OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Trecerea timpului a afectat prea putin imaginea constituita despre Nicolae Labis, de astru ridicat aproape fulgerator pe firmamentul liricii, perceput astfel de opinia publica inca inaintea aparitiei volumului de debut Primele iubiri (1956).
- in glorioasa captivitate a istoriei literare<
Poeme publicate anterior prin reviste au produs adevarate unde de soc printre contemporani. Moartea caprioarei, cel putin, intrase de vreun an in repertoriul recitatorilor la sezatorile organizate de camine culturale, foarte frecventate, cum era moda.

Stringerea laolalta intre copertile primei sale carti a venit sa confirme convingeri formate, increderea larg acordata inzestrarilor poetice native, cu adinci rezonante, stimulate de o exigenta proprie asidua, in masura a grabi maturizarea meteoricului autor, extinderea registrului sau de exprimare, peste spontaneitatile unei rare sensibilitati adolescentine.

Avea o curiozitate intelectuala iesita din comun, citea frenetic fara a tine socoteala interdictiilor instaurate abuziv in epoca, ba chiar bravind restrictiile dogmatice, condus de intuitii orientative exceptionale catre setul valorilor fundamentale: Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, exact cei haituiti, ostracizati de cenzura oficiala. Multe ponoase i s-au tras, in planul existentei cotidiene, din nesocotirea repetata a canoanelor. isi asuma riscurile dintr-o constiinta sintetizata in titlul volumului imediat urmator: Lupta cu inertia – aparut, din nenorocire, postum. Elogiile initiale s-au multiplicat, pe buna dreptate, poetul a fost asemuit, cum insusi abia indraznise sa se viseze, cu Esenin, cu Rimbaud, si aura legendei a prins, treptat, sa-i infasoare memoria. Consacrarea i-au adus-o editiile imbogatite cu texte gasite in arhiva personala, trecuta in custodia familiei, altele iesite la iveala dupa explorari tenace in periodicele vremii, integrate in serii prestigioase, cum ar fi „Biblioteca pentru toti“ sau „Mari scriitori romani“, de larga audienta. Cele mai autorizate instante critice, de la G. Calinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu la Paul Georgescu, Mihail Petroveanu, Lucian Raicu, Matei Calinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion au remarcat originalitatea viziunii despre lume promovata in creatia majora a lui Labis si rolul sau benefic in depasirea diletantismului sablonard impus in acei ani de tutela proletcultista, echivalenta tentativei de a reduce fiorul poeziei la stridente sloganuri propagandistice. Majoritatea interpretilor a cazut de acord cu privire la autenticitatea lirismului propulsat in versurile poetului. De o subliniata apreciere s-a bucurat propensiunea lui spre refacerea unor mituri autohtone cu bataie lunga.

- Zelul promotional amorf
Manualele scolare au preluat tonul admirativ dar fara simtul analitic al nuantelor, recurgind la formule stereotipe, improprii pentru a raporta mostenirea lui Labis la pulsul evolutiilor ce au marcat poezia noastra dupa tragica disparitie a poetului, inainte de a transfera in Opera intreaga sa putere de creatie, inconfundabila. Pe parcurs, s-au insinuat simptome ale unui zel promotional amorf, sumar, agravat de pletora evocarilor venite de la martori dispusi sa confunde exuberanta comportarilor de toata ziua, in prezenta lor, cu complexitatea personalitatii ce nu se livra oricui si oricum, de o discreta distinctie, pe cit de generos in relatii cu confratii, pe atit de strain anecdoticii de cafenea si apologetismului de duzina. Din prudenta, probabil, fata de asemenea capcane, un fin analist de poezie, ca Ion Negoitescu, schita obstructii inacceptabile, cind a alcatuit sumarul unei virtuale istorii literare.
Mai concludenta ramine rezerva acelor prieteni intimi, de calitatea umana si spirituala a lui Lucian Raicu, secondat, poate, de Eugen Mandric, poate de Aurel Covaci, ostili abuzului confesiv dintr-o convingere, conforma vederilor deduse din insusi comportamentul poetului, ca nu trebuie agresata intimitatea celui ce ingaduie a i se deduce, la modul definitiv, esenta identitatii, numai din ce lasa scris, doar in actul creatiei. Scrupulul obiectivitatii indeamna la revizitarea periodica a textelor, a materialului adiacent documentar, daca aspiram sa stabilim un acord suplu intre semnalele durabile incrustate in tesatura versurilor, chiar din momentul zamislirii, si orizontul de asteptare al unui auditoriu evoluat, mobil, modelat de schimbarile de mentalitate survenite in societate.

Asemenea parametri l-au calauzit, in principiu, pe Gheorghe Tomozei cind a initiat culegerea de amintiri si glose interpretative Moartea unui poet (1972), fara a scapa totdeauna de tentatia sentimentalismelor, cu efecte derutante in ierarhizarea reperelor axiologice. Peste mai bine de un deceniu, se tiparea – sub auspiciile revistei de tinuta Secolul 20 – un Album memorial destinat sa dea suflu proaspat impactului cumulat de-a lungul anilor in beneficiul posteritatii, adusa in situatia de a trage dureroase concluzii din felul cum poetul s-a cizelat pe sine intr-o confruntare acerba, pina la ultima suflare, cu contingente vrajmase. Si totusi, in ciuda contributiilor succesive, persista nedumeriri, semne de intrebare, obscuritati, nascatoare de supozitii incriminatorii, tocmai in privinta finalului abrupt, care a curmat o cariera literara inceputa cum nu se poate mai promitator. O ambiguitate diabolic intretinuta, comparabila cu vizibilitatea redusa de ceata abatuta peste noi in prima decada din acest decembrie dureros comemorativ, ameninta sa limiteze rezonanta manifestarilor programate pentru a marca implinirea unei jumatati de veac de cind Nicolae Labis a fost impins, brutal, in nefiinta. S-ar zice ca niscaiva manevre comandate tin sa pastreze misterul in legatura cu imprejurarile fatale.

- Zece zile care
au zguduit lumea literara
Nu i-a fost harazit lui Labis sa se bucure, cum s-ar fi cuvenit, pe indelete, de o judicioasa apreciere a elanurilor lirice strinse intre copertile volumului de debut. Conform datelor din caseta tehnica, obisnuita pe atunci, manuscrisul fusese predat tipografiei in pragul verii (la 13 iunie, zi nefasta vor zice unii). Dosarul cartii a urmat drumul firesc prin sectiile de culegere, corectura, tiparire, legatorie, expeditie, eventual cu o anumita lentoare, cauzata de perioada vacantelor. Autorul va fi asteptat cu sufletul la gura sa primeasca exemplare, sa le pipaie, sa astearna dedicatii si sa le distribuie cui ii era mai drag si mai drag. Exemplarul trimis la Malini pastreaza o inscriptie lapidara: „Parintilor mei, cu dragoste, Nicolae Labis – 29 oct. 1956“ (Moartea unui poet, p. 239).

Si-a convocat prietenii ca sa cinsteasca evenimentul odata cu sarbatorirea celor 21 de ani, impliniti pe 2 decembrie. Cadea imediat in calendar ziua sa onomastica. S-a nimerit sa-i fie in preajma, de Sf. Niculae, unul dintre amicii dobinditi in anii Scolii de literatura, pe nume Portik Imre, adus din provincie de obligatii profesionale. S-au vazut, au batut strazi ale orasului, si-au facut destainuiri, la masa au ciocnit pentru mai mult noroc reciproc, la urma Labis l-a condus la gara si, in restaurant, pina la plecarea trenului, a scos din servieta un exemplar din Primele iubiri, impreuna cu un capetel de creion chimic, ca sa scrie: „Iubitului meu prieten, Portik Imre, cu toata dragostea si amintirile. Nicolae Labis, 6 decembrie 1956“ (Portik Imré, Hora mortii, Editura Oscar Print, 2005, p.197). Dedicatia a fost insotita de promisiunea poetului ca accepta invitatia prietenului de a-i fi oaspete, la Covasna, hotarind reintilnirea, negresit, peste citeva zile. Nici unul dintre ei n-ar fi banuit ca timpul avea sa se precipite cu alt deznodamint.

Ca un traznet, a cazut peste Bucuresti vestea accidentului de tramvai cu tragice consecinte. Era tirziu, in noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, cind s-a aflat ca poetul ajunsese pe patul spitalului de urgenta, intr-o stare extrem de critica.
Uluire, deruta, nedumeriri, asteptari si solicitari fara raspuns ori raspunsuri bilbiite, in doi peri, au intrat in circulatie din dimineata urmatoare. Pentru cercul de prieteni si al confratilor mai apropiati incepea o lupta acerba intre gradul tot mai crescut de ingrijorari pentru urmarile accidentului si speranta incapatinata intr-o evolutie salvatoare. Impulsul disperarii i-a determinat pe multi sa dea buzna la spital, in credinta ca cineva ar furniza asigurari linistitoare, ca cel lovit de soarta ar putea sa ia act de reactia afectiva, solidara si, astfel, sa simta o sustinere de natura a-i spori increderea launtrica intr-un deznodamint mai blind decit indicau explorarile medicale imediate.

Faceam, de vreun an, parte din redactia Vietii Romanesti, in aceeasi sectie cu Lucian Raicu, probabil cel mai legat de avatarurile lui Labis, de unde si frecventele sale aparitii in sediul revistei din Bd. Ana Ipatescu. Trecea prin mai toate sectiile: la poezie, ca sa-i tina la curent pe Ion Horea si Cristian Sarbu cu ce a lucrat nou, la proza, ca sa sporovaiasca putin cu Sonia Larian sau Zizi Munteanu (si, eventual, sa-i debiteze acesteia galanterii), in fine, la noi, la critica, mai pe indelete. Umplea incaperile de o prezenta vesela, dar nu discordanta. Nu tinea sa acapareze atentia. Se comporta ca egalul tuturor. Taclalele efervescente continuau dupa orele serii, in ambianta boema de la Casa Scriitorilor ori in alte locuri tot atit de familiare, in functie de preferinte ale momentului si de profilul „combatantilor“ regrupati. in consecinta, dupa accident, panica s-a extins iar ingrijorarea a luat proportii. Tocmai valul crescut de neliniste a pus pe ginduri oficialitatile, de la Uniunea Scriitorilor dar si mai de sus.

Zi dupa zi, tensiunea s-a amplificat. in zadar daduse fuga la spital Beniuc, in persoana, acompaniat de alti membri din conducerea Uniunii, ca sa contracareze banuiala persistenta ca atentia acordata accidentatului, in numele puterii, nu era pe masura gravitatii situatiei. Vorbele de compasiune sunau fals, cind tonul trada iritarea, o mocnita ostilitate cu greu ascunsa in recomandarea pastrarii calmului, adica a sta cu bratele incrucisate, caci oricum inevitabilul vine. Sub pretextul nevoii de a proteja linistea suferindului, s-a incercat blocarea afluxului de pe culoarele de acces spre rezerva unde Labis zacea neputincios, paralizat, afisind, totusi, un stoicism superior si un rest de optimism, pe care voia, parca, sa-l injecteze celor veniti sa-i dea lui curaj. Numai ca vederea carcasei de ghips in care se gasea imobilizat iti sfisia inima. Devenea imposibil sa eviti temerile si previziunile sumbre. Cu atit mai mult cu cit, din spre partea autoritatilor, intrigate de proportiile „cazului“, veneau replici aberante, semnale de represalii paralel cu lansari de zvonuri calomnioase.

- Acuzatia de ebrietate, impietate revoltatoare
Unii tineau mortis sa acrediteze opinia cum ca funesta intimplare s-ar fi datorat unei stari avansate de ebrietate. Afirmatia actualiza acuzatii utilizate si alta data, de cite ori se cereau sanctionate insubordonarile poetului. in contextul dat, insa, semana a impietate de joasa speta, revoltatoare. Sarea in ochi scopul urmarit subteran de satrapii zilei, de a contracara evolutia, antrenarea nemultumirilor acumulate spre o miscare protestatara de proportii imprevizibile. Nu putini impartaseau, mai pe fata, mai in taina, convingerea ca, dincolo de interventia hazardului nenorocit, Nicolae Labis se infatisa, in pofida locului prestigios dobindit in ierarhia valorilor si in pretuirea publicului, ca un nedreptatit, victima a unor conditii improvizate de existenta, fara slujba, fara locuinta obtinuta legal, obligat sa se aciuieze pe ici, pe colo, sa intirzie serile pe unde se ivea ocazia, la mese conviviale, prelungite bahic. Culmea tentativelor de a deturna faptele si a controla dur reactiile revendicative era cit pe-aci sa se produca. in a zecea zi de spitalizare, devenise limpede ca nu se mai putea intreprinde nimic salvator, suferintele aveau sa ia sfirsit curind.

in cinismul lor intransigent, forurile au intrat in panica la perspectiva de a ingadui funeralii la Casa Scriitorilor. S-au pus la bataie tertipuri felurite si doar teama de consecinte rasunatoare a dus, in final, la aprobarea, smulsa ca o concesie conjuncturala. Mai departe, ritualul despartirii de poet a decurs aparent fara incidente, jalea generalizata a acoperit convulsiile, asperitatile, inversunarile obtuze, desi presiunea politieneasca se va dovedi ca n-a slabit nicidecum. Nici vorba sa se aprobe deplasarea cortegiului funerar pe jos, intr-un fel de mars de adio prin centrul orasului, pina la Belu. Pentru „operativitate“, au fost puse la dispozitia doritorilor un sir de autocare, cu soferi instruiti sa execute un transport rapid, spre a nu tulbura circulatia pe arterele principale. in cimitir, apoi, ivite ca din pamint, ciudate aparitii fantomatice s-au amestecat in asistenta prea putin preocupata sa le dea atentie. Unii faceau pe oamenii de ordine, pasamite sa nu se calce multimea pe picioare. Au ascultat slujba, cucernici, au mers, in rind cu restul lumii, pe alei, spre groapa. Altii se erijau in fotografi, ahtiati sa asigure imagini ale evenimentului pentru viitorime. Ca sa nu se uite nimic din desfasurarea ceremoniei, cine a participat, proportiile durerii unanime.

- Dosarele confirma supozitiile si interzic uitarea
Abia astazi incepe sa se probeze, documentat, fara posibila retractare, ca trecerea timpurie in nefiinta a lui Nicolae Labis s-a inscris intr-o ambianta diabolic regizata. Uniunea Scriitorilor, prin voci dispuse sa continue mistificarile, a practicat o strategie a „aburirii“ lumii. Laude postume in combinatie cu insinuari soptite au curs in perfida devalmasie. Bietul Mihai Gafita putea reclama titlul de maestru in „arta cosmetizarilor“. Ca fost dascal-indoctrinator la Scoala de literatura, cunostea de la sursa marea vinatoare ce se ducea acolo pe tema „lecturilor interzise“, inclusiv procesul inchizitorial intentat poetului, in 1953, pentru posesie si raspindire de carti purtatoare de virusi ai decadentismului. Cu un an si ceva inainte, Uniunea mai patronase un exercitiu coercitiv identic in cadrul redactiei organului sau saptaminal, Flacara, acela instrumentat de tandemul redactorilor-sefi adjuncti, Sergiu Farcasan si Eugen Frunza. Si institutia funest-tutelara avea sa-si aduca, de asemenea, obolul la campania bezmetica de epurari din 1958, iarasi cu inimosul concurs al seniorului Gafita.

Ar fi avut prilej sa-si spele parte din pacate cind a luat condeiul sa scrie interminabila prefata la Moartea unui poet. Dar de unde atita constiinta! A recurs la ocoluri edulcorate prin trecutul literar, inclusiv vechea poveste a detasarii lui Eminescu de mizeriile cotidiene si ale contemporanilor, ca sa-i confere lui Labis aura inscrierii in succesiunea nobila a poetilor „blestemati“. Trebuia sa intervina, la ora elucidarilor, fidelul Portik, prietenul rapus si el in grea suferinta, in 1992, cu marturiile din pagini tiparite postum, prin grija profesorului Florin Diac, ca posteritatea sa auda raspicat in ce crunta napastuire s-a sfirsit Labis. Ochii si urechile stapinirii supravegheau atent orice miscare a sa. Daca s-a simtit cumva mai exuberant la petrecerea de nunta a unuia dintre apropiati si, ca omul la chef, slabindu-i „haturile“ si-a dat in petec, tocmai cu citeva masuri ale imnului regal, „abaterea“ s-a adaugat la un dosar oricum incarcat. Mai-marii obstei scriitoricesti s-au incruntat, i-au mai trecut in cont un afront si au convenit sa-l faca a simti ca ramine descoperit, pasibil de sanctiuni piezise. De pilda, sa fie purtat cu vorba pe la edituri si sa nu-i fie ascultate pasurile.

in astfel de proasta dispozitie, chinuit de amenintarea nevazutei „sabii a lui Damocles“ deasupra capului sau, l-a gasit Portik in blestematul decembrie 1956. Umbla cu maldarul proaspat de poezii in servieta, propunea si n-avea cui gruparea lor sub un titlu emblematic: Lupta cu inertia, dar orice insistenta se izbea de zidul indiferentei. Imensa amaraciune cumulase in suflet de vreme ce declara intentia fugii cit mai departe, a izolarii urgente, pentru a se pune, prezumtiv, la adapost de napasta complotului exasperant: „Trebuie sa dispar pentru un timp din fata si din ochii lor. Si ca sa nu dea de urma mea, nu o sa spun nimanui cind si unde plec… Vreau sa dispar din Bucuresti fara urma“. Soarta se va dovedi mai radicala decit orice masura de prevedere. Adevar este ca a si gasit teren prielnic, gata pregatit.
O contributie editoriala si mai recenta completeaza tabloul potrivniciilor asezate la pinda in calea lui Labis. Documente din arhiva Securitatii, date la iveala de Stela Covaci in culegerea Persecutia (Editura Vremea, 2006), aduc dovezi zdrobitoare despre sistematica punere sub urmarire a poetului si a intregului grup caruia ii era atasat. Cercetatoarea ajunge la pareri nete, chiar referitor la episodul relatat in Hora mortii, aducind confirmari irefutabile: „Poetul Nicolae Labis i-a marturisit lui Aurel Covaci ca se simte amenintat, ca i se cenzureaza poeziile si i se amina aparitia volumului Lupta cu inertia. Aurel Covaci il sfatuieste sa plece o vreme din Bucuresti, eventual la parinti, sa fie mai prudent si sa nu mai intirzie noptile“ (p. 59).

- Obiectivul Costica
de la redactia revistei Cravata rosie
Absolut cutremuratoare sint extrasele din rapoarte de filaj cind, de-acum, cel desemnat ca pericol public era neutralizat, intins pe catafalc, iar cei ce veneau sa-l plinga, o ultima data, atrageau copoi versati pe urmele lor: „Din ordinul conducerii profesionale, am luat in supraveghere operativa de la C.P.C.S. pe numitul Margarit Gheorghe, care in notele viitoare va purta pseudonimul COSTICA. La ora 14,55, Costica impreuna cu un coleg de sectie au iesit de la C.P.C.S. si s-au urcat in masina Skoda, dubita de culoare gris cu nr. 53605 B. in masina s-a mai urcat un coleg si doua colege de sectie, iar una dintre colege era sefa de sectie a lui Costica, au mers cu masina pina in str. 30 Decembrie, unde au coborit cu totii din masina si au intrat la sera Popesti Leordeni – magazinul nr. 2 – de florarie.

De aici, Costica a cumparat o coroana de flori, dupa care au iesit si s-au urcat cu totii in masina, mergind in cal. Victoriei nr. 115 – Casa Scriitorilor Mihail Sadoveanu, era ora 15,20. Aici Costica a depus coroana de flori pentru N. Labis din partea Redactiei Cravata Rosie, apoi a pus in vitrina manuscrise ale lui N. Labis. La orele 21,15, Costica impreuna cu doi indivizi au iesit de aici si au mers pe cal. Victoriei, str. Piata Amzei, Mendeleieff, Valerian Kuibisev, Nic. Golescu, unde Costica se desparte de acesti indivizi, continuind sa mearga singur pe str. Nic. Golescu, Episcopiei, Gabriel Peri, merge cca. 2 mtr., dupa care s-a intors pe str. Gabriel Peri, Episcopiei, cal. Victoriei, str. Piata Amzei, a traversat cal. Victoriei si a intrat la nr. 93 – debit de tutun, unitatea nr. 100 – de unde a cumparat tigari, apoi a iesit si a mers pe cal. Victoriei, pina in fata restaurantului Macul Rosu, unde s-a oprit si s-a uitat la vitrina timp de 1 minut, dupa care s-a reintors pe cal. Victoriei, str. Piata Amzei, intrind la nr. 2 – bodega Victoria – era ora 21,53. La ora 22, Costica a iesit de aici si a mers pe str. Piata Amzei, cal. Victoriei, intrind la nr. 115 – Casa Scriitorilor Mihail Sadoveanu – era ora 22,03. Pina la ridicarea postului, Costica nu a parasit aceasta adresa. Supravegherea continua“.

Copoiul, de un scrupul profesional halucinant, s-a tinut de sarcina trasata, incit aflam de la el ca a doua zi (23 decembrie), Costica a ramas la priveghi pina in prag de noapte; a iesit cit sa se hraneasca, revenind la 24,25 precis, ca sa nu se mai miste nicaieri pina in zorii zilei de 24 dec. la urmatoarea runda de supraveghere, inceputa la orele 6,00 si suspendata la 22,45. in intervalul intregii zile, scurgerea ceasurilor a fost la fel de meticulos notata: „La orele 12,45, Costica a iesit de la Casa Scriitorilor M. Sadoveanu si s-a urcat in autobuzul Skoda nr. 40103 B. cu care a mers pina la Cimitirul Bellu unde a coborit si impreuna cu alti indivizi au mers incolonati tinind coroana de flori, la inmormintarea lui N. Labis. Pina la orele 15,05 Costica a luat parte la inmormintarea lui N. Labis. La orele 15,20, Costica a intrat la Casa Scriitorilor din cal. Victoriei nr. 115 impreuna cu mai multi indivizi care fusesera si ei la inmormintare. De la cimitir si pina la Casa Scriitorilor, Costica nu a fost supravegheat. La orele 18,00, Costica impreuna cu Misu si un alt individ au iesit de la Casa Scriitorilor si au mers pe cal. Victoriei, str. Biserica Amzei, au intrat in restaurantul Macul Rosu din cal. Victoriei 136 – erau orele 18,02. Aici s-au asezat la masa in bodega, unde mai erau si alti indivizi si individe, care plecasera mai inainte de la Casa Scriitorilor. La orele 21 ceilalti au plecat de la restaurant, raminind numai Costica cu Misu…“ (loc. cit. p. 312-315). Reportaj de o amanuntime care ridica parul maciuca oricarui cititor actual.

Ce se intimpla, insa, cu cine a stat, poate, in zilele respective alaturi de Costica, au schimbat vreo vorba, poate au si lacrimat de aceeasi tristete linga catafalcul poetului ori urmindu-i cosciugul pe ultimul drum, cum va fi privind indarat? S-a aflat in vizorul celei mai sirguincioase supravegheri, pe cit de necrezut pe atit de reale, infricosatoare, fie si retrospectiv. Cum sa evite a se socoti inconjurat de naluci, ani si ani? Cum sa-si pastreze ratiunea intreaga? Cum sa nu se simta pingarit, calcat in picioare? Cum sa mai zimbeasca, ingaduitor, nostalgicilor care, inca o data se dovedeste, habar nu au pe ce lume au trait? Si cum sa nu-si puna problema daca tipicarul inregistrator din umbra nu va fi fost avansat la grad de tortionar si, in prezent, pretinde, bine mersi, ca nici usturoi n-a mincat, nici gura nu-i duhneste, in ipoteza ca nu-l va fi iertat Dumnezeu si e, de mult, un hoit intre altele, anonim, pe cale de pulverizare deplin si definitiv ignorat, dupa merit?