Autor: 
Categoria: 
– Poate vă întrebaţi de ce revin mereu, de ce insist atît asupra semiozei romanului lui Proust. Recunosc, e o pasiune, încă din studenţie, poate singura mea pasiune. Vicii am, mai bine zis am avut, pentru că de unul, băutura, am scăpat. A rămas ţigara, dar ea face parte din metabolismul meu intelectual. Am încercat să mă las, dar nu mai puteam să gîndesc, simţeam cum mi se înceţoşează mintea, nimic nu mai avea sens... Or, pentru un semiotician, fie şi unul modest, ca mine, lipsa de sens e echivalentă cu sfîrşitul Universului. Ajunsesem chiar să nu-l mai înţeleg pe Marcel Proust... Pe Proust, care e un creator de univers, un adevărat demiurg. Dar şi prototipul omului modern: în exterior, un om retras, retractil, aproape o stafie, un spectru, cum ar spune Baudrillard, dar în interior... Ce bogăţie de semnificaţii, cîte nexuri semiotice, ce rafinament narativ şi al frazei! Proust... dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat... Dar cine să-l inventeze? Tot Proust, desigur. Aşa cum Proust autorul l-a născut pe Marcel, personajul, tot aşa, personajul Marcel ar fi trebuit să-l inventeze, să-l textueze pe autorul, chiar omul Proust. Ceea ce, dealtfel, a şi făcut. Semiotica a demonstrat, şi aici doamna Verbinski Simionescu, cu care mi-am făcut teza de doctorat, are o contribuţie majoră, că viaţa şi scriitura, existenţa şi textul sunt ca o bandă a lui Moëbius. Că avem, în ultimă instanţă, de-a face, in res et in spes, cu texistenţă. Da, texistenţă! Ce elevat, ce precis sună... Noi, exegeţii proustieni, ne străduim, iar şi iar, să descifrăm doar o parte infimă din textul-univers al romanului „În căutarea timpului pierdut”. Vă daţi seama? Cîtă subtilitate, fie şi numai în titlu! Căutarea e ceva orientat spre viitor, iar timpul pierdut e în trecut... Trecutul ca viitor, viitorul ca trecut... Banda lui Moëbius... banda lui Moëbius... adică texistenţa. Doar semioza, şi încă una repetată, poate descifra şi apoi semantiza pe înţelesul nostru aşa ceva. Cînd fac semioza operei sale, simt că chiar sîngele lui, al lui Proust, îmi circulă prin vene... Asta e mai mult decît dragoste... Am iubit şi eu, e drept, fără noroc, dar semioza e ceva special, dincolo chiar de pasiune. Pasiunea e, totuşi, ceva trecător, în timp ce semioza, întocmai operei lui Proust, e eternă...
La 7 fix a sunat Sorin, iubiţelul Ceraselei. Aceasta a scos alene din poşetă mobilul din aur, placat cu cristale Swarowski, l-a dus la ureche şi, cu o voce catifelată, plină de hormon, ca la un telefon erotic, a şoptit:
– Bună, iubi! Ai terminat?... Ce biiine!... Scuză-mă, dar astă seară nu ne putem vedea, am o lucrare urgentă pentru seminarul de mîine la... Ştii tu... Da, am uitat de ea, ce să fac? Dar sînt sigură că mă-nţelegi, iubi. Bine? Te sun eu mîine, neapărat... Te iubesc muuult şi te pup mult. Servus, pa!
La 7 şi un sfert a sunat Gigi, masculul Elizei. Aceasta a fost mult mai scurtă:
– Salut! Nu ne putem vedea azi. Am treabă... Îţi spun cînd ne vedem. Te sun eu mîine. Pupici! Ciao, pa!
Între timp, se lăsase seara şi se aprinseră becurile veiozelor aflate în interiorul aranjamentului floral din mijlocul fiecărei mese de pe terasă. Atmosfera devenise magică. Profesorul parcă era o altă persoană. Bubu şi Fata şeicului îl priveau cu pupilele dilatate de adrenalină, întocmai tocilarelor de la curs. Nici o comparaţie cu atît de insipidul, de ofilitul, expiratul profesor FAD. În faţa lor se afla un bărbat tînăr, cu o frunte înaltă, de poet, şi cu doi ochi căprui, strălucitori, care se lansase într-un excurs pasionat despre semioza dorinţei triunghiulare, hetero şi homoerotică totodată, dintre Marcel, Albertine şi Swann, devenită, odată cu introducerea în ea a mamei, relaţie patrulateră. Pe măsură ce mînca şi vorbea, semăna tot mai tare cu Marilyn Manson în concert (cum simţea Bubu) sau cu Dracula în scena confesiunii (feelingul Fetei şeicului). Cît de lipsiţi de haz, cît de banali păreau acum alpinistul rocker Sorin sau masa de muşchi, păr negru şi creţ, exhalînd testosteron, directorul zonal de vînzări Gigi. Biete copii, clone, atît de comune şi atît de provinciale, ale lui Brad Pitt sau David Beckham, respectiv Jack Nicholson. Cum să se compare cu originalul, cu distinsul şi hiperinteligentul nepot al lui Dracula, în carne şi oase, vorbind cu atîta patimă despre Marcel Proust şi semioză?! No chance! Fetele simţeau o exaltare cum nu mai simţiseră de mult, din adolescenţă, deşi nu băuseră decît cîte 200 de votcă, deghizată în apă plată, în înţelegere cu chelnerul. O nouă epocă se deschidea în faţa lor: gata cu plictiseala, începea aventura! Eroine ale unui nou film, „Nepotul lui Dracula”, fetele simţeau că prind aripi, că renasc din cenuşa vieţii lor de studente la o facultate oarecare, dintr-o ţară oarecare.
O exaltare similară îl cuprinsese şi pe profesor, care, tot mai roşu în obraji, cu o culoare aproape de om sănătos, perora despre Bataille, René Girard, Jung, Lapin Duval, Genette, Gianfranco Carozza, Proust, Lacan, Brigitte Neuscheuk Hmelnitzsky, Foucault, Derrida, Ahmed Volfenson Krishnapati, Deleuze şi Guattari, iarăşi Proust, Étienne Gilson, Noica, Eliade, Heidegger, Wittgenstein, din nou Proust, semioza uitării şi amintirii, dorinţă triunghiulară, patrulateră, hexagonală... Despre anamneză, kenoză, alchimie, maieutică, transcendenţă şi imanenţă, mimesis şi katharsis, senzorial şi spiritual... Bubu şi Fata şeicului se simţeau transportate într-o nouă lume, primite-n Cetatea Ideilor. Simţeau, fizic, că înţeleg, că se pătrund de esenţa semioticii, a fenomenologiei, că intră-n rezonanţă cu adevărul semnelor fundamentale, nu cu cele conjuncturale, ca proastele de colege, începînd cu îngîmfata de Jeny, care nu-i în stare să vorbească decît despre ţoale, pantofi, hoteluri, piscine, sex fierbinte şi protejat, party-uri şi fitness... De toată jena! La mintea şi la-ndemîna ultimei fufe. Pe cînd ele, aici, cu nepotul lui Dracula, brici de deştept, da, cel mai tare prof, mai tare chiar decît Cossiga sau Stroescu!... Mai tare şi mai sexy.
Din păcate, la 8 fără 5, profesorul FAD s-a oprit dintr-o dată. Parcă-l scosese cineva din priză. Tăcea, privind fix înainte, peste capul celor două ascultătoare vrăjite, cu capul între umerii brusc cocîrjaţi, cu antebraţele moi pe masă. Sîngele îi fugise din obraji, lăsînd să iasă la suprafaţă mlaştinile celor două cearcăne care acum parcă-i ocupau toată faţa. După cîteva minute de tăcere, cele două fete s-au uitat una la alta, apoi Lulu a îndrăznit:
– Domnule profesor, ne scuzaţi, ştiţi dumneavoastră...
– Desigur, desigur.
Bubu şi Fata şeicului au ţocănit rapid pe piatra frumos fasonată a terasei, sub privirile admirative ale cîtorva băieţi de băieţi, ba chiar ale unui pensionar italian, ultrabronzat şi cu părul alb. Au năvălit în toaletă şi, văzînd că nu e nimeni, şi-au dat drumul:
– E mai tare ca-n filme! Ce zici?! I s-a gătat combustibilul şi... parcă e androidul din „Blade Runner”.
– Blade... ce? s-a mirat Bubu.
– „Blade Runner”, un film S.F. cam vechi, dar tare de tot. Nu contează... Ce zici?
– A fost super!
– Şi-o să mai fie! a zis Fata şeicului, hotărîtă. Bine că i-am prins şmecheria. Ţi-am zis: al nostru e!... Acum, să-l ducem acasă.
Cele două amazoane l-au lăsat pe profesorul FAD, la cererea expresă a acestuia, în parcarea de la Orizont 3000, vizavi de blocul-lamă, în care locuia împreună cu mama lui. (La noi în oraş, toată lumea cunoaşte blocul-lamă de pe bulevardul Saturn. Nu numai pentru că e cel mai mare – are 8 etaje şi 24 de scări – ci şi pentru că e primul pe acoperişul căruia a apărut, la sfîrşitul anilor ’60, o uriaşă reclamă luminoasă: „Energia electrică = civilizaţie şi confort”. În timp, reclama a evoluat, oadtă cu societatea romînească: „Consumaţi peşte oceanic”, în anii ’70, „Economisiţi energia electrică”, în anii ’80. Pentru ca, după Revoluţie, să devină „Fun cu Radio-FUN”, iar apoi „Banca ABC = o viaţă mai bună”.) Profesorul, atît de fascinant cu o jumătate de oră în urmă, redevenise acelaşi personaj insipid, cu haine modeste, demodate, ba chiar decăzuse la ceva între o legumă şi o păpuşă mecanică: vorbea monosilabic şi se mişca greoi, ca tras de sfori, adormit pe jumătate. Fetele, în schimb, încă surescitate, s-au dus acasă la Lulu, să pună la punct următoarea mişcare. Pentru că – nu-i aşa? – cîştigaseră prima bătălie, dar, se ştie din istorie, războaiele de cucerire sînt lungi.
În sufrageria Fetei şeicului, pe-un covor pufos de Buhara, alb, cu motive florale roşii şi verzi, („cadou de la soacră, sau cum i-o fi zicînd pe la ei”), culcate într-o rînă, în pijamale roz (Bubu), respectiv turcoaz (Lulu), cu o sticlă de whisky pe jumătate goală între ele, cele două tocmai terminau de analizat întîlnirea cu profesorul FAD.
– Pînă la urmă, are ceva special tipul. Cam freaky, dar totuşi... e destul de cool, a concluzionat Bubu.
– Eu tot cred că-i puţin vampir. Sau cam aşa ceva, a zis Fata şeicului. N-ai văzut cum s-a înviorat după biftecul tartar? Şi-apoi de-odată, buf! Parcă i s-a gătat combustibilul... Îţi spun eu că e ceva. Dar, ia zi, ce facem mai departe?
– Păi... în primul rînd... să nu-l lăsăm să ne scape. Sper să nu afle, pînă joia viitoare, fufa de Jeny. Apoi, îi mai cerem o dată bibliografia suplimentară... Chiar, ne-a dat-o sau nu?
– Hi, hi, nu. Şmecher tipul. A uitat, s-a luat cu poveştile, cu Proust şi Derrida, cu Pine Conard şi Lacan sau?... Hi, hi, hi! E peeer-fect! Ne ducem iar săptămîna viitoare după curs la el, şi-l invităm la restaurant... O.K. Dar pe urmă?
– Îi dăm să bea?
– Nu, nu merge. Ştii că tocmai s-a lăsat. Şi ăştia, cînd se apucă din nou, fac urît de tot. Dar... de fapt, ce vrem de la el?
– Păi... să ne-o punem, să ne luăm examenul?
– Ştii prea bine că nu merge cu examenul, chiar dacă..., că-i căpos. N-ai văzut ce-a făcut în anul I? Jumătate picaţi... Va trebui să înveţi, fată... Hi, hi hi! Stai liniştită, glumeam... Te las să copiezi, ca de obicei.
– Atunci... de ce să ne-o mai punem cu el?
– Tu ai zis: pentru palmares, ca s-o ofticăm pe Jeny. Dar pe urmă?
– Pe urmă ce?
– Ce facem cu el? La o adică, nu ştiu dacă merită să ne agităm pentru palmares. Tu chiar ţi-ai pune-o cu el?
– Păi... nu ştiu... Am zis şi eu, aşa... Mă plictiseam la curs şi...
– Pentru palmares înţeleg şi eu să ne strofocăm cu unul din ăştia, familişti turbaţi, gen Cossiga sau Cruceru. Ce zici, îţi place Cruceru?
– Mai întrebi?! De cînd l-am văzut mi s-a pus pata pe el. Seamănă cu Dany Bolton... Are-un aer aşa... intelectual, cu ochelarii ăia... E supercool. Chiar, tu de ce crezi că nu, cu nimeni din facultate?
– Nu ştiu. Am auzit că nevastă-sa e O.K.: brunetă, mare avocat, ţoale de firmă, stil, relaţii şi celelalte. Dar nici chiar aşa!... O fi bolnav; monogamie cronică, persistentă hi, hi, hi! Dragul de Abdalah n-ar înţelege nici în ruptul capului.
– Păcat! E aşa de drăguţ... Îţi vine să-l mănînci pe o feliuţă de pîine prăjită.
– Mai pune-ţi pofta-n cui! Mai bine să vedem ce facem cu FAD.
– Chiar, de unde vine FAD?
– Păi, Florin Angelescu Dragolea... te-ai prins?
– Cam naşpa nume.
– Asta ziceam şi eu. Hai, pune-ţi buclele blonde la contribuţie, să-i găsim un nume numai pentru noi.
– Păi, n-are nume?
– Are, dar ne trebuie unul, aşa, just for fun, dacă tot ni s-a pus pata pe el.
– Pe cine?
– Hi, hi! Pe prof, pe FAD... FAD sună aiurea. Hai, gîndeşte-te la ceva nice!
– Florin? Nici nu-i chiar aşa rău...
– În nici un caz, că-i nume de manelist.
Şi Lulu a început să cînte:
„Băiatul şi fata mea
E o valoare.
Copii frumoşi ca ai mei
Nimeni nu are.”
– Flory?
– Nu, că nu-i gagică. Mai zi, mai zi...
– Florinel?
– Hi, hi! Nu-i copil de grădiniţă.
– Fly!
– Ar fi ceva, da’ nu zboară. Numai Zburătorul, Superman şi Batman zboară, Dracula nu.
– Chiar e vampir? Ne suge sîngele?
– De unde?! Ziceam şi noi că... Ce, ţi-e frică?
– Nu, dar...
– Lasă! Mai bine, hai, think about it! Un nume aşa, drăgălaş, cool...
– Fifi?
– Bingo! Eşti tare, fată, eşti tare!
Şi Lulu s-a întins şi-a pupat-o pe amîndoi obrajii pe Bubu, care s-a înroşit de plăcere.
– Dar cum ţi-a venit?
– Vezi că nu-s proastă!... Cînd eram mică, aveam o căţeluşă, o Westy, Fifi. Şi era aşa de jucăuşă şi albă şi pufoasă şi dulce...
Lui Bubu aproape că-i dăduseră lacrimile.
– Şi se şi potriveşte: Bubu, Lulu şi Fifi. Trio DO-RE-MI!, s-a entuziasmat Lulu.
– Trio ce?
– Nimic. O formaţie de pe vremea geto-dacilor. Mă tot fredona bunică-mea cu ea la cap cînd eram mică.
– Şi zici că Fifi-ţi place?
– La nebunie, fată! Vino să te mai pup o dată. E perfect.
Şi cele două s-au îmbrăţişat din nou.
– Fifi e cool, a repetat, privid în gol cu ochii ei mari şi albaştri, Bubu.
– Ai dreptate. E O.K. Dar, după ce l-am avut, ce facem cu... Fifi?
– Nu ştiu... Ştii că sufletul... Depinde de performanţe, de sentiment... În „Loving late”, la-nceput, Mariah Carey nu-l place deloc, dar deloc pe Jude Law, i se pare urît, dus cu pluta. Dar pînă la urmă...
– Fii atentă aici, fată! Să gîndim raţional, vorba lui Stroescu, să lăsăm sufletul. Eu zic aşa: de oprit nu ne putem opri acum, că se bagă pe fir fufa de Jeny şi pe urmă ne ofticăm. Nu i-l putem lăsa. Dar, după ce-l aranjăm, vedem: dacă-i nepotul lui Dracula, sau măcar ceva sămînţă de vampir, cum cred eu, continuăm. Dacă nu, i-l lăsăm lui Jeny şi tocilarelor. Ce zici?
– Da. Deşi... parcă mi s-a luat de el.
– Deja? Parcă ziceai că...
– Dacă-i vampir, e cam periculos. Iar dacă nu-i vampir... Chiar, oare de ce l-or fi părăsit nevestele? Cîte a avut?
– Trei. Hi, hi, hi! Le-o fi supt tot sîngele şi pe urmă le-a lăsat el pe ele.
La 7 fix a sunat Sorin, iubiţelul Ceraselei. Aceasta a scos alene din poşetă mobilul din aur, placat cu cristale Swarowski, l-a dus la ureche şi, cu o voce catifelată, plină de hormon, ca la un telefon erotic, a şoptit:
– Bună, iubi! Ai terminat?... Ce biiine!... Scuză-mă, dar astă seară nu ne putem vedea, am o lucrare urgentă pentru seminarul de mîine la... Ştii tu... Da, am uitat de ea, ce să fac? Dar sînt sigură că mă-nţelegi, iubi. Bine? Te sun eu mîine, neapărat... Te iubesc muuult şi te pup mult. Servus, pa!
La 7 şi un sfert a sunat Gigi, masculul Elizei. Aceasta a fost mult mai scurtă:
– Salut! Nu ne putem vedea azi. Am treabă... Îţi spun cînd ne vedem. Te sun eu mîine. Pupici! Ciao, pa!
Între timp, se lăsase seara şi se aprinseră becurile veiozelor aflate în interiorul aranjamentului floral din mijlocul fiecărei mese de pe terasă. Atmosfera devenise magică. Profesorul parcă era o altă persoană. Bubu şi Fata şeicului îl priveau cu pupilele dilatate de adrenalină, întocmai tocilarelor de la curs. Nici o comparaţie cu atît de insipidul, de ofilitul, expiratul profesor FAD. În faţa lor se afla un bărbat tînăr, cu o frunte înaltă, de poet, şi cu doi ochi căprui, strălucitori, care se lansase într-un excurs pasionat despre semioza dorinţei triunghiulare, hetero şi homoerotică totodată, dintre Marcel, Albertine şi Swann, devenită, odată cu introducerea în ea a mamei, relaţie patrulateră. Pe măsură ce mînca şi vorbea, semăna tot mai tare cu Marilyn Manson în concert (cum simţea Bubu) sau cu Dracula în scena confesiunii (feelingul Fetei şeicului). Cît de lipsiţi de haz, cît de banali păreau acum alpinistul rocker Sorin sau masa de muşchi, păr negru şi creţ, exhalînd testosteron, directorul zonal de vînzări Gigi. Biete copii, clone, atît de comune şi atît de provinciale, ale lui Brad Pitt sau David Beckham, respectiv Jack Nicholson. Cum să se compare cu originalul, cu distinsul şi hiperinteligentul nepot al lui Dracula, în carne şi oase, vorbind cu atîta patimă despre Marcel Proust şi semioză?! No chance! Fetele simţeau o exaltare cum nu mai simţiseră de mult, din adolescenţă, deşi nu băuseră decît cîte 200 de votcă, deghizată în apă plată, în înţelegere cu chelnerul. O nouă epocă se deschidea în faţa lor: gata cu plictiseala, începea aventura! Eroine ale unui nou film, „Nepotul lui Dracula”, fetele simţeau că prind aripi, că renasc din cenuşa vieţii lor de studente la o facultate oarecare, dintr-o ţară oarecare.
O exaltare similară îl cuprinsese şi pe profesor, care, tot mai roşu în obraji, cu o culoare aproape de om sănătos, perora despre Bataille, René Girard, Jung, Lapin Duval, Genette, Gianfranco Carozza, Proust, Lacan, Brigitte Neuscheuk Hmelnitzsky, Foucault, Derrida, Ahmed Volfenson Krishnapati, Deleuze şi Guattari, iarăşi Proust, Étienne Gilson, Noica, Eliade, Heidegger, Wittgenstein, din nou Proust, semioza uitării şi amintirii, dorinţă triunghiulară, patrulateră, hexagonală... Despre anamneză, kenoză, alchimie, maieutică, transcendenţă şi imanenţă, mimesis şi katharsis, senzorial şi spiritual... Bubu şi Fata şeicului se simţeau transportate într-o nouă lume, primite-n Cetatea Ideilor. Simţeau, fizic, că înţeleg, că se pătrund de esenţa semioticii, a fenomenologiei, că intră-n rezonanţă cu adevărul semnelor fundamentale, nu cu cele conjuncturale, ca proastele de colege, începînd cu îngîmfata de Jeny, care nu-i în stare să vorbească decît despre ţoale, pantofi, hoteluri, piscine, sex fierbinte şi protejat, party-uri şi fitness... De toată jena! La mintea şi la-ndemîna ultimei fufe. Pe cînd ele, aici, cu nepotul lui Dracula, brici de deştept, da, cel mai tare prof, mai tare chiar decît Cossiga sau Stroescu!... Mai tare şi mai sexy.
Din păcate, la 8 fără 5, profesorul FAD s-a oprit dintr-o dată. Parcă-l scosese cineva din priză. Tăcea, privind fix înainte, peste capul celor două ascultătoare vrăjite, cu capul între umerii brusc cocîrjaţi, cu antebraţele moi pe masă. Sîngele îi fugise din obraji, lăsînd să iasă la suprafaţă mlaştinile celor două cearcăne care acum parcă-i ocupau toată faţa. După cîteva minute de tăcere, cele două fete s-au uitat una la alta, apoi Lulu a îndrăznit:
– Domnule profesor, ne scuzaţi, ştiţi dumneavoastră...
– Desigur, desigur.
Bubu şi Fata şeicului au ţocănit rapid pe piatra frumos fasonată a terasei, sub privirile admirative ale cîtorva băieţi de băieţi, ba chiar ale unui pensionar italian, ultrabronzat şi cu părul alb. Au năvălit în toaletă şi, văzînd că nu e nimeni, şi-au dat drumul:
– E mai tare ca-n filme! Ce zici?! I s-a gătat combustibilul şi... parcă e androidul din „Blade Runner”.
– Blade... ce? s-a mirat Bubu.
– „Blade Runner”, un film S.F. cam vechi, dar tare de tot. Nu contează... Ce zici?
– A fost super!
– Şi-o să mai fie! a zis Fata şeicului, hotărîtă. Bine că i-am prins şmecheria. Ţi-am zis: al nostru e!... Acum, să-l ducem acasă.
Cele două amazoane l-au lăsat pe profesorul FAD, la cererea expresă a acestuia, în parcarea de la Orizont 3000, vizavi de blocul-lamă, în care locuia împreună cu mama lui. (La noi în oraş, toată lumea cunoaşte blocul-lamă de pe bulevardul Saturn. Nu numai pentru că e cel mai mare – are 8 etaje şi 24 de scări – ci şi pentru că e primul pe acoperişul căruia a apărut, la sfîrşitul anilor ’60, o uriaşă reclamă luminoasă: „Energia electrică = civilizaţie şi confort”. În timp, reclama a evoluat, oadtă cu societatea romînească: „Consumaţi peşte oceanic”, în anii ’70, „Economisiţi energia electrică”, în anii ’80. Pentru ca, după Revoluţie, să devină „Fun cu Radio-FUN”, iar apoi „Banca ABC = o viaţă mai bună”.) Profesorul, atît de fascinant cu o jumătate de oră în urmă, redevenise acelaşi personaj insipid, cu haine modeste, demodate, ba chiar decăzuse la ceva între o legumă şi o păpuşă mecanică: vorbea monosilabic şi se mişca greoi, ca tras de sfori, adormit pe jumătate. Fetele, în schimb, încă surescitate, s-au dus acasă la Lulu, să pună la punct următoarea mişcare. Pentru că – nu-i aşa? – cîştigaseră prima bătălie, dar, se ştie din istorie, războaiele de cucerire sînt lungi.
În sufrageria Fetei şeicului, pe-un covor pufos de Buhara, alb, cu motive florale roşii şi verzi, („cadou de la soacră, sau cum i-o fi zicînd pe la ei”), culcate într-o rînă, în pijamale roz (Bubu), respectiv turcoaz (Lulu), cu o sticlă de whisky pe jumătate goală între ele, cele două tocmai terminau de analizat întîlnirea cu profesorul FAD.
– Pînă la urmă, are ceva special tipul. Cam freaky, dar totuşi... e destul de cool, a concluzionat Bubu.
– Eu tot cred că-i puţin vampir. Sau cam aşa ceva, a zis Fata şeicului. N-ai văzut cum s-a înviorat după biftecul tartar? Şi-apoi de-odată, buf! Parcă i s-a gătat combustibilul... Îţi spun eu că e ceva. Dar, ia zi, ce facem mai departe?
– Păi... în primul rînd... să nu-l lăsăm să ne scape. Sper să nu afle, pînă joia viitoare, fufa de Jeny. Apoi, îi mai cerem o dată bibliografia suplimentară... Chiar, ne-a dat-o sau nu?
– Hi, hi, nu. Şmecher tipul. A uitat, s-a luat cu poveştile, cu Proust şi Derrida, cu Pine Conard şi Lacan sau?... Hi, hi, hi! E peeer-fect! Ne ducem iar săptămîna viitoare după curs la el, şi-l invităm la restaurant... O.K. Dar pe urmă?
– Îi dăm să bea?
– Nu, nu merge. Ştii că tocmai s-a lăsat. Şi ăştia, cînd se apucă din nou, fac urît de tot. Dar... de fapt, ce vrem de la el?
– Păi... să ne-o punem, să ne luăm examenul?
– Ştii prea bine că nu merge cu examenul, chiar dacă..., că-i căpos. N-ai văzut ce-a făcut în anul I? Jumătate picaţi... Va trebui să înveţi, fată... Hi, hi hi! Stai liniştită, glumeam... Te las să copiezi, ca de obicei.
– Atunci... de ce să ne-o mai punem cu el?
– Tu ai zis: pentru palmares, ca s-o ofticăm pe Jeny. Dar pe urmă?
– Pe urmă ce?
– Ce facem cu el? La o adică, nu ştiu dacă merită să ne agităm pentru palmares. Tu chiar ţi-ai pune-o cu el?
– Păi... nu ştiu... Am zis şi eu, aşa... Mă plictiseam la curs şi...
– Pentru palmares înţeleg şi eu să ne strofocăm cu unul din ăştia, familişti turbaţi, gen Cossiga sau Cruceru. Ce zici, îţi place Cruceru?
– Mai întrebi?! De cînd l-am văzut mi s-a pus pata pe el. Seamănă cu Dany Bolton... Are-un aer aşa... intelectual, cu ochelarii ăia... E supercool. Chiar, tu de ce crezi că nu, cu nimeni din facultate?
– Nu ştiu. Am auzit că nevastă-sa e O.K.: brunetă, mare avocat, ţoale de firmă, stil, relaţii şi celelalte. Dar nici chiar aşa!... O fi bolnav; monogamie cronică, persistentă hi, hi, hi! Dragul de Abdalah n-ar înţelege nici în ruptul capului.
– Păcat! E aşa de drăguţ... Îţi vine să-l mănînci pe o feliuţă de pîine prăjită.
– Mai pune-ţi pofta-n cui! Mai bine să vedem ce facem cu FAD.
– Chiar, de unde vine FAD?
– Păi, Florin Angelescu Dragolea... te-ai prins?
– Cam naşpa nume.
– Asta ziceam şi eu. Hai, pune-ţi buclele blonde la contribuţie, să-i găsim un nume numai pentru noi.
– Păi, n-are nume?
– Are, dar ne trebuie unul, aşa, just for fun, dacă tot ni s-a pus pata pe el.
– Pe cine?
– Hi, hi! Pe prof, pe FAD... FAD sună aiurea. Hai, gîndeşte-te la ceva nice!
– Florin? Nici nu-i chiar aşa rău...
– În nici un caz, că-i nume de manelist.
Şi Lulu a început să cînte:
„Băiatul şi fata mea
E o valoare.
Copii frumoşi ca ai mei
Nimeni nu are.”
– Flory?
– Nu, că nu-i gagică. Mai zi, mai zi...
– Florinel?
– Hi, hi! Nu-i copil de grădiniţă.
– Fly!
– Ar fi ceva, da’ nu zboară. Numai Zburătorul, Superman şi Batman zboară, Dracula nu.
– Chiar e vampir? Ne suge sîngele?
– De unde?! Ziceam şi noi că... Ce, ţi-e frică?
– Nu, dar...
– Lasă! Mai bine, hai, think about it! Un nume aşa, drăgălaş, cool...
– Fifi?
– Bingo! Eşti tare, fată, eşti tare!
Şi Lulu s-a întins şi-a pupat-o pe amîndoi obrajii pe Bubu, care s-a înroşit de plăcere.
– Dar cum ţi-a venit?
– Vezi că nu-s proastă!... Cînd eram mică, aveam o căţeluşă, o Westy, Fifi. Şi era aşa de jucăuşă şi albă şi pufoasă şi dulce...
Lui Bubu aproape că-i dăduseră lacrimile.
– Şi se şi potriveşte: Bubu, Lulu şi Fifi. Trio DO-RE-MI!, s-a entuziasmat Lulu.
– Trio ce?
– Nimic. O formaţie de pe vremea geto-dacilor. Mă tot fredona bunică-mea cu ea la cap cînd eram mică.
– Şi zici că Fifi-ţi place?
– La nebunie, fată! Vino să te mai pup o dată. E perfect.
Şi cele două s-au îmbrăţişat din nou.
– Fifi e cool, a repetat, privid în gol cu ochii ei mari şi albaştri, Bubu.
– Ai dreptate. E O.K. Dar, după ce l-am avut, ce facem cu... Fifi?
– Nu ştiu... Ştii că sufletul... Depinde de performanţe, de sentiment... În „Loving late”, la-nceput, Mariah Carey nu-l place deloc, dar deloc pe Jude Law, i se pare urît, dus cu pluta. Dar pînă la urmă...
– Fii atentă aici, fată! Să gîndim raţional, vorba lui Stroescu, să lăsăm sufletul. Eu zic aşa: de oprit nu ne putem opri acum, că se bagă pe fir fufa de Jeny şi pe urmă ne ofticăm. Nu i-l putem lăsa. Dar, după ce-l aranjăm, vedem: dacă-i nepotul lui Dracula, sau măcar ceva sămînţă de vampir, cum cred eu, continuăm. Dacă nu, i-l lăsăm lui Jeny şi tocilarelor. Ce zici?
– Da. Deşi... parcă mi s-a luat de el.
– Deja? Parcă ziceai că...
– Dacă-i vampir, e cam periculos. Iar dacă nu-i vampir... Chiar, oare de ce l-or fi părăsit nevestele? Cîte a avut?
– Trei. Hi, hi, hi! Le-o fi supt tot sîngele şi pe urmă le-a lăsat el pe ele.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters