OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prima editie a colocviului criticilor dramatici, cea de anul trecut, s-a incheiat laudind initiativa organizatorilor, criticind caracterul general al dezbaterilor, formulindu-se speranta ca la anul dezbaterile vor fi concrete, vom trai marile momente ale adevarului, cei buni vor fi organizati pe categorii, iar cei rai vor fi izgoniti din conclav.
Asa au sperat cei care au propus pentru dezbatere tema Moralitatea criticului de teatru; in pofida zvonului public, nu eu am fost aceea; eu am spus ca e o problema importanta a criticii, nu ca ar trebui discutata in public.

Cred ca moralitatea criticului e o problema rezolvata de fiecare cind scrie, la fiecare spectacol, de cite ori vorbeste in public despre spectacolele vazute. Toti stim ca preferabil e sa fii moral si putem argumenta mai mult sau mai putin patetic in favoarea ipostazei incoruptibilitatii, toti stim ca imoralitatea identificata cu partialitatea in actul critic e ceva urit, dar in acelasi timp, toti stim ca e imposibil sa elimini cu totul atitudinea de suporter din ceea ce numim judecata critica. Ne place un anume fel de teatru, ne-ar bucura ca el sa placa si altora si am vrea sa-i facem sa inteleaga ce valori am identificat in ceea ce ne-a placut, sintem familiari cu universul unor creatori pe care ii admiram, ceea ce ne face mai entuziasti in raport cu succesele lor si mai toleranti fata de esecurile care le apartin.

Sint rezultatele acestui fel de a practica critica imorale? Nu cred. Imoral mi se pare sa scrii atit de complicat, incit sa nu te inteleaga decit profesorul cu care dai masteratul sau doctoratul, imorala mi se pare ignoranta, prezumtia ca teatrul a inceput odata cu primul spectacol vazut de criticul respectiv si ca inovatia este acolo unde te plictisesti cel mai tare. Dar cine poate afirma ca o pozitie sau alta e consecinta unui interes (material sau de alta natura, mi-e frica sa-l consider spiritual), cine si pe ce baza isi poate asuma postura de judecator? Mai exista si situatiile in care criticul de teatru stabileste clasamente, invita la festivaluri, face propuneri pentru premii sau chiar le da. In aceste momente, acuzatiile de incalcare a normelor deontologice se aud prin circiumi si cafenele, uneori razbat si in presa: dar e greu de spus unde functioneaza deosebirile de gust, raportarea la alta scala a valorilor si ceea ce se numeste spiritul de gasca sau de grup. Nimeni nu a dovedit niciodata nimic si colocviul de la Cluj, la cea de a doua editie, nu a introdus vreo lumina in domeniu.

Ceea ce nu inseamna ca nu s-a vorbit mult: s-a pus intrebarea daca teatrul e o arta autonoma, daca exista critica de teatru, despre nesincronizarea intre creatie si perceptie, despre performativitate si marginalitate, fiecare a vorbit cu sine, incercind sa dea impresia ca arde de dorinta de a comunica celorlalti un mesaj important. Nu au lipsit declaratiile dezamagite de caracterul abstract al discutiilor, dar si dezamagirea a fost tot generala, fara adresa precisa.
Nici discutia despre stagiunea incheiata nu a fost mult mai productiva sub raportul unor posibile concluzii. S-a dovedit, cred, ca adunati la un loc criticii sau cronicarii de teatru nu sint mai buni, mai inteligenti decit fiecare in parte. E adevarat, multi invitati au tacut. Nu vom sti niciodata daca n-au intervenit pentru ca ii respecta prea mult pe cei care au vorbit sau pentru ca ii dispretuiesc.