Nichita Stănescu redus la esenţe

Daniel CRISTEA-ENACHE - Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu

Autor: Antonio PATRAŞ | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

De ani buni nu s-a mai scris nimic semnificativ despre Nichita Stănescu, poetul care a dominat scena literară postbelică timp de cel puţin trei decenii, de la moartea lui Labiş pînă la sfîrşitul regimului comunist şi chiar şi după aceea, în pofida revizuirilor est-etice şi a repetatelor tentative de reconfigurare a canonului estetic. Dar nici Dimov, nici Mircea Ivănescu ori Gellu Naum, poeţii propuşi ca posibili rivali, n-au izbutit să-l detroneze pe autorul Necuvintelor şi să-l răstoarne din vîrful ierarhiei. Şi asta pentru că lirica stănesciană, pe lîngă indiscutabila valoare estetică, a constituit cel mai popular şi mai frecventat „model“ pentru generaţii întregi de versificatori, stănescianismul devenind un veritabil fenomen socio-cultural, un mod de a vorbi şi de a trăi „poetic“, cu mare impact în rîndul maselor cititoare.

Într-adevăr, în conştiinţa publicului larg, Nichita („îngerul blond“) a întruchipat ca nimeni altcineva (cu excepţia lui Eminescu, desigur) imaginea Poetului, a Poetului născut, nu făcut. Aşa a ajuns să se cristalizeze mitul stănescian, favorizat, e drept, şi de contextul istoric (în comunism, scriitorul avea un statut privilegiat), şi de tăietura enigmatică a versului (făcută parcă să dea oricărui profan impresia că gîndeşte), şi de biografia sa exemplară, de artist boem, hippie, prietenos şi spontan în toate, iubitor de vodcă şi de femei şi iubit, la rîndul său, de cuvinte. Atît de iubit, încît aveai impresia că trăieşte într-o stare de graţie şi de euforie perpetuă, ca un zeu inspirat. El însuşi mărturisea, de altfel, ori de cîte ori avea prilejul, că poezia vine de undeva din adînc şi că poetul nu-i decît „o pată de sînge care vorbeşte“. Vorbeşte (nota bene!), nu scrie – iar cînd se va fi întîmplat să fie, totuşi, şi scriere, ei bine, atunci poezia, zice Nichita, nu-i decît „hemografie“, mai exact: „scriere cu tine însuţi“. De unde rezultă că autenticitatea era mai preţioasă, în ochii poetului, decît elaborarea migăloasă, decît „meşteşugul“. Pînă şi „elegiile“ le-ar fi compus, dacă ar fi să-l credem pe cuvînt, într-o stare de exaltare creatoare şi de frenezie cvasierotică, în compania unei muze norocoase – Gabriela Melinescu, iubita cu care a împărţit, o vreme, colţul de pîine şi spaţiul meschin al unei garsoniere.

Biografia omoară poezia

De ce ne-ar interesa oare astfel de amănunte biografice, complet inutile dacă le raportăm la opera poetică în sine? Nu spunea tot Nichita: „poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală“? Confesiunile scriitorului (foarte numeroase) sînt, deci, necreditabile şi contradictorii. Aşa stînd lucrurile, nu ne rămîne decît să primim cu îndoită suspiciune atît propriile mărturisiri, cît şi pe acelea ale numeroşilor „amici“ care l-au vizitat sau pretind că l-au cunoscut într-o împrejurare ori alta, primind în dar poeme confecţionate ad hoc, adunate ulterior cu înfiorată veneraţie în ediţii monstruoase, de zeci de tomuri. Nu întîmplător, în debutul eseului său apărut recent la Curtea Veche (Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu, 2010), Daniel Cristea-Enache semnalează cu vădită îngrijorare neajunsurile unor asemenea editări lipsite de profesionalism şi de spirit critic, în care versurile „de pe şerveţele“ îngroapă ca un balast textele selectate de autor şi publicate antum.

Din dorinţa de a-l repune în circuit pe Nichita Stănescu, poetul (iar nu „amicul“ mai în vîrstă cu care ai băut vodcă şi care ţi-a spus odată „bătrîne“), criticul atrage de la început atenţia asupra faptului că „personajul cu acest nume“ trebuie odată desprins de propria operă, mai ales că opera în discuţie „nu are aproape nici o legătură cu eul biografic“. Pornind apoi de la constatarea de bun-simţ că „din fiecare poet important rămîn în conştiinţa publică o anumită imagine, o tonalitate dominantă şi un stil“, eseistul evidenţiază natura vizionară a poeziei lui Nichita Stănescu (un liric „solar“), care devine „stănesciană“ în numai cîţiva ani, de la Sensul iubirii (volumul de debut, din 1960, marcat încă de constrîngerile realismului socialist) pînă la Dreptul la timp (1965), pentru ca 11 elegii (1966) să marcheze momentul de graţie al creaţiei sale, niciodată reiterat după aceea. În plus, pe lîngă vizionarismul abstract, metafizic, criticul mai reţine ca fiind tipic „stănesciene“: „instinctul bun al cuvintelor“, „talentul“ şi „spontaneitatea versificatoare“, precum şi „fondul intelectual“, relevabil, latent, pînă şi în cele mai înflăcărate poeme de dragoste („mai curînd demonstraţii decît fulguraţii lirice“). Cu toate astea, afirmă la un moment dat eseistul, în pofida amănunţitului examen analitic, farmecul poeziei stănesciene (ceea ce constituie, în fond, diferenţa ei „specifică“) rămîne inexplicabil.

Dar e firesc să fie aşa, ne consolează (şi se consolează, la rîndu-i) Daniel Cristea-Enache, îngînînd parcă, peste timp, observaţiile lui Ibrăileanu din Creaţie şi analiză privind neputinţa criticului de a defini cu exactitate opera sau personalitatea marilor scriitori. Conştient de limitele demersului critic, ale oricărui gen de demers critic, exegetul lui Nichita Stănescu îşi relevă de fapt sensibilitatea de cititor subtil şi inteligent, pentru care literatura e mai mult decît o „problemă“ de descifrat. Îndrăznesc să spun că, dincolo de hărnicia cronicarului de cursă lungă, dincolo chiar de performanţa intelectuală, academică, ceea ce face diferenţa dintre Daniel Cristea-Enache şi colegii săi de generaţie e tocmai bunul-simţ, sfiala aceasta admirativă pe care criticul autentic, oricît de grozav şi deştept ar fi, nu încetează s-o aibă faţă de marea literatură. Dovedindu-se deci un atent cititor, Daniel Cristea-Enache „se salvează“, după spusa lui Ibrăileanu, şi în calitate de critic – un critic care ştie să fie obiectiv şi echilibrat chiar şi atunci cînd admiră.

Astfel, deşi se declară nichitofil, universitarul bucureştean nu pare dispus să aprecieze decît o categorie restrînsă de texte din opera autorului „elegiilor“, o operă şi aşa mult prea extinsă cantitativ, chiar fără a lua în calcul mulţimea fără număr a „ineditelor“. Pe scurt: în opinia lui Daniel Cristea-Enache, Nichita Stănescu ar fi un poet „genial şi prolix“ totodată, „cu performanţe uluitoare, dar şi cu destule producţii menite să reţină nu mai mult de un minut atenţia lectorului“ – un poet care trebuie citit aşadar, ca şi Macedonski, doar în antologie. Şi numai două ar fi antologiile demne de luat în seamă: cea a lui Alexandru Condeescu, din 1985 (Ordinea cuvintelor), şi – încă mai exigentă –, cea realizată de Ion Mircea (Invizibilul soare) şi publicată la Editura Corint, în 2007, la iniţiativa autorului eseului de faţă.

Cînd Nichita Stănescu devine Nichita

După convingătoarea pledoarie pentru lectura unui Nichita Stănescu redus la esenţe, Daniel Cristea-Enache identifică două momente mai importante în vasta şi inegala operă a poetului: mai întîi, am mai spus, volumul 11 elegii (apărut în 1966), singurul op organic şi unitar, în care-şi găseşte expresia exemplară „stănescianismul“; apoi, În dulcele stil clasic (1970), unde ar avea loc „schimbarea măştii“, „destructurarea poeziei de viziune“ şi căutarea unui alt criteriu (non-metaforic, ludic, parodic, intertextual) al poeticităţii, în avangarda postmodernismului asumat zgomotos de generaţia ’80. Deşi, în marea lor majoritate, exegeţii operei lui Nichita Stănescu au remarcat mai multe asemenea „schimbări la faţă“ (relevabile şi în Necuvintele sau Operele imperfecte, dar mai ales înEpica Magna şi Noduri şi semne, volume gîndite unitar, ca entităţi autonome, şi nu ca „antologii“ de texte eterogene – vezi interpretările Ioanei Em. Petrescu, ale lui Ion Pop sau ale lui Daniel Dimitriu), eseistul se arată sceptic şi înclină să crediteze, de nu mă înşel cumva, ipoteza lui Eugen Negrici, potrivit căreia orice scriitor devine victima expresivităţii involuntare şi a unui mecanism textualizant care funcţionează de la un punct încolo în gol, producînd doar clişee. „Nici un element novator nu va mai apărea în creaţia autorului şaizecist după 1970“, afirmă tranşant Daniel Cristea-Enache, cu intenţia de a descuraja parcă ambiţioasele tentative de interpretare ale hermeneuţilor în căutare de „semne“ şi de sensuri ascunse.

Dar Nichita Stănescu nu descoperă din prima stănescianismul, care se cristalizează treptat, în intervalul cuprins între Sensul iubirii (1960) şi 11 elegii(1966). În această perioadă, ne atrage atenţia criticul, are loc „combustia artistică“, ce a condus la decantarea lirismului „abstract, metafizic“, într-o manieră foarte originală, pentru că Nichita Stănescu „a schimbat nu neapărat lexicul, sintaxa şi morfologia lirică, ci în primul rînd imaginarul“ şi chiar „criteriile poeticităţii“. Remarcînd apoi numeroasele inflexiuni eminesciene, retruvabile la nivelul sensibilităţii (elegiace), al imaginarului poetic şi al motivelor predilect romantice („sete nestinsă de absolut“, obsesia transgresiunii onirice), eseistul surprinde, corect, şi elementele de originalitate, care scot poezia lui Nichita Stănescu din trena romantismului şi a poeticilor de tip mimetic sau expresiv, înscriind-o pe orbita modernităţii. Şi cum lirica modernă se configurează ca aventură a limbajului prin excelenţă, nu-i de mirare că forţa versurilor stănesciene ar consta tocmai „în non-realismul lor, în tensiunea unor reprezentări ce ajung să se dispenseze de referent, întorcîndu-se asupra lor însele şi evoluînd în spirală“.

E limpede că Daniel Cristea-Enache nu-şi propune să analizeze efectiv „elegiile“, pe care ne îndeamnă în schimb să le citim pur şi simplu, fără a căuta printre rînduri cine ştie ce „mesaje“ cifrate. El nu e şi nu vrea să fie un „hermeneut“, ci un cronicar de bun-simţ şi de bun-gust, care înţelege critica în maniera ve-chilor foiletonişti, ca artă a lecturii cu rol precumpănitor didactic, pedagogic. Ca atare, după ce semnalează, exemplificînd cu ample citate, momentele de vîrf din creaţia lui Nichita Stănescu, eseistul îşi îndreaptă atenţia asupra contextului istoric, socio-cultural ce a determinat, pe de o parte, autopastişarea, iar pe de alta, „cearta“ poetului cu el însuşi, adică repetatele tentative de reconfigurare a „stănescianismului“.

Nu întîmplător, după publicarea elegiilor se va produce o adevărată „efervescenţă editorială“, trădînd frenezia scriitorului conştient, de acum, de talentul său şi de faptul că, în contul acestui remarcabil talent, totul îi este permis. Relaxarea autocenzurii va determina însă, fatalmente, inevitabilul regres estetic. Din acest motiv, constată cu tristeţe exegetul, în volumele de după 1966 Nichita este „tot mai puţin poet“, devenind în schimb „tot mai mult Poetul: scriitorul recunoscut, omologat, oficializat“. Singurele „reuşite“ sînt de găsit, ca şi altădată, doar în lirica erotică. Tot acum încep să survină şi derapajele morale, de neocolit în cazul unui „poet oficial“, care se racordează „la noua tematică, românească, într-un chip prea manifest pentru a fi şi sincer“. Prin urmare, dacă în perioada debutului „compromisurile“ erau cumva obligatorii şi, deci, scuzabile, acum ele nu-şi mai află nici o justificare, poetul sprijinind benevol naţionalism-ceauşismul, fără a fi constrîns cu adevărat (de unde şi tăioasa replică postumă a „rivalului“ Cezar Ivănescu: „Nichita Stănescu-Ceauşescu“).

Chiar dacă adastă predilect în preajma locurilor comune ale exegezei, „eseul“ lui Daniel Cristea-Enache are meritul, deloc neînsemnat, de a-l recupera pe Nichita Stănescu „altfel“ decît pînă acum, printr-o grilă estetică exigentă, într-un anume sens cam prea exigentă, care nu reţine decît o parte infimă din imensa creaţie a poetului. Dar chiar şi aşa, ceea ce rămîne nu-i deloc puţin, dacă ne gîndim că, în fond, marea poezie (Lyrica magna) poate încăpea bine mersi într-o singură carte. O carte pe care Daniel Cristea-Enache a ştiut s-o citească şi să o rescrie, făcînd accesibil publicului larg un Nichita Stănescu esenţial.