OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Încă de pe atunci vulpea era vînătorul e un lung şir de imagini ale totalitarismului înşirate ca într-un film suprarealist. Cartea e un poem al nevrozei, compus din fresce pline de anxietate, în care epicul joacă un rol secundar. Întîmplările sînt mai degrabă intuite, ele se ascund sub detaliile tablourilor, ceea ce contează e atmosfera. Iar atmosfera defineşte o epocă şi un loc ce sînt, nici mai mult, nici mai puţin egale cu iadul pe pământ: anii ’80, România, Europa de Est.

Nimeni nu-i profet în ţara lui

Pînă cînd a primit Nobelul, în toamna anului 2009, foarte puţine cărţi ale scriitoarei se puteau găsi în librăriile româneşti: un roman (Animalul inimii, 2006) şi un volum de eseuri autobiografice (Regele se înclină şi ucide, 2005) traduse la Editura Polirom, alături de un volum de poeme-colaj scrise direct în română, Este sau nu este Ion, apărut tot la Polirom (2005) şi de un alt volum de poeme, În coc locuieşte o damă, la Editura Vinea (2006). 
Încă de pe atunci vulpea era vânătorul a fost publicat, iniţial, în limba română la Editura Univers, în 1995, în traducerea Norei Iuga şi a fost reeditat la Humanitas Fiction imediat după ce scriitoarea de origine română a devenit laureata Premiului Nobel pentru literatură. Ca şi Animalul inimii şi Regele se închină şi ucide, romanul Încă de pe atunci vulpea era vînătorul e construit pe elemente ale autobiografiei autoarei din anii ’70 şi ’80 şi e dominat de anxietăţi abisale, de frica/ ura faţă de dictatura comunistă şi faţă de autoritatea brutală a acesteia.

Timp de 10 ani, romanul de la Univers a fost, aşadar, singura carte în limba română a Hertei Müller accesibilă cititorilor din România, dacă nu punem la socoteală cele două titluri, Niederungen (cenzurat) şi Drückender Tango, apărute în 1982 şi 1984, înainte de exilul scriitoarei. La Tîrgul Gaudeamus, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul a fost desemnată „cea mai rîvnită carte a anului 2009“.
Mă întreb însă ce vor fi înţeles mulţi dintre cititorii care s-au repezit să cumpere romanul datorită aurei de marketing a Nobelului. Primele pagini sunt foarte dense, lectura înaintează lent; un cumul de imagini apăsătoare conturează, treptat, peisaje industriale, o fabrică de sîrmă la marginea unui orăşel de provincie comunistă din vestul ţării. Detaliile olfactive şi vizuale se aglutinează, maladiv, fiecare element al peisajului zgîrie retina: „Fabrica se întindea în faţa şi în spatele podului fără apă, era mare. În dosul pereţilor se auzea mugetul vacilor şi grohăitul porcilor. Seara se ardeau coarnele şi copitele, un aer înecăcios se înălţa deasupra periferiei. Fabrica era un abator“.

Răul psihic

Într-un interviu din Evenimentul zilei, din aprilie 2008, Herta Müller spune: „Unii scriitori se aleg cu o tematică de care nu scapă toată viaţa. Nu ei îşi aleg tema, ci tema îi alege pe ei. Greutăţile mari din viaţă aleg temele. A scrie este un lucru interior şi o responsabilitate: cine să scrie despre dictatură? A scrie mă obligă să intru în amănunt, în profunzime“.
În romanul Încă de pe atunci vulpea era vânătorul dictatura ceauşistă e o experienţă terifiantă. Nu e îngrozitoare numai prin spaima produsă de securitate, torţionarii sînt şi ei prezenţi, însă apar abia ceva mai încolo. Universul comunist e, însă, un iad încă din prima pagină a cărţii şi fără prezenţa securiştilor. Iadul e un mediu toxic, în care peste tot în jur există elemente ce pot provoca şi vor provoca un rău, fizic şi psihic. Acesta e comunismul văzut de Herta Müller: o junglă nemiloasă ce va devora, mai devreme sau mai tîrziu, creaturile fragile. Acţiunea pe care jungla o va exercita, în proces, e una graduală, mai întîi psihică, apoi fizică.
Personajul principal, Adina, este o tînără învăţătoare ce întruchipează fragilitatea feminină. Prin subiectivitatea ei sînt transpuse toate peisajele cărţii; tot ceea ce e în jurul Adinei e menit să sperie, să rănească sau să facă greaţă; fiecare imagine e purtătoarea unui asemenea efect, astfel încît înşiruirea de imagini ce reprezintă lungul diapozitiv al romanului e, în final, un lanţ de efecte: „De la un pas la altul, pe trotuar, sînt scuipaţi, mucuri de ţigări, coji de seminţe de floarea soarelui. Şi ici, şi colo, o dalie strivită. Pe bordură e căzută o foaie dintr-un caiet. Viteza tractorului albastru e de şase ori mai mare decît viteza tractorului roşu, scrie pe ea“. 

Bărbaţii

Bărbaţii reprezintă o ameninţare aparte, un personaj colectiv al romanului, ca un tentacul al junglei înconjurătoare. Prezenţa unui bărbat în proximitate sugerează, de obicei, un potenţial pericol. Ei sînt libidinoşi, beţivi şi nu se dau înapoi să folosească şantajul politic pentru a poseda femeile. Proximitatea unor astfel de bărbaţi o paralizează pe Adina: „Suflarea lui e uscată şi precipitată, îşi vîră mîna în deschizătura de la ceafă a bluzei ei şi i-o trece pe spate în jos, fără TOVARĂŞE, spune, acum nu e cazul. Spatele ei a înţepenit, nici greaţa nu-l încovoaie, nu am coşuri pe spate, rosteşte gura Adinei. Directorul rîde, bine, bine, spune el, ea îşi lipeşte spinarea de spetează“.
Un personaj aparte este portarul fabricii de sîrmă, care umple trotuarele cu flegme şi cu seminţe de floarea soarelui; mîinile sale imense pipăie tot, percheziţionează genţile şi trupurile muncitoarelor din fabrică. Portarul are o putere deosebită, pentru că poate alege, în funcţie de toane, pe cine urmează să supună la cazne şi pe cine nu: „Portarul miroase frica, ea suie ca un aer stricat din bărbaţi şi femei şi atîrnă la înălţimea genunchilor. Cînd portarul scotoceşte mai mult într-o geantă, unii scapă de frică, după prima, şi o a doua băşină fără zgomot“.
Portretele masculine individualizate depăşesc, totuşi, acest clişeu. Liviu şi Paul sînt aliaţii Adinei, care o protejează de ameninţarea apăsătoare a Securităţii, Albert e victima torţionarilor, iar Pavel Murgu e un colonel de securitate care capătă un portret nuanţat prin relaţia sa cu prietena Adinei, Clara.

Femeile

În roman, femeile sînt dependente de bărbaţi şi încearcă să le înfrîneze soţilor pornirea de a alerga, permanent, după alte femei. Într-un capitol intitulat „Zilele pepenilor, zilele dovlecilor“ e descrisă, metaforic, această dependenţă sub forma unei proceduri prin care femeile îşi hrănesc, odată pe lună, bărbaţii, fără ca aceştia să ştie, cu sîngele menstrual: „Fiecare boabă de sînge trebuie să fie mare cît unghia de la degetul mare al bărbatului pe care femeia vrea să-l lege de ea, a spus nevasta ofiţerului, împotriva plăcerii nu există nimic, pentru că ea zboară, se eliberează de toate. Zboară către alte femei, dar sîngele de pepene se adună în jurul inimii bărbatului. Curge acolo şi înghite inima cu totul“.
Principala legătură dintre bărbaţi şi femei e actul sexual, tern şi mecanic. Detaliile care descriu legăturile sexuale se subsumează peisajului general, ţin de condiţia animalică a omului. În jungla comunistă, oamenii sînt simple animale ce luptă pentru plăceri/ supravieţuire şi relaţiile dintre ei se reduc la funcţiile biologice. Iată cum o femeie, „nevasta ofiţerului“, testează fidelitatea soţului: „El îşi scoate ismenele şi se aşază cu picioarele crăcănate peste lighean, se lasă în genunchi şi vede plăcile de faianţă de deasupra oglinzii. Membrul îi atîrnă în apă. Cînd testiculele i se scufundă, soţia lui spune, bine. Cînd testiculele plutesc la suprafaţa apei, plînge şi ţipă, te-ai regulat pînă te-ai stors de tot, pînă şi cizmele-ţi sînt blege“.
Elementele care descriu fiziologia femielor, chiloţii de damă striviţi sub talpa bărbatului, vata însîngerată pe post de tampon revin în mod obsesiv în roman. Insistenţa asupra fiziologiei feminine, pusă în contexte sordide, sugestiile puternice care descriu vulnerabilitatea fizică a femeii amintesc, întrucîtva, de romanul Arta conversaţiei, al Ilenei Vulpescu. Spre deosebire de Ileana Vulpescu, Herta Müller nu are însă pretenţia să transmită aforisme şi înţelepciuni de viaţă. Tot ceea ce spun imaginile suprarealiste ale Hertei se rezumă la „iată cît de îngrozitor e!“.

Greaţa; răul fizic

Senzaţia de greaţă străbate, de la un capăt la celălalt, romanul. Trotuarele sînt acoperite cu flegme, bărbaţii scuipă peste tot coji de seminţe, dresurile muncitoarelor sînt pătate de noroi, în veceuri plutesc, mereu, cînd bucăţi de vată, cînd mucuri de ţigară. Întregul oraş colcăie de gîndaci, ei vor devora întreaga Românie, cu socialism cu tot: „Gîndacii vor devora acest socialism şi-l vor căra în burţile lor grase peste Dunăre în jos. Şi dincolo, pe alte maluri, vor sta cei speriaţi şi vor clipi în arşiţă. Şi vor striga peste apă, uite românii, aşa le trebuie!“.
Jungla comunistă poate oricînd să distrugă, fizic, individul. Peisajul e plin de elemente reci şi tăioase, cum ar fi baloturile de sîrmă pe care muncitoarele trebuie să le mişte prin curtea fabricii. Nimeni nu scapă unei degradări lente, prin lipsuri, foame şi frig. Uneori moartea vine brusc, cînd trupurile muncitorilor sînt zdrobite de maşina pe care o manevrează. Un tablou extrem de puternic e acela în care un muncitor zace, mort, pe jos, după ce carnea i-a fost ciopîrţită: „În hală, pe pardoseala unsuroasă, zace un muncitor. Ochii lui sînt pe jumătate închişi, pupilele i-au alunecat în frunte. Lîngă presă se întinde o baltă de sînge. Nu curge, uleiul o absoarbe. Pisica tigrată adulmecă în jurul bălţii de sînge. Strîmbă din mustăţi şi nu linge. Sub mîneca uleioasă a muncitorului atîrnă un braţ fără mînă. Mîna e prinsă în presă“.
Torţionarii sînt, la rîndul lor, un pericol fizic, oricînd relaţia cu ei poate aduce suferinţa fizică, prin bătaie, sau moartea. Albert cedează unui interogatoriu în care aude, din camera de alături, strigătele de durere ale unui bărbat care e bătut. Nu contează că violenţa poate fi doar o sugestie, că strigătele pot fi înregistrate pe o bandă, pentru Albert mesajul e suficient, e ca şi cum ar simţi deja violenţa pe pielea lui.

Autobiografia

Iată un fragment din discursul Hertei Müller la primirea Premiului Nobel, în Stockholm: „A răcnit: Scrie! Am scris stînd în picioare ceea ce mi-a dictat – numele meu cu data naşterii şi adresa. Apoi, însă, mi-a mai dictat următoarele: că indiferent de gradul de intimitate sau de rudenie, nu voi spune nimănui că... şi-aici a pronunţat acel cuvînt îngrozitor: colaborez. Cuvîntul ăsta nu l-am mai scris. Am pus pixul jos şi m-am dus la fereastră, privind afară la strada plină de praf. Era neasfaltată – hîrtoape şi case cocoşate. Colac peste pupăză, uliţa asta dărăpănată se mai şi numea strada Gloriei. Pe strada Gloriei, o pisică se cocoţase în dudul desfrunzit. Era pisica fabricii, cea cu urechea sfîrtecată. Deasupra ei, un soare matinal ca o tobă gălbuie. Am zis: N-am caracterul“.
Acum, o secvenţă din roman, din timpul interogatoriului la care este supus Albert: „El a strigat, scrie ce îţi spun, şi pe urmă a observat că strigă, şi-a prins bărbia şi colţurile buzelor între arătător şi degetul mare şi a spus încet, scrie, EU şi numele tău. Am scris. NU VOI SPUNE NICI UNEI PERSOANE INDIFERENT DE GRADUL DE APROPIERE FAŢĂ DE EA CĂ AM ACCEPTAT SĂ COLABOREZ. Am pus pixul şi am spus, nu pot să scriu aşa ceva. El m-a întrebat de ce, n-aş putea trăi dacă aş face-o“.

Pisica fabricii, tărcată, e un alt laitmotiv al romanului, ea revine frecvent, e o forţă corozivă a junglei comuniste, cînd îşi devorează, cu regularitate, puii, e un martor nepăsător al acuplării dintre bărbaţi şi muncitoare în curtea fabricii, e un vînător adormit, cu chip bătrînicios, dar cu dinţii tineri. Un element secundar al unui tablou, cum este pisica pe care, în relatarea autobiografică, o vede pe fereastră, se transformă într-un element principal şi devine pivotul unei metafore obsesive. Vulpea din titlul romanului, a cărei blană e, progresiv, ciopîrţită în chip de ameninţare, e un simbol al presiunilor la care e supusă Adina, însă pisica vărgată a fabricii e adevăratul vînător, e regimul viclean şi impasibil ce stă, răbdător, la pîndă.
Herta Müller oferă, cu siguranţă, cel mai dur portret al comunismului din literatura de după 1989; nu spun din literatura română, pentru că romanul a fost scris în limba germană, însă Încă de pe atunci, vulpea era vânătorul e un reper important pentru literatura română. Portretul e dur nu prin condamnarea comunismului, ci prin sugerarea lui viscerală, prin identificarea lui cu întregul peisaj fizic şi social din România comunistă.

Nicăieri, nici chiar în literatura de sertar a deţinuţilor care au trecut prin închisori (precum Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt) nu am întîlnit o identificare cvasi-totală a României cu comunismul. Iar în romanele de după 1989 tendinţa este aceea a separării dintre comunismul „de cartier“/ „de sat“, al vieţii de zi cu zi, şi comunismul politic. În romane excelente, precum Cine adoarme ultimul al lui Bogdan Popescu sau în seria Orbitor a lui Mircea Cărtărescu, viaţa de zi cu zi din comunism capătă accente mitice, este, în orice caz, agreabilă, în măsura în care eroii romanelor ştiu să-i descopere neprevăzutul. Răul comunismului pîndeşte tot timpul, însă e o ameninţare aflată undeva deasupra şi, într-un fel, la distanţă.

Nu spun că regimul comunist din România nu merita un astfel de portret; dimpotrivă, cred că îl merita cu asupra de măsură şi că a venit, poate, timpul să recunoaştem că răul comunismului nu a fost reprezentat doar de securişti şi de portretele cu tovarăşul. Ceea ce spun, însă, e că m-aş fi aşteptat, poate, ca Herta Müller să lege imaginile disparate printr-o poveste mai atent urmărită şi prin cîteva personaje mai bine definite care să facă diferenţa dintre o înşiruire de secvenţe autobiografice/ poetice despre comunism şi un roman. Aş spune că, la fel ca Norman Manea, Herta Müller excelează mai degrabă în genul autobiografic şi punctul ei forte nu e construcţia epică.
Altfel, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul e un volum cu imagini puternice, foarte plastice, şi e poate cea mai bună reprezentare a nevrozei provocate de comunismul românesc.