar e ca şi cum aş lucra la un call-center pentru o firmă din străinătate. Atîta doar că eu nu fac nimic. Doar aştept... Şi el nu vine. Dar, asta-i viaţa...
– De neînţeles, a şoptit profesorul, vag visător, să laşi să aştepte o asemenea frumuseţe ca tine…
– Hi, hi, hi! Vă mulţumesc! Dar frumuseţi are Abdalah cu sutele, în întreaga lume. Cum v-am spus, a intrat în Cartea Recordurilor, îi ajunge. N-are timp tocmai de mine. Are sute de neveste, concubine şi prietene, dar, mai ales, are afaceri în întreaga lume, cu petrol, porturi, construcţii... Vrea să construiască un hotel mai mare decît Burj al Arab... Ştiţi cum e… Nici pe soacra mea, sau ce-o fi, n-am văzut-o decît o dată, cînd m-a recrutat.
– Recrutaat?
Profesorul FAD era complet confuz, ceea ce-l făcea şi mai fermecător în ochii celor două fete. Semăna cu un Dracula care nu mai văzuse oameni vii de ani de zile.
– Recrutat, angajat, cum vreţi să-i spuneţi... Nu-i ca-n armată, ci ca la o firmă. Dar nu pentru asta v-am invitat aici, ci pentru bibliografie suplimentară.
– Da, da, Proust… semioză… fenomenologia amintirii… extragerea petrolului… Mă scuzaţi, extragerea semnificantului transcendent din imanenţa trăirii, a trăirii fantasmatice sau a celei imediat senzoriale… Bataille, Blanchot, Deleuze…
– Mă scuzaţi că vă întrerup, a zis chelnerul care apăruse c-un ditamai platoul. Să vă pregătesc biftecul...
Apoi, cu dexteritate, a tocat mărunt carnea proaspătă, a împărţit-o în două grămăjoare, a pus condimente, ulei, a turnat şi cîte un ou proaspăt peste fiecare din cele două porţii, în timp ce ajutorul lui, un tip mic şi plinuţ, neras de cîteva zile, aşeza pe masă salatele şi şniţelul cu cartofi prăjiţi al lui Bubu. Profesorul privea fascinat. Se vedea că nu mai mîncase în viaţa lui biftec tartar. Nările au început să-i freamăte, parcă prinsese chiar ceva culoare în obraji. Fata şeicului îl urmărea cu atenţie, satisfăcută şi vag amuzată. Avusese dreptate: biftecul o să-şi facă efectul, totul era aşa cum plănuise.
– Miroase, într-adevăr, extraordinar! zise profesorul, pregătindu-se parcă să-nghită cu nările larg deschise masa roşietică de carne tocată din faţa lui.
– Poftă bună, domnule profesor!
– Poftă bună, distinse domnişoare studente! A zis profesorul FAD, cu o ultimă zvîcnire protocolară, o ultimă adiere a educaţiei severe date de doamna Eufrosina Angelescu Dragolea.
A început să mănînce tacticos dar, după primele înghiţituri, în profesorul FAD a ieşit la suprafaţă omul cavernelor, cel care a flămînzit zile şi zile în şir şi care, în sfîrşit, a doborît prada şi are-n faţă carnea îndelung visată. Mînca tot mai repede, înghiţind aproape fără să mestece, sub privirile aprobatoare, vag materne ale celor două tinere frumuseţi. La un moment dat, Fata şeicului s-a întors spre Bubu şi i-a făcut cu ochiul. Sub nivelul mesei, aceasta i-a răspuns cu un discret V al mîinii drepte, cu degete ei prelungi, albe, cu unghiile vopsite în albastru.
Imediat ce-a terminat de mîncat, în Florin Angelescu Dragolea s-a trezit din nou profesorul, doctorul în semioza proustiană. Dar acum unul mai energic, mai convingător decît la curs, cu o discretă roşeaţă în obraji şi cu-o excitaţie intelectuală neaşteptată, în care, treptat, le-a prins şi pe fete.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters