Autor: 
Categoria: 
– Chiar! Ar fi nice, a
clipit inocent din gene Bubu.
Fifi a închis ochii, buzele
i s-au strîns într-un rictus, cearcănele i-au invadat toată faţa, capul i-a
căzut în piept. După cîteva minute, a deschis ochii şi a oftat:
– Scuzaţi-mă! Nu pot. Nu
acum... E trist, e mult prea trist. Viaţa, în general, e tristă. Omul e o
fiinţă slabă, supusă greşelii. Existenţa are meandrele ei, iar noi sîntem robii
fatumului inexorabil... Nu noi ne alegem drumul, deşi vrem să credem asta.
Totul e foarte trist.
– De ce să fie trist?! a
exclamat Fata şeicului, care se îmbujorase la faţă, de ce să fie trist?! Sîntem
aici, ne simţim bine, tu, Fifi, eşti cu noi, e extraordinar, de cînd am visat
asta... Haideţi să ne distrăm! Ce zici, dansăm?
– Da, Lulu, a spus Fifi
hotărît, da, Bubu, da, haideţi să dansăm! Viaţa trece ca un vis, carpe diem,
cum spuneau strămoşii noştri romani, de ce nu? Să dansăm!
Şi, cu mişcările
caraghioase ale Omului de Tinichea din „Vrăjitorul din Oz”, s-a sculat în
picioare. Ochii lui mari, căprui, uşor exoftalmici, străluceau, cearcănele
aproape îi dispăruseră, fruntea înaltă şi părul negru, pieptănat pe spate, îl
făceau într-adevăr să semene cu Nicholas Cage. Doar pantalonii gri de tergal şi
sacoul vişiniu, cam ponosit, trădau asistentul universitar sărăcuţ şi
provincial. Dar Fifi nu se simţea deloc provincial: îşi luase doctoratul summa
cum laude la doamna Verbinski Simionescu, semioticiană de renume european, iar
acum era cu două studente superbe, în apartamentul uneia dintre ele, prietena
unui şeic miliardar din Golf. Totul era ca într-un film în care el juca rolul
principal.
Tot într-un film se simţeau
şi fetele: profesorul FAD devenise Fifi, un bărbat fascinant, care semăna cînd
cu Marlyn Manson, cînd cu Dracula, cînd cu Nicholas Cage. Urmau să danseze cu
el şi, aproape sigur, nu numai atît... Cine ştie, poate că chiar era vampir,
era nepotul lui Dracula, orice era posibil... Era seara miracolelor, whisky-ul
le dădeau aripi, i-o trăseseră fufei de Jeny, din toată facultatea doar ele îi
spunea Fifi domnului profesor FAD... Care se dovedea aşa de cool, incredibil de
cool, chiar trendy. Te puteai aştepta în continuare la orice de la el.
Lulu a tras măsuţa într-o
parte, lîngă televizorul cu plasmă, şi a pus un rock îndrăcit. Bubu s-a ridicat
şi ea, clătinîndu-se uşor, cu ochii ei albaştri, strălucitori, cu părul ei
blond acoperindu-i umerii goi şi a început să se unduiască, apoi să se zbată cu
o furie neaşteptată. I s-a alăturat Lulu, zvîcnind aproape epileptic, cu ochii
închişi şi cu faţa ei cu trăsături perfecte devenită imobilă, ca a unei statui
sau a unui manechin. Două bacante pe-un covor de Buhara, într-un apartament de
bloc. În faţa lor, Omul de Tinichea, nepotul lui Dracula, sau cum vreţi să-i
ziceţi, părea că se dezarticulează în zvîcniri mecanice, cu mîinile sale lungi
şi subţiri, cu picioarele-i nesfîrşite, ca un păianjen în pantaloni gri de
tergal şi sacou vişiniu, cu cotierele de piele uşor uzate. Un păiajen cu un cap
imens, prelung, care i se bălăbănea dintr-o parte în alta.
De la un moment dat, Omul
de Tinichea a devenit provocator: cu ochii lui exoftalmici larg deschişi, ba se
prefăcea că vrea să le înşface, rînd pe rînd, cu degetele lui ca nişte gheare,
ba se retrăgea şi da din mîini, ca din nişte tentacule. Fetele, la rîndul lor,
se îmbujoraseră, îl priveau cu ochii plini de adrenalină, clipeau din cînd în
cînd seducător, trecîndu-şi discret vîrful limbii peste buze. Dansau în extaz,
fericite. Operaţiunea „Nepotul lui Dracula” se desfăşura conform planului. Dar
era mai mult decît atît: Fifi se dovedise a fi mai mult decît Fifi, decît
profesorul FAD, era Nicholas Cage, era Marilyn Manson, era nepotul lui Dracula,
era... era...
Rockul s-a oprit brusc.
Fifi, Lulu şi Bubu s-au îmbrăţişat. Uşor îmbujorat şi el, Fifi a sorbit cu
nările lui largi mirosul excitant de parfum fin şi de transpiraţie de femeie
tînără. S-au lăsat, îmbrăţişaţi, pe canapeaua de piele albă. Tînărul păianjen –
sau nepot de vampir, cum vreţi să-i ziceţi – le ţinea după mijloc: Bubu în
stînga, Lulu în dreapta. Fetele îi trecuseră cîte o mînă după gît şi-şi
sprijineau capul pe pieptul lui costeliv. Au stat aşa o vreme, după care fetele
s-au desprins delicat, iar Fifi şi-a aşezat mîinile-i prelungi, fericite, în
poală. Epuizat, privea fix ecranul imens, cenuşiu al televizorului din faţa
lui.
Mintea i se golise. Ce avea
să urmeze? Un gînd, un frison l-a străbătut deodată: la zece şi jumătate,
unsprezece cel tîrziu, trebuia să fie acasă, îl aştepta mama lui. Oricum, bine
că ea nu ştia că fusese aici, bine că Abdalah nu vine niciodată în România, să
vadă acest început de orgie... Dar dacă, totuşi, o spiona pe Lulu? Instantaneu,
faţa i s-a descompus, cearcănele au reapărut, parcă mai mari ca niciodată.
Semăna cu Dracula, dar un Dracula în pragul agoniei, fără pic de sînge în vene.
– Fifi, n-ai vrea să
mănînci ceva? Am un antricot în cuptor, s-a auzit deodată, ca prin vis, din
dreapta, vocea Fetei şeicului.
Fata asta era un înger. Cum
de ghicise că, deşi mîncase cu două ore mai devreme, îi era o foame de lup?
– Da, aş mînca ceva. Mă
simt cam extenuat. Nu sînt obişnuit cu asemenea... asemenea nebunii, nebunii
plăcute, desigur. Sînteţi extraordinare. Cît temperament, ce eleganţă, cîtă
fineţe, cît farmec simplu, autentic!
Fifi intrase pe pilot
automat, debita aceleaşi complimente cu care-şi sedusese soţiile, complimente
universale, pe care le folosea în fiecare situaţie, cu oricine. Dar fetele nu
ştiau asta, ele erau copile ale vremii lor, ale erei „obscenităţii”, cum ar
spune Baudrillard, a dezbrăcatului rapid şi etalării muşchilor – fesieri,
dorsali, pectorali, abdominali etc. – şi cam atît. Erau, în fond, nişte fiinţe
inocente. Nu erau obişnuite cu rafinamentele perverse ale unui vocabular amoros
vechi de mii de ani, dar mereu valabil, pentru că femeia, oricît de elegantă,
de trendy, de emancipată ar fi, are o inimă simţitoare. Aşa că s-au îmbujorat
amîndouă de plăcere.
– Vai, Fifi, eşti atît de
cool, eşti un înger, dragul de tine! şi-a ţuguiat buzele Bubu.
– Domnule înger, hai la
bucătărie! a adăugat cu o voce dulce Lulu, luîndu-l de mînă.
– Înger... înger, da, da!
s-a înviorat Fifi. Nu mi-a mai spus nimeni aşa. Deşi... Angelescu... angel,
anghelos, înger... V-aţi prins? Bubu, tu ai avut o intuiţie genială! Se vede că
simţi limba, cum ar spune Charles Morris. În greacă, anghelos înseamnă înger...
– Hi, hi, hi, hai la
bucătărie, îngeraşule! a repetat Lulu, trăgîndu-l după ea.
– Anghelos... înger? s-a
mirat Bubu de pe canapea, cu ochii aprinşi ca de o revelaţie. Fifi, pe bune,
eşti chiar trendy! Cine-ar fi crezut?! Păreai atît de expirat...
Din fericire, Fifi nu a mai
auzit ultima propoziţie, pentru că din bucătărie răzbătea un miros îmbietor de
friptură în sînge, pe care l-a urmat ca în transă.
În timp ce Fifi se regala
singur în bucătărie cu un imens antricot, fetele şuşoteau pe canapea. Lulu
închisese, grijulie, uşa de la sufragerie.
– A fost super. Sîntem în
grafic, a zis Lulu.
– Dar, tu, Fifi e cool,
chiar cool!
– Ţi-am zis eu, e tare!
Sincer, e peste aşteptări... Ai văzut ce-a putut să scoată din el, cu puţin
biftec tartar? S-ar putea, fată, chiar să fie nepotul lui Dracula. Oricum,
măcar niţel vampir tot e.
– Chiar vampir? Parcă
seamănă mai mult cu Nicholas Cage.
– Tot aia! Ce, n-ai aflat?
Nicholas Cage vrea să vină în România, să facă un film cu vampiri. El o să fie
Dracula, of course.
– O.K. Se potriveşte...
Dar, cînd dansează, seamănă puţin şi cu Marilyn Manson.
– Fată, tu te-ai cam
îndrăgostit de el. Dacă vrei, ţi-l las, oricum tu ai fost cu ideea...
– Să mi-o pun cu el? Păi...
sigur, O.K. Dar mai bine... dăm cu banul.
– Dăm cu banul. Eşti
sigură?
– Da. Da. Stai să-mi scot
bănuţul meu cel norocos!
– Ban, a şoptit huria
blondă.
– Stemă, a şoptit huria
brună.
Moneda aniversară din aur,
„75 de ani de la Marea Unire”, a strălucit în aer, apoi s-a oprit fără zgomot pe
covorul de Buhara, alb, cu modele florale roşii şi verzi.
– Stemă!... Ai cîştigat!
Cool! a exclamat bucuroasă huria blondă. Afli tu dacă e chiar vampir, da?
– Las’ pe mine! Dar, sigur
nu vrei să...
– Nu, nu... Oricum, eu îl
am pe iubiţel. De cînd mă aşteaptă, sărăcuţul... Iar l-am minţit că am de făcut
o lucrare de seminar la LFC şi nu ştiu la ce oră o să mă întorc. Lucrează la
softurile alea ale lui, că-i tare hărnicuţ, dar sînt sigură că-i e dor de mine.
Good luck!
– Să fie!
În hol, fetele, încă uşor excitate
de whisky şi de dansul frenetic cu nepotul lui Dracula, s-au strîns mult în
braţe şi s-au pupat repetat pe obraji.
– Ciao! a zis Bubu. Mă suni
cînd termini, da?
– Absolut. Pa! Take care!
i-a răspuns Lulu.
– Şi tu.
Huria brună şi-a aranjat
cîteva fire rebele de păr în oglinda din hol, apoi a intrat în bucătărie, unde
Fifi aproape terminase de devorat antricotul.
– Gata, Fifi? A fost bun?
– Excelent! Revigorant...
Dar, Lulu, tu eşti o bucătăreasă de clasă! Sper că nu te deranjează cuvîntul
„bucătăreasă”. Femeia de azi tinde să renunţe la această minunată ipostază a
ei, de gospodină, de zeiţă a căminului, de devi, cum spun indienii... Văd că nu
e şi cazul tău. Felicitări!
Lulu şi-a aplecat ochii,
modestă.
– Fac şi eu ce pot.
Apoi, după o pauză:
– Ştii, Bubu a trebuit să
plece urgent acasă. Îşi cere scuze, dar n-a vrut să intre să te salute, să nu
te deranjeze.
– Dar nu era nici un
deranj. De altfel, şi eu ar trebui să plec... E destul de tîrziu, şi...
– Stai liniştit, nu e nici
o grabă. Acum, că ai combustibil, hi! hi! hi!, după ce te odihneşti puţin,
poate mai facem un dans?... Dansezi senzaţional, ca un profesionist, nu ştiam
că ai şi asemenea calităţi.
– Hm!... Ţi se pare? Asta e
din studenţie. Ştii, îmi plăcea în discoteci. Dar, după aceea... grijile,
familia...
– Între timp mai povestim.
Te aştept în sufragerie. Să-ţi fie de bine!
– Mulţumesc!
Peste-un sfert de oră,
aşezaţi cuminţi pe covorul de Buhara, alb, cu motive florale roşii şi verzi, la
o jumătate de metru unul de altul, Fifi şi Lulu tocmai îşi goleau paharele: el
de apă plată, ea de whisky. În faţa lor, pe măsuţa din lemn de teck:
farfurioare albe de porţelan cu seminţe de fistic, migdale, floarea soarelui,
dovleac, arahide şi alune. Melancolia plutea peste cei doi.
– Eu ţi-am povestit despre
mine, a început Lulu, spune-mi şi tu cîte ceva despre tine.
– Dragă Lulu, povestea mea
e o poveste tristă, despre cum viciul distruge un om şi o familie, de fapt mai
multe familii, una după alta.
– Dar eşti profesor la
facultate.
– Da, din afară totul pare
frumos... Profesional, e-adevărat, m-am realizat, deşi încă nu-s chiar profesor
plin, sînt doar asistent. Am un doctorat summa cum laude şi dreptul de a ţine
cursuri. Dar în rest... Acum, cu mintea limpede – n-am mai pus strop de alcool
în gură de patru luni, o săptămînă şi o zi –, cînd mă uit în urmă, ce văd? O
mamă martiră, care sacrifică totul pentru fiul ei nevrednic, şi trei femei
minunate, fostele mele soţii, distruse şi îndurerate. Alta putea fi calea mea,
dar soarta neîndurătoare, fatumul, a cărui actualizare a fost viciul, a vrut să
rămîn singur, singur... Şi, crede-mă, dragă Lulu, nimic nu e mai rău decît
singurătatea! Nimic.
Fetei şeicului îi dăduseră
lacrimile. Uneori asta simţea şi ea, legată cum era c-un fir nevăzut de Abdalah,
cel niciodată prezent. Şi, cu ajutorul celor 300 de whisky ingerate, mila, ba
chiar dragul de Fifi erau pe punctul s-o cuprindă cu totul. Avea şi ea
naivităţile ei. Nu-şi dădea seama că acest discurs, de văicăreală demnă, era
cea mai tare armă a lui Fifi, în orice împrejurare, dar mai ales în relaţiile
cu femeile, aşa că i-a şoptit, blînd:
– Povesteşte-mi puţin de
soţiile tale. Am înţeles că ai avut trei.
– Da, trei muceniţe, trei
îngeri pe pămînt. Şi pe toate trei le-a tîrît în ruşine un neisprăvit, un
alcoolic: eu. Rodica, prima mea soţie, pe care am cunoscut-o în facultate, la
Bucureşti, era o sfîntă: îmi dădea cursurile ei, îmi ţinea un loc liber la
biblioteca facultăţii, îmi dădea din sandvişurile ei... Eram tot timpul
flămînd, pentru că, în loc să-mi cumpăr de mîncare, beam toţi banii pe care
mi-i trimiteau bieţii mei părinţi. După ce ne-am căsătorit, a zugrăvit singură,
cu mîna ei, apartamentul în care ne mutasem, în timp ce eu... eu... Să nu mai
vorbim! M-a părăsit, pentru un bărbat mai bun, care are grijă de ea şi care îi
oferă tot ceea ce eu n-am fost în stare să-i dau.
– Dar cea de-a doua?
– Nicoleta, aşa o chema,
avea şi ea un suflet de înger, dar şi de artist. Era o intelectuală fină: iubea
literatura, pictura, teatrul, muzica, filosofia, totul... Era, fără să
exagerez, una donna universale, un Pico de la Mirandola feminin, rătăcită în
lumea noastră mică şi urîtă. Şi care, din prea multă generozitate, şi-a unit
destinul cu un bărbat nedemn. Ne-am cunoscut la „Barul Ziariştilor”, unde ea
strălucea, asemeni lui Pericle în agora Atenei. A făcut totul pentru mine, iar
eu nimic pentru ea. Pînă la urmă, exasperată de viciul meu şi de indiferenţa
mea aproape criminală, m-a părăsit... Şi bine a făcut!
– Şi cea de-a treia?
– Claudia era o adevărată
zeiţă a căminului, o Proserpina şi, în acelaşi timp, o profesoară minunată. Un
om hotărît şi bun... Iar profesional o capacitate, un adevărat om de ştiinţă.
Dealtfel, la scurt timp după ce am divorţat a intrat şi ea la facultate, ca
profesor asociat. Predă chiar la modulul pedagogic de la noi, de la Filo.
– Dar n-am auzit de nici o
doamnă profesoară Angelescu Dragolea.
– Şi-a reluat, şi bine a
făcut, numele de fată: Şopterean.
– Cum, doamna Şopterean a
fost soţia dumneavoastră!? Scuze... a ta? Dar pare mult mai în vîrstă...
– Nu, nu e decît cu cinci
ani mai mare decît mine. Dar cei doi ani, patru luni, două săptămîni şi trei
zile petrecuţi împreună cu un vicios au îmbătrînit-o cît zece, cît douăzeci...
Vina pentru divorţ a fost numai a mea. Era o adevărată eroină a matrimoniului
şi un pedagog înnăscut. A făcut totul ca să mă ajute să mă dau pe brazdă, să mă
las de băut. Dar, cu tot talentul şi cu toată experienţa ei, degeaba!
– Dar acum nu mai bei, aşa
am înţeles. De cînd vă... sorry!... de cînd te ştiu nu te-ai atins de băutură.
– Prea tîrziu. Am pierdut
totul. Pot să-mi mai pun puţină apă plată? E foarte bună.
– Te rog, te rog!
Lulu era gata-gata să
plîngă. Cu-o mînă tremurătoare şi-a turnat şi ea încă 100 de whisky.
– Dar totul a trecut, a
spus Fifi, întorcîndu-se spre ea şi privind-o galeş şi trist, arătîndu-şi
gingiile roşii-roşii şi dantura uşor îngălbenită de tutun, cu caninii superiori
ceva mai lungi decît normal. Fugit irreparabile tempus, vorba poetului... Dar
mai bine să dansăm! Ceva de suflet, se poate?
– Desigur, desigur, a zis
Lulu şi s-a ridicat sprintenă în picioare.
Parcă i se luase o piatră
de pe suflet. A pus un tango: „Bessa me mucho”.
– Îmi permiteţi, domnişoară
să vă invit la dans?
Fifi era în mijlocul
camerei şi, cu mîna la inimă, îi făcea o plecăciune adîncă. Semăna cu Nicholas
Cage în „Dancing for you”. Dar, cînd a început dansul... Noroc că Lulu, care
avea un simţ înnăscut al ritmului şi-un corp elastic, se plia perfect pe
smuciturile Omului de Tinichea, ba chiar reuşea să evite să fie călcată pe
vîrful picioarelor. Fifi recepta căldura fierbinte a corpului fetei lipită de
el, care îi aducea vag aminte de adolescenţă. Dar atît, nimic mai mult. Parcă
era amorţit, parcă un suflu rece îl împietrise pe dinăuntru. Căldura fetei nu
putea să topească stratul de gheaţă de sub pielea lui Fifi, care, tot
legănîndu-se pe loc, aproape amorţise.
– Mai bine ai pune ceva mai
dinamic, a sugerat Fifi, după ce tangoul s-a terminat, iar el i-a sărutat lui
Lulu mîna, ceremonios.
Fata şeicului, cît era ea
de aprigă, se pierduse aproape cu totul. Era Fifi un seducător? Nu, în accepţia
curentă. Era doar o paiaţă obosită şi tristă. Care, însă, avea un simţ înnăscut
de a provoca mila, compasiunea femeilor. Un sentiment, au demonstrat-o de mult
psihologii americani, mult mai puternic şi mai trainic, deşi foarte asemănător
cu dragostea.
Brusc, din boxe a izbucnit
acelaşi rock îndrăcit ca în urmă cu aproape o oră. Omul de Tinichea s-a
dezlănţuit. Fata şeicului s-a dezlănţuit. O uriaşă jucărie stricată, doctor în
semioza lui Proust, şi o bacantă, iubita unui şeic din Golf, dansînd „Rock
around the clock” la ora 10 seara, la etajul 3 al unui bloc de pe Bulevardul
Victoriei, iată chintesenţa postmodernităţii.
Lulu era tulburată: simţea
că se apropie momentul culminant şi se gîndea cum să facă să ajungă cu Fifi în
dormitor. Părea atît de nesigur, de neajutorat, de lipsit de iniţiativă. De
băut nu bea... Mîncase, ce-i drept, antricotul în sînge, dar parcă nu era
suficient. Ea şi Bubu avuseseră mereu iniţiativa, acum normal ar fi fost ca
jocul să fie condus de Fifi. Care va fi următoarea lui mutare? La tango fusese
ca un sloi de gheaţă, dar acum parcă-parcă... Melodia s-a oprit brusc. În
aceeaşi clipă, cu faţa palidă-cenuşie, descompusă, Fifi a spus doar atît
„Scuză-mă! Mi-e somn”.
Apoi s-a prelins pe covor.
Fata şeicului şi-a dus mîna
la gură. O frică atroce a cuprins-o: „Dacă moare aici?” S-a aplecat, a pus
palma dreaptă pe fruntea lui Fifi, apoi în dreptul inimii. Nu avea nimic, nici
măcar nu leşinase. Dormea pur şi simplu. Respira uşor, inima îi bătea normal.
Fata şeicului a început să rîdă isteric, privind uriaşa păpuşă palidă, în
pantaloni gri de tergal şi sacou vişiniu, de pe covor. Apoi s-a lăsat pe
canapea şi a format numărul lui Bubu.
– Ciao! Aşa repede? s-a
auzit vocea răzgîiată a lui Bubu.
– Care repede?... Ah, nici
vorbă! Nu-i ce te gîndeşti. N-o să-ţi vină să crezi...
– Care-i faza? vocea lui
Bubu a devenit vag îngrijorată. Ai păţit ceva?
– Eu nu, dar proful...
Fifi...
– A plecat?
– Nu, nu... nu chiar. Fii
atentă aici, fată! Totul părea O.K. şi, dintr-odată, a adormit...
– Ceee?! A adormit?
– Da. Cum ai auzit: nani.
Cum s-a terminat dansul, s-a lungit pe covor şi... La-nceput m-am speriat, am
crezut c-a dat colţul sau c-a leşinat. Dar nu! Doarme în sufragerie, ca un
bebeluş.
– Ce cool! Şi n-ai încercat
să-l trezeşti?
– Nu. Şi nici nu cred c-o
să pot. Doarme buştean. I s-o fi terminat combustibilul.
– Naşpa! Şi ce-o să faci cu
el?
– Ce-o să facem cu el, vrei
să zici! Sorin e cu tine?
– Da, iubiţel e aici, lîngă
mine. Jucam pocker pe dezbrăcatelea... La-nceput m-a lăsat să cîştig, cît să-şi
dea T-shirt-ul jos, să-i văd pectoralii lui ăia frumoşi, lucraţi la sală. Dar
pe urmă... Ştii că-i deştept, m-a făcut să dau jos tot, sînt numai în
chiloţei...
– Hi, hi, eşti nebună rău,
fată! Vocea lui Lulu, din îngrijorată, devenise aproape veselă. Dar, gata,
îmbrăcaţi-vă şi mişcaţi-vă urgent încoace! E groasă rău...
– A lui Fifi? E chiar aşa
de...?
– Eşti obsedată, fată?
Numai la prostii te gîndeşti... Mai bine ia-l pe Sorinel de aripă şi mişcă-te
rapid încoace.
– Chiar acum-acum? Tocmai
cînd..., a început Bubu iar să se pisicească.
– Lasă gargara! Că-i
urgenţă, e treabă de făcut...
– Ce treabă?
– Uite, fată, cum stă
situaţia: la mine nu poate să rămînă. Adică poate, dar ar fi cam jenant să se
trezească dimineaţa în mijlocul sufrageriei... Şi cine ştie cît o să doarmă.
Dacă se trezeşte în mijlocul nopţii? Doar n-o să stau aici, să-l veghez! Ce-s
eu, maica Tereza?! Trebuie dus acasă, unde-l aşteaptă mămica lui. Dar eu n-am
cum, că e prea mare şi prea greu. Aşa că, ia-l pe iubiţel de toartă şi mişcă-ţi
funduleţul tău sexy urgent încoace! O să-l ducă Sorin acasă.
– Cum, dacă doarme?
– Simplu: în braţe. Că
de-aia e ditamai alpinistul. De ce-ţi plac ţie bărbaţii bine făcuţi? Ca să te
poţi baza pe ei la o adică.
– Aşa e, Sorinel e cel mai...
– Iubiţel are ocazia să-şi
folosească muşchii cu folos, nu numai ca să se caţere pe tot felul de stînci.
– Ha, ha, aşa e!...
Iubiţeeel!... Avem o urgenţă! Venim în zece minute, a vorbit iar Bubu în
microfonul mobilului, apoi a închis.
Lulu şi-a strîns picioarele
sub ea, şi-a încrucişat braţele peste piept şi a început să-l privească pe
Fifi. Săracul! După ce că-l părăsiseră trei neveste, adormise chiar înainte să
se bucure şi el de puţină tandreţe. Dar dacă i s-a terminat combustibilul...
cum chiar el a zis. Poate că e vampir, sau un fel de vampir şi fără sînge sau,
mă rog, fără muşchi în sînge nu poate funcţiona multă vreme? Una peste alta, ce
tare ar fi să fie vampir! Îţi dai seama?! L-a privit din nou. Redevenise
interesant, excitant chiar: cum zăcea aşa, pe covorul alb, cu motive florale
roşii şi verzi, parcă era Dracula întins în sicriu. În fine, nu chiar ca-n
filme, întins pe spate, cu mîinile încrucişate pe piept, ci într-o parte, cu
mîna dreaptă sub cap şi piciorul drept îndoit sub cel stîng. O poziţie mai
degrabă înduioşătoare, de copil adormit.
La un moment dat, s-a auzit
soneria. Bubu a apărut, roşie la faţă, urmată de un tînăr înalt şi solid, un
adevărat viking, cu trăsături virile, ochii verzi, plete blonde şi o barbă tot
blondă, tunsă scurt. Purta un T-shirt galben-pai, pe care scria, cu verde:
„MAKE ME DUMB”, iar dedesubt, cu roşu: „BUBU ADICT”. Semăna într-adevăr cu
David Beckham şi Brad Pitt, numai că era cu cel puţin 10 centimetri mai înalt
decît oricare din cei doi. O frumuseţe de bărbat.
– Am alergat pe scări, nici
n-am mai luat liftul. Chiar a adormit? Ce cool! aproape a ţipat Bubu.
Apoi, intrînd în cameră şi
văzîndu-l pe profesorul FAD lungit pe covor, a început să rîdă isteric.
– Ha, ha, ha!... Fifi...
cool... cool! FAD, Fifi! Unbelievable! Unbelievable! Îţi vine să crezi,
iubiţel? E proful nostru de franceză, FAD, ţi-am povestit de el, îţi mai
aminteşti?
– Da, a răspuns iubiţel
calm.
Apoi s-a aplecat peste
Fifi, i-a deschis pleoapele, i-o observat respiraţia şi i-a luat pulsul.
– Nimic grav. Poate că e
narcoleptic...
– Narcotic? Vrei să zici că
a luat droguri? s-a îngrijorat Bubu.
– Nu narcotic, ci
narcoleptic, stai liniştită. E o boală, aşa îi spune: narcolepsie. Cei care
suferă de ea, cînd sînt obosiţi, adorm brusc. E ca un aparat căruia i s-au
descărcat bateriile. După ce şi le încarcă la loc, porneşte din nou. În rest,
n-are nimic. Cînd se trezeşte, nici măcar nu-şi mai aminteşte ce i s-a
întîmplat.
– Iubiţel, tu pe toate le
ştii, şi-a ţuguiat buzele şi a clipit repede din ochii ei mari şi albaştri
Bubu.
– O.K. Am înţeles. Trebuie,
totuşi, să-l ducem la el acasă, a zis, hotărîtă, Lulu. Sorin, va trebui să-l
duci tu în braţe.
– Se rezolvă, nici o
problemă, a răspuns, calm, vikingul. Mai greu va fi, însă, să-l predăm. Stă
singur?
– Nu, cu mama lui.
– Cam complicat. Ce-o să-i
spunem? „Doamnă, v-am adus băiatul pachet.”
– Ha, ha, ha! a reînceput
să rîdă isteric Bubu. Profesorul – pachet! Ce cool: „Doamnă, v-am adus pachetul
FAD! Semnaţi, vă rog, de primire!”. Iubiţel, mă termini, pe bune!
– Dar ştiţi adresa? a mai
întrebat, impasibil, iubiţelul viking.
– O ştiu. Dar... Sorin,
stai tu, te rog, cu el, că am puţină treabă cu Bubu, a zis Fata şeicului.
Şi, luîndu-şi prietena de
mînă, a tras-o în dormitorul ei.
– Zi-mi! Cum a fost faza?,
a-ntrebat Bubu, de cum au intrat în dormitorul cu un pat dublu, matrimonial,
acoperit cu o cuvertură de mătase crem, şi cu o imensă oglindă ovală montată pe
tavan. A adormit, aşa, dintr-o dată?
– Da, fată. Pe moment, m-am
speriat, nici nu ştiam ce să mai fac.
– Cool! Şi înainte?
– Cum ţi-am spus, totul
părea O.K. A fost aşa de drăguţ, mi-a povestit chiar cum l-au părăsit
nevestele...
– Nice... Trebuie să-mi
spui şi mie.
– După, fată, după... Mai
întîi, trebuie să-l livrăm mamei lui. O.K. ?
– O.K. Să-l livrăm.
Profesorul-pachet... ha, ha, ha!
– Las-o, fată! Uite cum
facem: îl ducem la el acasă şi...
– Dar nu ştim unde stă.
Doar blocul...
– Fuck! Aşa e. Am uitat... Lasă-mă
să mă gîndesc... Yesss! Am găsit! Am în frigider un borcan cu hrean...
– Borcan cu hrean? Păi
ce... ce legătură...?
– Da, borcan cu hrean. Cu
el îl trezim. Adică: deschid borcanul, i-l trec pe la nas, se trezeşte şi-l
întreb unde stă.
– Se tre-zeş-tee?!
– Da. Dar nu ţine mult.
Adoarme la loc după un minut.
– Borcan cu hrean?! De
unde-ai mai scos-o? Eşti sigură că merge?
– Da. L-am mai folosit de
vreo două ori.
– What?!
– Nu mă-ntreba ce şi cum şi
cu cine. Dar merge, îţi spun eu. Am probat-o. Apoi, iubiţelul tău îl ia în
braţe şi...
– Ha, ha, Sorinel îl ia în
braţe! Ca pe-un iubiţel al lui? Fifi şi Sorinel, cuplul gay al sezonului. Sau,
şi mai tare: Fifi, bebeul lui Sorinel... Ce cool! Ha, ha, ha!
– Potoleşte-te, fată! Ne
rîdem după aia. Acum fii atentă la plan: mai întîi, ne uităm să nu fie nimeni
pe hol. La ora asta e bine, că-i cam tîrziu. Apoi, voi coborîţi cu liftul, eu
pe scări, să văd dacă nu e cineva în holul de la parter. Îl suim în maşina mea
şi-l ducem la el acasă, în blocul-lamă de pe Saturn. Cu hreanul, o să aflăm
scara, numărul apartamentului şi codul de la interfon. Acolo, la fel: avem
grijă să nu ne vadă nimeni, îl plantăm în picioare în faţa uşii, îi dau iar pe
la nas cu hrean, apoi apăsăm pe butonul soneriei şi-o ştergem englezeşte.
– Supercool! Ca-n
„Seinfeld”... Crezi că merge?
– Merge. Trebuie să meargă!
Totu-i să ne mişcăm iute şi la milimetru.
– Dar... cu hreanul?...
Eşti sigură că...
– Hreanul e ultima noastră
problemă. Roagă-te la Dumnezeu să ne spună exact unde stă. Doamne-ajută!
– Doamne... ajută?
Şi fetele şi-au făcut
cîteva cruci mari.
Iar Dumnezeu, care e mare,
bun şi milostiv, a ascultat rugămintea celor două păcătoase.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters