OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Între noi fie vorba, Lulu nu era departe de adevăr. Toate cele trei neveste ale sale – Rodica, Nety şi Claudia – au renunţat la mariajul cu profesorul FAD ajunse la capătul resurselor: fizice, psihice şi financiare. Au cedat pur şi simplu, golite de creier, de energie, de ce vreţi. Nu în ultimul rînd, de ceea ce Darius Stroescu numea, metaforic, „sîngele oricărei economii moderne”: de bani. Florin era un băiat de aur, un intelectual fin, dar, ca soţ... Nu, nu le bătea, nu făcea scandal, nu le-nşela. Doar bea şi-l studia pe Proust. Se lăsa servit ca un paşă, şi-atît. Nevestele nu erau pentru el mult mai mult decît un robot casnic de ultimă generaţie, eventual un animal de companie. Extrem de politicos, de protocolar, Florin răspundea mai întotdeauna monosilabic la orice-l întrebau, la orice-i povesteau. Apoi, erau vizitele mamei-soacre (cel mai rar, la două zile), plus vizitele la mama soacră (obligatoriu, de două ori pe săptămînă). Şi poveştile ei cu boli, crime, violuri, accidente, catastrofe naturale, atacuri teroriste... Nu-i sigur că Florin a fost cel care le-a stors de voinţă şi energie sau, mai degrabă, distinsa doamnă Eufrosina Angelescu Dragolea. Care, altminteri, se purta foarte drăguţ cu ele: le servea cu cafea, bezele şi dulceaţă de cireşe amare. Dar apoi le povestea: ce probleme a avut cu sănătatea Florinel al ei de cînd era în cărucior şi pînă la zi, apoi cum i-a murit soţul, „Dumnezeu să-l ierte, un om bun ca pîinea caldă, dar fără noroc”... Pe urmă, despre ea, rudele apropiate sau îndepărtate... Plus, invariabil, inventarul ultimelor atentate, violuri, crime, erupţii vulcanice, uragane, tsunami, pandemii şi aşa mai departe.

 

Cel mai mult a rezistat Rodica, prima soţie: 6 ani. Colegă de grupă cu Florin la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti, Rodica Ferezan, o şatenă mignonă din Câmpina, cu ochelari cu multe, multe dioptrii şi foarte timidă, a prins repede drag de el. În primul rînd, fiindcă era singurul băiat din grupă. Apoi, fiindcă era atît de neajutorat... costeliv, palid, mereu obosit şi încercănat. Şi atîîît de deştept: singurul care-l pricepuse pe Saussure, nu mai zic de Hjelmslev sau Pierce, „pietrele de temelie ale oricărei gîndiri semiotice”, vorba domanei Verbinski Simionescu. Şi, bineînţeles, pe Noam Chomsky, idolul lingvistelor din lumea întreagă.

 

Rodica-i dădea din sandvişurile ei (deşi foarte slab încă de pe atunci, lui Florin îi era mereu foame), lua cu indigo cursurile de la prima oră (Florin se scula mereu tîrziu) şi păstra o copie pentru el, îi ţinea loc, în sesiune, în sala de lectură a bibliotecii... În anul III, s-au căsătorit. Abia atunci a aflat Rodica – apoi şi doamna Angelescu Dragolea – micul mare secret al lui Florin: era alcoolic. Unul paşnic, blînd, docil, dar temeinic. Dacă nu bea cel puţin 200 de votcă pe zi, nu funcţiona. Cu fumatul, mai treacă-meargă (de dragul lui, Rodica se apucase şi ea de fumat), dar băutura a săpat, încet-încet, temeliile de piatră ale mariajului celor doi, întemeiat pe iubire, respect reciproc, preocupări comune, acelaşi nivel socio-cultural ş.a.m.d.

 

Când a aflat de viciul fiului ei, doamna Eufrosina Angelescu Dragolea a fost şocată: pînă la facultate, dragul ei Florinel nu pusese strop de alcool în gură, avusese ea grijă de asta. Persoană de modă veche, nu putea să-şi imagineze infernul din căminele studenţeşti, de la începutul anilor `90. În căminul E din Grozăveşti, unde se cazase Florin, poreclit Fifi de colegii lui de cameră, din cauza slăbiciunii şi a aerului lui angelic, ca să nu fii marginalizat cu totul, şicanat, umilit, ca să nu ajungi la casa de nebuni, ca să supravieţuieşti pur şi simplu, trebuia să fii fie beţiv, fie pokerist, fie afemeiat, fie bătăuş. Ideal, câte puţin din fiecare. Cum filiera „Local Kombat” îi era inaccesibilă (era firav şi fricos), cea erotică îl inhiba (mama lui avusese grijă să-l prevină de mic cît de periculoase şi interesate sînt femeile), iar de poker nici nu putea fi vorba (mereu neatent, ar fi pierdut într-o oră bursa pe-o lună întreagă), nu-i mai rămăsese decât filiera alcoolică. Florinel cel blând şi sfios a adoptat deviza maramureşanului: „Băutura-i temelie/ Tot restul îi fudulie”. Iar băutură se găsea din plin şi, practic, era gratis: căminul era asaltat de valuri de votcă de contrabandă adusă de studenţii basarabeni, peturi de doi litri cu horincă primită de la părinţii iubitori şi grijulii din Ardeal, canistre cu ţuică de Piteşti şi vin de Vrancea... Florio, sau Il Fiorello, cum îi ziceau amicii de pahar, devenise, în timp, chiar o mică vedetă a libaţiilor estudiantine. Când se îmbăta, tot mai des şi mai uşor, nu făcea ca majoritatea, care-ncepeau să se laude cu cîte femei au avut, cu cât au băut, cît şi unde au borît, cu cine s-au bătut, ba chiar ajungeau să urle, să spumege de furie împotriva lui X sau Y, ca în final să plângă, prăbuşiţi cu capul pe masă. Spre deosebire de ei, Florio, de la un anumit grad de macheală în sus, devenea, vorba lui T.S. Eliot, impersonal. Vorbea în dodii, ce-i drept, dar numai despre lucruri elevate: psihanaliză, fenomenologie, semiotică, structuralism, diseminare, textuare, ironie ş.a.m.d., despre Heidegger, Wittgenstein, Lévi-Strauss, Deleuze şi Guattari, Derrida şi Lacan, Umberto Eco sau Rorty. Nu se-nţelegea mare lucru, dar ce mai conta? În anul III, înainte să se căsătorească şi să se mute cu Rodica în blocul de familişti (un adevărat exil, pe care Florin l-a acceptat cu stoicism), ajunsese să fie poreclit Fifilosoful sau Filozoful Anonim (cum îi zicea Tinel Stratan, colegul lui de cameră, aluzie onorantă, în ultimă instanţă, la Alcoolicii Anonimi).

 

După ce au absolvit facultatea, cei doi însurăţei au dat concurs şi au luat cîte un post în Braşov, la două licee industriale. Apoi au închiriat un apartament cu două camere. Un început de drum mai mult decît promiţător. La un moment dat, părea chiar că Florin se lăsase de băut. Asta pentru că nu mai bea acasă. Curînd, Rodica a constatat că, oricît ar fi cîştigat ea cu meditaţiile la franceză (şi avea destule), iubitul ei soţ bea tot. Nu reuşeau să pună deoparte nici un ban pentru o mobilă mai ca lumea, o excursie în străinătate, un copil. Delicat, la-nceputul fiecărei zile, Florin îi cerea: „...o sumă modică. Ştiu că vremurile-s grele”, se scuza el, zîmbind umil. Iar Rodica n-avea inimă să-l refuze. Apărea abia seara, mînca ce mînca, apoi se prăbuşea în pat şi adormea buştean, cel mai adesea cu pantofii în picioare. Curînd, Rodica a aflat că soţul său devenise stîlpul şi – la fel ca-n Grozăveşti – o mică vedetă etilică a „Barului Ziariştilor” şi terasei „Sub Tei”, unde se-adunau actorii, pictorii şi scriitorii oraşului. Rodica s-a simţit măgulită cînd a fost invitată la lansările de carte, unde vorbea şi soţul ei: incomprehensibil, dar atît de elevat! Avea chiar cîteva admiratoare, pe care, însă, Florin al ei nu le băga-n seamă, ceea ce iarăşi o flata pe juna Rodică. Din păcate, nu le-ajungeau banii. Iar Rodica, şi-aşa slabă, se subţia pe zi ce trece, fuma tot mai mult, ajunsese numai piele şi os, palidă şi cu cearcăne, copia feminină a soţului ei, numai că cu 20 de centimetri mai scundă. Dincolo de iubirea de literatură, de teza despre semioza operei lui Proust, pe care Florin o începuse deja, de lansări de carte şi scosul din picioare al pantofilor soţului adormit nu mai exista nimic. Fiinţă entuziastă, visătoare, Rodica se simţea ca pasărea în colivie (din poezia pe care o preda la clasa a X-a). După 6 ani de devotament neclintit, de robie liber-consimţită, în ea s-a trezit din nou femeia, eterna femeie. L-a găsit pe Mădălin, un coleg de liceu, blajin şi competent inginer I.T., a divorţat de Florin, s-a recăsătorit, apoi cei doi porumbei au emigrat în Australia, unde-au făcut doi copii şi trăiesc fericiţi pînă astăzi.

 

Cu 10-15 centimetri mai scundă decît Fifi, cu talie de viespe, şolduri şi sîni mari, asemeni zeiţelor voluptăţii din templele hinduse, cu păr negru, tuns scurt, faţa măslinie şi ochii de un violet incredibil, Nety iubea, încă din adolescenţă, cu patimă şi la modul propriu, arta şi pe reprezentanţii ei. Începuse prin a se culca cu proful ei de română de la Liceul Teoretic din Bârlad, Ion Popescu Tecuci, libidinos şi urît ca porcul, dar membru al Uniunii Scriitorilor. Continuase, la Iaşi, în facultate, şi apoi la Braşov, cu actori, pictori, violoncelişti, orice, numai artişti să fie. După 12 ani de tumultoasă convieţuire cu arta şi artiştii de tot felul, i se cam luase. Nu erau doar bădărani, majoritatea, dar şi cam prostovani şi ofticoşi: vorbeau numai despre ei, cu veneraţie, şi cu un venin nesfârşit, care-i făcea mai rău lui Nety decît alcoolul sau ţigările, despre confraţi. Fly, cum îi spunea ea, îi păruse un intelectual adevărat, delicat, liniştit şi evident mai inteligent decît adunătura de rataţi din „Barul Ziariştilor” sau de la terasa „Sub Tei”. În plus: plăcerea, necesitatea atavică de a răpi un bărbat altei femei! Nety era o femeie cu instincte puternice: cînd îi cădea cu tronc un bărbat, nu concepea să-l rateze. Dar Fly părea atît de familist... Un familist genuin, născut, iar nu făcut. Singurul mod de a-l avea era să se mărite cu el. Ceea ce-i convenea de minune: voia să fie şi ea, în sfîrşit, o doamnă, iar Nicoleta Angelescu Dragolea nu suna rău deloc. Aşa încît, imediat ce Fly s-a-ntors de la prima dezalcoolizare şi s-a pronunţat divorţul de Rodica, Nety a punctat. L-a luat la ea în apartament (avea unul de trei camere în Răcădău, cumpărat de tatăl ei, teribilul Nae Blidaru, primarul din Tecuci, şi înainte şi după 1990). Well done, Nety! Numai că, numai că... Oricîte meditaţii la engleză ar fi dat Nety (şi avea destule, că era la mare căutare) şi oricît ar fi cîştigat, tot nu se ajungeau cu banii. Cu toate că teribilul Nae Blidaru, politician dur, dar tată iubitor, le mai trîntea cîte 20-30 de milioane de lei – vechi – pe lună. Delicat, la-nceputul fiecărei zile, Fly al ei îi cerea „o sumă modică... Ştiu că vremurile-s grele”, se scuza el, zîmbind umil. Iar Nety i-i dădea. Tot mai scîrbită. N-o deranja atît că soţul ei apărea abia seara, bălmăjind ceva, mîncînd în grabă, apoi prăbuşindu-se-n pat şi adormind buştean, cel mai adesea cu pantofii-n picioare. Nety văzuse, descălţase, dezbrăcase, îmbrăcase în pijama şi învelise destui beţivani la viaţa ei, din toate ramurile artei, inclusiv pe tatăl ei cel iubit şi iubitor. Dar felul umil în care Fly îi cerea bani o scotea din sărite: nu aşa face un bărbat adevărat. Bărbatul nu se roagă, ci pretinde, chiar dacă-i ultimul boschetar...! În plus, de când îi devenise nevastă, Fly nici nu prea mai discuta cu ea. Mare cititoare de „Dilema” şi „Revista 22”, iubitoare de Noica, Cioran, Steinhardt şi Petre Ţuţea, de Liiceanu, Patapievici şi Pleşu, Nety simţea nevoia să schimbe idei cu cineva realmente pregătit, competent, nu cu proastele de colege de la ea de la liceu. A răbdat ce-a răbdat, dar, după aproape trei ani, mîndra fiică a teribilului primar din Tecuci, a pus picioru-n prag: a înaintat actele de divorţ şi l-a expediat pe Fly la mama lui. Docil, Florinel s-a-ntors la cuibul matern, după un mic ocol de o lună la dezalcolizare, într-o clinică din Bucureşti.

 

Între timp, deşi beat mai tot timpul, Florin mai făcuse un pas în carieră: Cosmin Bratu, tovarăşul lui de pahar de la „Barul Ziariştilor” şi terasa „Sub Tei”, dar şi şef al Catedrei de Limbi Străine, l-a angajat asistent la noi la facultate. Mai mult, s-a înscris la doctorat (e drept, împins de la spate de Nety, care-i rezolvase toată partea birocratică), la semioticiana de renume european, doamna Aliona Verbinski Simionescu, cu o temă dragă lui şi despre care perorase îndelung în căminul E din Grozăveşti, la „Barul Ziariştilor” şi la terasa „Sub Tei”: „Semioza uitării şi a amintirii la Marcel Proust”.

 

Dar singurătatea lui de băutor de cursă lungă (ajuns pe moment aproape abstinent, că salariul lui şi pensia maternă abia le ajungeau de mîncare, întreţinere şi ţigări) n-a durat mult. Claudia Pop, colegă cu Nety, profesoară de psihopedagogie la Liceul Pedagogic, a prins ocazia din zbor. Ajunsese la 36 de ani. După o strălucită carieră didactică – fusese o vreme chiar inspectoare –, începută ca învăţătoare în Zalăul natal, acum simţea nevoia să se aşeze la casa ei. Valorile familiale ardelene sînt eterne, le sugi odată cu laptele mamei. Poate se visa ea însăşi mamă. Oricum, Flory, cum îi zicea, era o partidă, era universitar. Celelalte două neveste din viaţa lui eşuaseră, dar, evident, n-aveau experienţa şi competenţa ei psihopedagogică. „Întotdeauna am spus că astea de limbi străine nu-s bune de nimic. Vorbesc şi ele o limbă pe care o ştiu zeci şi sute de milioane, fără să facă nici o facultate. Dar de pedagogie n-au habar! Totul ţine de competenţa psihologică, pedagogică.... La o adică, orice bărbat e-un copil ceva mai mare. Şi la cîţi elevi am dat eu pe brazdă...”. Claudia era o femeie falnică; avea un păr bogat, buclat, blond-cendré, obrajii rumeni, ochii mari, albaştri, de Junonă, guşă dublă, sîni generoşi, uşor lăsaţi. Era la fel de înaltă, dar de patru ori mai lată ca Flory. În totul, întruchiparea ideii de matroană. Deşi nu era decît cu 5 ani mai tînăr, dacă n-ar fi avut cearcănele aşa de mari, tenul ofilit şi dinţii îngălbeniţi de tutun, Flory ar fi putut liniştit trece drept fiul ei, un adolescent crescut brusc, încă în aşteptarea muşchilor de bărbat.

 

La început, Flory a făcut o asceză de 3 luni, timp în care şi-a susţinut şi teza de doctorat. Desigur, cu ajutorul Claudiei, care a asistat, mândră şi emoţionată, la ceremonie. La finalul susţinerii, când teza a primit summa cum laude, a plîns de fericire: Flory al ei luase premiul I. Pentru Claudia, reeducarea lui Flory era încununarea carierei ei pedagogice, un fel de super-doctorat, de zi cu zi, ceas de ceas şi care, dacă ar fi fost după ea, ar fi ţinut o viaţă. Din păcate, alcoolul s-a dovedit mai puternic decît Piaget, Skinner şi Popescu-Neveanu (cu care Claudia îşi dăduse licenţa şi gradul I) la un loc. Cazul Flory a demonstrat, încă o dată, că până şi cele mai strălucite teorii trebuie să ţină seama de datele empirice, altminteri...

 

Delicat, la-nceputul fiecărei zile, Flory a început să-i ceară „o sumă modică... Ştiu că vremurile-s grele”, se scuza el, zîmbind umil.  Claudia i-a dat: o dată, de două ori, de trei ori, la început zîmbitoare, apoi din ce în ce mai încruntată. Dar Flory era insensibil la comunicarea nonverbală. Lua banii, mulţumea şi se-ntorcea acasă abia seara, bălmăjind ceva, mînca în grabă, apoi se prăbuşea în pat şi adormea buştean, cel mai adesea cu pantofii în picioare. Claudia, maternă, îl descălţa, îl dezbrăca, îl îmbrăca în pijama, îi aranja perna, apoi îl învelea cu plapuma făcută cu mîna ei, pe vremea cînd era încă învăţătoare. Dar nu putea să lase lucrurile să continue aşa! Văzînd că nu merge cu dojenile mute, a-nceput cu „întrebările dirijate”, doar-doar îl va responsabiliza: „Dar pentru ce îţi trebuie banii?”; „Ştii că, financiar, sîntem limitaţi la salariile noastre  nu ne putem permite să furăm sau să luăm mită?”; „Ce spun studenţii, ce exemplu eşti tu pentru tînăra generaţie?”. Băutor vechi, Fifilosoful ştia să fenteze, le-ntorcea ca la Ploieşti, sau, pur şi simplu, se făcea că n-a auzit. Văzînd că nu merge cu metodele valabile pentru un adult responsabil, Claudia a scăzut nivelul de vîrstă şi i-a vorbit ca unui adolescent recalcitrant: „Nu ţi-e ruşine?! Eu muncesc de cad în nas, iar tu-i bei.”  „De unde să mai scot bani? Vrei să ajungem în sapă de lemn?!”. Abil, Flory se adecva în răspunsurile sale: „Beau pentu că aşa simt, am nevoie de combustibil!” „Mereu bani şi iar bani! La asta se reduce orizontul umanităţii?” „Alcoolul îmi deschide mintea, mă ajută să simt altfel.” A urmat palierul elev de gimnaziu: „De ce să-ţi dau? Ştii că-ţi face rău, că n-ai voie”; „Medicul a spus că-ţi distrugi ficatul, că faci ciroză”. Flory: „Da, mami, promit: de mîine mă las. Dar dă-mi, te rog, măcar o sută de mii”, „Dar ceilalţi de ce nu mai fac ciroză, că toată lumea bea?”. Nivelul copil de grădiniţă: „Nu-ţi dau că nu meriţi. Beţivule!” „Vrei să chem poliţia? Nu-ţi pasă de nimeni, egoistule!” Flory: „Beau pentru că aşa vreau eu, sîc!” „Tu m-ai vrut, tu mă ai!”. Şi aşa mai departe.

 

După exact un an, opt luni şi două săptămîni, epuizată, cu faţa albă ca hîrtia de ţigară, cu cearcăne verzui şi cu ochii ei de Junonă roşii de nesomn, după nesfârşite palpitaţii, bufeuri şi crize isterice de plîns, epuizată de îndelungata sarcină extrauterină, Claudia a renunţat la orice mîndrie pedagogică, l-a făcut pe Flory pachet şi l-a trimis acasă la mamiţica lui. Apoi s-a internat la psihiatrie: făcuse o cădere nervoasă post-avort. După ieşirea din spital, Claudia, fire puternică – ardeleancă adevărată, din spiţa lui Iancu de Hunedoara, Horea şi Avram Iancu – s-a înscris ea însăşi la un doctorat în pedagogie, convinsă că „dacă un handicapat de alcoolic şi-a dat doctoratul, ce, eu oi fi mai proastă?!”. Ba chiar, cu sprijinul doamnei conferenţiar Angelica Chistol Vernescu, cu care, tot plîngîndu-i-se de soţul ei alcoolic, ajunsese să se împrietenească, a primit ore de pedagogie la noi la facultate, ca profesor asociat.
Florinel, resemnat dar senin, ca un adevărat filosof post-alcoolic, s-a-ntors la cuibul matern, după un mic ocol, la o clinică de dezalcoolizare din Cluj, ţinută de o fundaţie specializată din America (cu muncă fizică, suc de mere, cîntat în cor şi multe rugăciuni zilnice).