OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru a deschide „santierul“
Cind mi-a prezentat frumoasa idee a acestui colocviu, Gina Serbanescu mi-a vorbit despre dorinta de a crea punti intre dans si psihanaliza.
Am sa ma plasez la un cap de punte, in partea psihanalizei, si mai precis ca practician. Nu voi pune deci accentul pe ceea ce poate spune psihanaliza despre dans, coregrafie sau despre un spectacol, ci mai degraba pe ceea ce aduce coregrafia in meseria noastra, clinica psihanalitica.

Cind spun meseria „noastra“, inteleg aici practicienii care au ca referinta teoretico-clinica psihanaliza freudo-lacaniana, in cadrul stiintelor umane (traditie a Universitatii din Leuven/Louvain). Fara aceste relatii cu cultura umana, propria teorie si practica ar fi lipsite de perspectiva. Desi cadrele de lucru pot fi diferite1 – consultatie, structuri rezidentiale –, punctul de convergenta se gaseste in atitudinea etica pe care o adopta clinicianul pentru a permite dialogul terapeutic si crearea dispozitivului clinic.
Am sa-ncep cu o scena banala: intr-o zi, dupa ce am vazut un spectacol de coregrafie2, i-am spus unui coleg, psihiatru: – Este excelent, trebuie sa-l vezi! Ma-ntreb cum a putut sa spuna intr-o ora mai mult decit am putea noi sa spunem dupa atitia ani de lectura si experienta... – Zici ca ti-a spus multe... si ce ti-a spus? – m-a intrebat el curios. Eu n-am putut sa-i spun nimic!
Sint unele spectacole coregrafice care au capacitatea de a semnifica un registru imposibil de spus, ba chiar si imposibil de imaginat. Voi incerca sa va impartasesc cum considera psihanaliza acest registru dincolo de cuvinte si imagini, un tarim... de negindit.

De negindit…
Sint multe lucruri de negindit, precum stim (uimiri, intilniri, rupturi, traumatisme...) care ne lasa in stupoare psihica. Sa incepem cu conditia de muritor care pentru psihanaliza este in sine de negindit. De aceea am si ales spectacolul O vara fierbinte pe Iza3, conectat cu… „viata-moartea-nebunia“.
Desi incercam sa spunem ce intilnim (sau sa aratam extrase dintr-un spectacol), ceva esential vietii ramine de nespus, inaccesibil. Ipoteza psihanalitica este aceea ca ramine un rest ne-reprezentabil..., dar atit de real!

Omul traieste acest real4 doar printr-o amenajare subiectiva ca o metafora care-l inglobeaza fara a-l putea arata nici spune in intregime. (Cind un spectacol este „masacrat“ de cuvinte, simtim cu totii pierderea, dar nu putem numi exact si univoc ce s-a pierdut... Mai ales atunci cind miscarea nu tine sa sugereze un concept comun cu ajutorul unei imagini comune precum in pantomima.)
Fata de acest real de negindit in sine, cultura5 pune la dispozitia subiectului mituri, fictiuni, cuvinte si imagini care dau forma acestor tarimuri negindite, de o maniera sau alta. De exemplu, pentru separarea dintre cei vii si cei morti, avem imaginea Styxului...
Dar fiecare om isi amenajeaza relatia cu acest registru al existentei intr-o constructie, intr-o amenajare proprie.
Dupa acest spectacol, un spectator imi marturisea: „Mi s-a facut pielea de gaina, dar acum nu-mi mai este frica de moarte“. Poate ca spectacolul a facut tangibil celalalt tarim, dar si variante ale unui negot cu viata, innebunitor, fara iesire. Am putea abandona imaginea Styxului pentru aceasta Iza, devenita riul ardent al vietii si al mortii. Este vorba de o dimensiune de eficacitate simbolica 6.

Apropierea de „negindit“ este terifianta
Fiinta umana nu poate trai decit prin intermediul metaforei, care mediaza relatia cu un real imposibil de trait ca atare. Uneori aceasta metafora este oarecum „subtiata“, destabilizata, si atunci un fel de „i-mediat“ (ne-mediat, imediat) precipita subiectul intr-o stare de urgenta psihica. A gasi o mediere, a iesi din imediat, trece atunci pe primul plan.
Apropierea de „negindit“ este terifianta, acolo fiind sursa angoasei, limita agoniei si semnalarea pericolului mortii. Bineinteles, fantasmul, dar chiar si constructia deliranta, fac parte din amenajarea raportului cu acest real nereprezentabil. Subiectul uman structureaza in mod unic negotul sau cu angoasa. Forma acestui negot da chiar modalitatile sale de a fi in lume. Dupa ideea psihanalitica7, amenajarea este mai mult sau mai putin „fericita“, iar simptomul face parte din aceasta amenajare psihica.
Nu din intimplare, spectacolele care avanseaza spre limita inimaginabilului iau ca punct de plecare agonia sau nebunia... precum iuresul teribil, cu accente de supliciu, din spectacolul ales pentru astazi.
Stim ca o mare parte a vietii este, ca sa zicem asa, „vectorizata“: dorinta, miza, asteptarea, valoarea, afectul, obiceiul, a tinde catre, a dori, a intra in concurenta etc... Or, primele scene ale spectacolului ne confrunta cu o dezordine ciudata, stranie. Ne putem intreba: pe ce tarim o fi aceasta fata? La inceput, corpul sau este pe un tarim fara vector. Dintr-odata, el se animeaza cu cintece si muzica „indracita“ venita de la „cei vii“(?). Cind ludic, cind de o gravitate masiva, personajul feminin si geamanul de soarta renunta la haosul starii precedente (de ne-netrait) si exploreaza negotul imposibil dintre cele doua lumi.

De unde vine acest „rest negindibil“?
Se stie, dar se „uita“ in mod necesar, neadecvarea cuvintelor fata de lucruri, impas fundamental uman. Cuvintele nu spun totul, ele intra in raport cu realul fara a-l epuiza. Comunicarea se situeaza pe planul necesitatii de a permite oamenilor o zona de intelegere, de consens, o arie semantica de referinta. Dar comunicarea si vorbirea nu sint sinonime. Vorbirea este ancorata in subiectivitate. (Admitind ca un calculator „comunica“, sigur nu vorbeste.) Polisemia subiectiva si culturala sint legate de caracterul impropriu al limbajului. (Partea consensuala reprezinta doar „partea vizibila a iceberg-ului“. Psihanaliza acorda atentie dimensiunii neconsensuale tenace in limbaj, neintelegerii din raportul omului cu celalalt, ca facind parte din „partea invizibila a iceberg-ului“. Subiectivitatea fiind „iceberg-ul“, cu partile ei manifeste si obscure...)

Citeva impasuri fundamentale devin pirghie de lucru in psihanaliza: impasul comunicarii, impasul identitatii absolute, impasul armoniei celor doua sexe, impasul inscrierii in cultura... Pentru psihanaliza, fiecare dintre aceste impasuri are restul sau de negindibil. Psihanaliza nu pariaza pe extinctia neadecvarii fundamentale, ci pe valenta ei creativa in subiectivitate.
in loc de a le considera ca pe un zgomot de eliminat ca sa se obtina puritatea sunetului, psihanaliza le ia in considerare in complexitatea subiectivitatii.
- Pe puntea dintre coregrafie si psihanaliza. Subiectul uman, fata de pozitivism
Subiectul nu se fotografiaza, nu se scaneaza... Pe scurt – nu se pozitiveaza8. in timp ce individul este pozitivabil, subiectul este reperabil in efectele structurii sale singulare. Dispozitivul clinic si cel de formare a analistului sint concepute in acest sens. Psihanaliza face din real un punct capital. Unele coregrafii semnifica realul fara a-l numi, nici a-l arata. Desi situate la „capete de pod“, ambele par opuse pozitivismului.
Un simptom in sensul psihanalitic nu este sinonim cu un comportament vizibil, inregistrabil. Psihanaliza nu crediteaza corespondenta univoca in general, si nicidecum atribuirea aparentei vizibile unui tip de functionare psihica. Ceea ce repereaza psihanaliza nu este un „tip“ de fantasm si nici de comportament. Mizind pe singularitatea subiectului, nu mizeaza pe identificarea cu categoria, cu clasificarea.

„Vindecarea“ apare fiind oarecum vizata indirect, ca efect al unei maniere de a insoti subiectul in solutiile sale creative.
Raportul terapeutului cu teoria se analizeaza, fiindca multumirea sau incapatinarea oricarui teoretician de a gasi categoria restringe si chiar inchide perspectiva terapeutica. in acest caz consecinta clinica directa ar fi identificarea cu termenul „diagnostic“ sau simplul blocaj intr-o clasa nosografica. Se spune uneori ca teoria ramine „in spatele“ analistului si nu „intre“ el si pacient.
n Cu ajutorul structuralismului, subiectul a fost considerat de psihanaliza freudo-lacaniana asemenea unui efect de „negativitate“ (in sensul opus positivismului) fata de structura in care dorinta sa se raporteaza la celalalt.
n Pina si o imagine de laborator ne poate servi (cu mare aproximare) pentru a sublinia acest aspect inaccesibil vederii: virusul turbarii nu se vede la microscop decit prin coloratia specifica pe care o produce...
n Am intilnit cazuri in care coregrafia semnifica prezenta subiectului fara a aduce pe scena nici un dansator... De o anumita maniera, subiectul era acolo, dar individul – chiar si corpul sau – era absent, sustras, abstras.
Am putea spune ca, in psihanaliza, subiectul „straluceste prin absenta sa ...“, dialogul terapeutic recoltind efectele (lingvistice, corporale) structurii subiective in devenire.

De la capetele puntii spre subiect...
Iata citeva elemente pe care doresc sa vi le impartasesc pentru deschiderea acestui „santier“ comun, sperind in viitor sa-mi largesc orizontul ascultind coregrafi vorbind despre demersul lor. Comparatiile si legaturile dintre coregrafie si psihanaliza sint limitate desigur de specificitatea domeniilor.
Presupun, cu aceasta rezerva, ca anumite spectacole, precum O vara fierbinte pe Iza, reusesc sa semnifice neginditul si au o dimensiune de eficacitate simbolica ce poate fi comparata – desi e diferita – cu procesul psihanalitic:
n Nu au un mesaj moral.

n Nu decurg din dorinta de a oferi cheia armoniei.
n Nu vizeaza un referent comun, plasindu-se in afara cuvintelor sau imaginilor deja codificate. A paria pe semnul univoc pare a le fi strain.
n Nu decurg din dorinta autorului de a revela el insusi esenta subiectului.
Aceste spectacole sint legate de capacitatea de a nu nega impasurile fundamentale ale vietii.
Vad aici conditia sine qua non pentru a semnifica tarimul nespus si inimaginabil – realul – si de a deschide posibilitatea elaborarii simbolice.
Desigur, acest real este in mod necesar prins in coduri, conventii, imagini culturale, iar pe plan subiectiv, in nenumarate negatii, refulari si alte procedee care au si rolul de a permite fiintei sa traiasca. Spectacolul reuseste sa-l simbolizeze cultural, in sensul larg. in alt cadru, specific, dialogul terapeutic psihanalitic deschide un loc unde reamenajarea singulara sa se poata desfasura9. Neavind mesaj moral, nu este produsul vointei de normalizare sau conformare. Rezultatul nu este programat pe simptom aparent, ci apare ca sinteza personala a subiectului. Terapeutul nu se poate limita la „partea vizibila a iceberg-ului“, nu poate fi surd la discursul subiectiv, nu poate ignora realul obscur al subiectului si impasurile fundamentale. Nu poate sa considere omul ca amputat de partea incoerenta din sine10, scopul nefiind suprimarea neadecvarii fundamentale pe altarul armoniei.
Psihanaliza nu uita ca aliatul sau principal este creativitatea subiectului, subiect unic. Deschiderea la surpriza si dispozitia la sustinerea modalitatilor unice prin care subiectul se va descurca cu impasurile vietii sint „unelte“ ale dialogului terapeutic.


–––––––––––––––
1. Prezentare a cadrului de lucru: trei tipuri de dispozitive clinice (ambulatorii, cu statut semiprivat): consultatii, „permanenta“ si structuri rezidentiale:
– consultatie terapeutica, sa zicem „clasica“ (asa cum este cunoscuta in general)
– „permanenta“ – un dispozitiv original dezvoltat din anii ’70, intr-un Serviciu de Sanatate mintala. Este o primire generala pentru cine „bate la usa“, de o mare diversitate a modalitatilor de lucru cu pacientii care, aflindu-se intr-o urgenta psihica, nu se pot adresa decit acolo unde usa le este deschisa.
– rezidenta (apartamente) pentru pacienti care necesita o alternativa la spitalizarea psihiatrica.
2. Era vorba de spectacolul Mélancolie, de Nicole Mossoux et Patrick Bonté
3. Regia Mihai Maniutiu; coproductie Teatrul National Cluj si teatrul „Tony Bulandra“ Tirgoviste, 2007; muzica traditionala din Maramures si Oas interpretata de Grupul Iza; coregrafia: Vava Stefanescu.
4. Pentru Lacan, realitatea si „realul“ nu sint sinonime.
5. in sens larg, antropologic.
6. in sensul lui C. Levi-Strauss.
7. Freudo-lacaniana.
8. in sensul curentului pozitivist (epistemologie).
9. Analiza proprie este, bineinteles, esentiala.
10. Ceea ce scapa gindirii, coerentei apartine subiectului. Astfel visul incoerent, silaba (chiar si litera) fara context, spusa din intimplare, sau diagrama coerenta a cadrelor la serviciu, imaginea consensuala atribuita unei idei... sint egal considerate.