OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru Zub in dialog cu Sorin Antohi
Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie si morala in Romania
Cuvint inainte de Sorin Antohi, Editura Polirom, Colectia „Duplex“, Iasi, 2002, 216 p., f.p.

Volumul de conversatii (traducere aproximativa a frantuzescului entretiens) cu istoricul iesean Alexandru Zub se inscrie intr-un proiect extrem de ambitios – nu ma refer aici la „Duplex“, colectia initiata acum doi ani de Editura Polirom, ci la incercarea consecventa a altui istoric, Sorin Antohi, de formare a unui corpus de texte care sa legitimeze ceea ce el numeste al treilea discurs. Acesta e si numele primului dialog, cel cu Adrian Marino: Al treilea discurs. Cultura, ideologie si politica in Romania (in alta ordine de idei, nu intimplator toate cele trei volume despre care vorbesc, dedicate lui Marino, Mihai Sora si Al. Zub, fac in chiar titlul lor referinta directa la Romania).
In termenii lui Antohi, al treilea discurs este „termenul mijlociu, tertul mereu exclus al dialogului Est-Vest (sau, mai general, Centru-Periferie)“, „nici negare autohtonista a Occidentului (si, mai general, a Celuilalt), nici asumare imitativa a normelor si discursurilor de referinta (ca la majoritatea occidentalizantilor)“; pentru Adrian Marino, principalul sprijinitor in lumea intelectuala a acestei pozitii, e vorba despre „gasirea unei solutii de colaborare si de sinteza intre cele doua orientari ideologice fundamentale ale culturii romane: «autohtonism» (primul «discurs») si «europenism» (al doilea «discurs»), cu toate implicatiile si ramificatiile acestor «discursuri»“. O atitudine usor de inteles, un bun punct de plecare pentru oamenii de cultura; si atunci de ce nu poate capata acest discurs un loc central in dezbaterile intelectuale?

Pentru ca cei care-l promoveaza sint si cei dintii care-i incalca (fie si partial) principiile; o noua directie intelectuala a culturii romanesti se transforma prea devreme in negarea intregului establishment actual – de la cel literar la cel istoric. In conversatiile cu Adrian Marino prestigiul incontestabil al criticului face sa existe reticente in a vorbi despre o anume intoleranta cumva resentimentara care nu-i face deloc cinste autorului. Pe de alta parte, nici in Mai avem un viitor? Romania la inceput de mileniu, dialogul cu Mihai Sora, nici in Oglinzi retrovizoare..., cel cu Alexandru Zub, nu se intilneste convergenta asteptata de opinii, impletirea celor doua voci, ale lui Sorin Antohi si Adrian Marino, intr-una singura, recitind in fond aceeasi partitura, din Al treilea discurs....

Observabil deja in seria de entretiens cu Sora, mult mai evident in cele cu Zub, are loc o ruptura a dialogului, intre convingerile fiecaruia dintre acestia doi si propriile puncte de vedere ale lui Antohi. Unul din ele priveste tipul de istorie demitizanta practicata de cercetatori precum Lucian Boia; atins doar in Mai avem un viitor?, subiectul e unul central in Oglinzi retrovizoare: preluata de cultura de masa – prin ziare, emisiuni de televiziune, manuale alternative – demontarea unor reprezentari sociale ca natiunea, in primul rind, se transforma in deriziune, in lipsa de respect, spune profesorul de la Central European University, care condamna in acest fel ceea ce el numeste „o atitudine fata de istorie care merge mai departe decit iconoclastia lui Hayden White“ (etalon, in acest caz, al relativismului absolut „limitat“). Este locul in care discursul sau se distanteaza vizibil de cel al lui Zub, ale carui luari de pozitie sint in permanenta extrem de moderate. Acesta e motivul pentru care, de la carte la carte, dar cu precadere in Oglinzi retrovizoare..., se face simtita mai putin nevoia dialogului si mai mult cea a legitimarii unei anumite atitudini intelectuale: cea nu atit a unui al treilea discurs, cit a lui Sorin Antohi insusi. Si e de asemenea motivul pentru care acesta rateaza miza poate cea mai importanta a ciclului de dialoguri – cea de a propune o, sa-i spunem, alternativa „paideica“, in spiritul deschiderii catre lume. Chiar si cind vorbeste cu interlocutorii sai despre trecut, pe istoricul Antohi il intereseaza polemica in termenii prezentului, ai viitorului caruia, in conditiile actuale ale Romaniei, nu-i da nici o sansa.

Ii cunoaste pe Adrian Marino, Mihai Sora si Alexandru Zub, spune el, de 20 de ani; relatia cu ei a fost una intelectual-formativa – nu intimplator, coperta a IV-a a fiecarei carti se concentreza in jurul cite unei fotografii cu cei doi parteneri de dialog pe fundalul unei biblioteci incarcate de carti. Cei trei sint personalitati recunoscute ale unor domenii diferite (critica literara, filozofie, istorie), ceea ce de altfel le da autoritatea de a vorbi despre starea lumii culturale si politice romanesti contemporane. Au de asemenea fascinante povesti de viata si au jucat un rol important in existenta multora dintre intelectualii tineri de astazi. Si totusi, un excesiv impuls de negare il impiedica pe Sorin Antohi sa construiasca un proiect coerent.
Ironia a facut ca unul din volumele de dialoguri, cel cu Mihai Sora, sa intre si el, la fel ca „mitologiile“ lui Lucian Boia, in circuitul vulgarizator (iarasi in sensul frantuzesc al cuvintului, de „popularizare“) al televiziunii – a fost subiectul emisiunii lui Cristian Tabara, Parte de carte. Deriziunea nationala invocata de adversarii lui Boia a devenit astfel, in buna masura, „esenta“ acestei carti care se voia o privire noua asupra destinului romanesc. Probabil ca ar fi un moment potrivit sa ne intrebam in ce masura au ramas intentiile lui Sorin Antohi neimplinite, caci legitimarea celui de-al treilea discurs s-a dovedit pina acum un drum inchis. Si care, in plus, a limitat destul de mult ceea ce oameni ca Marino, Zub sau Sora puteau oferi cititorilor.