OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nicolae IONEL
Cintece de leagan
Editura Fides, Colectia „Eidos“, Iasi, 2000, 102 p., f.p


Dubletul cult al principalelor specii poetice folclorice nu este o noutate pentru nimeni, la fel si cintecele de leagan scrise de scriitori/ scriitoare cunoscuti/cunoscute. Autorul acestei culegeri de cintece de leagan incearca insa o innobilare filozofica (ontologica) a acestei neglijate specii poetice.
Principiile discutate in prefata-manifest au ca fundament venerabila idee romantica asupra cresterii ca pierdere a legaturii cu fiinta: „a vorbi copilului inca negraitor si neintelegator de cuvinte e ca si cum ai vorbi florilor si pasarelelor“, sau, mai clar spus: „copilul recepteaza cu prefigurarea lui ingereasca si cu aura edenica ce inca-l insoteste“. Cintecul de leagan, ne lamureste autorul, „trebuie sa fie de cea mai mare adincime metafizica“ si pentru ca din acesta copilul intelege esenta umanului. Modalitatea acestei aprehensiuni o gasim in aceeasi prefata: „copilul nevorbitor aude ca o planta, dar si cu deplinatatea intelegatoare a viitorului sau, primind in toata fiinta informatia ca pe o modelare si o predispunere spre intelegerea umanizata de la maturitate, cam asa cum se intimpla cu cel adormit caruia, citindu-i-se un text, a doua zi, in stare de veghe, il invata (il asimileaza) cu neverosimila usurinta“.

Trecind la poeziile propriu-zise, observam ca modelul folcloric nu este doar un punct de reper indepartat al vreunei experiente (poetice) moderne: totul, de la forma prozodiei la motive, ba chiar numeroase cuvinte (regionale), este de pura extractie folclorica. Textele descumpanesc o prima lectura prin acest mimetism, nici un accent, nici o aluzie nu ne aduc in spatiul modernitatii (cu exceptia arhaizantelor reflexe blagiene si post-blagiene): „abua, bua, bua,/ ca s-a mulcomit lumea,/ de-o poarta si-un fulg de nea;/ abua, copile blind,/ de-o poarta si-un fir de vint/ si-i cint numai, si descintec“. Nu infirmam existenta unor versuri reusite, a unei atmosfere generale de pace, cu vag „mulcomite“ aluzii la „caile netrecute“ pe care copilul „nevorbitor“ ajunge pe tarimurile neprihanite sa deschida „in somn raiu“.
Intram si noi, intr-o lume eufonica, in care gramatica si sensurile cuvintelor se desfac in valori hipnotice, dar nu putem sa nu vedem vointa de reconstructie, asezarea cuvintelor in „contra directiei de astazi“.