OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind am ajuns la Bloomington, la Indiana University, in ianuarie 1973, nici nu-mi trecea prin minte ca aveam sa ma imprietenesc cu un economist, un mare economist, cum urma sa aflu mai tirziu, dublat de un umanist. Eram de acord cu Thomas Carlyle, care numise economia politica „the dismal science“ („stiinta mohorita, deprimanta“) si, dupa ce studiasem la facultate, in cadrul invatamintului politic obligatoriu pentru toate disciplinele, Capitalul lui Marx timp de un an, ostilitatea mea de om de litere cu inclinatii boeme pentru orice fel de economie era maxima. Evident, greseam, cum gresisem de-a lungul celor patru sau cinci ani in care ma felicitam ca izbutisem sa trec examenele tot mai grele la limba rusa fara a o invata deloc si privindu-ma, astfel, de posibilitatea lecturii in original a lui Dostoievski, a lui Tolstoi, a lui Cehov, autori care m-au fascinat si continua sa ma fascineze. La Bloomington, am aflat curind printr-un prieten de la catedra de literatura comparata, André Reszler, ca printre profesorii universitatii se numara si Nicolas Spulber, profesor de economie plecat din Romania de multi ani, specialist in economiile comuniste, inclusiv Romania, un om foarte inteligent si cu deschideri spre umanitati cu care el, venit din Geneva (unde se refugiase dupa revolutia din Ungaria din 1956, inabusita in singe de tancurile sovietice), vorbea mai mult frantuzeste, si pe care ar merita sa-l cunosc. Si el, mi-a spus André, voia sa ma cunoasca, curios poate sa afle ce se mai intimpla in Romania intrata in neostalinismul dictaturii lui N. Ceausescu. Am stabilit deci o intilnire si l-am vizitat in biroul lui captusit cu carti din Ballantine Hall, aceeasi cladire in care se afla si biroul meu.

M-a intimpinat cu multa amabilitate un profesor mai in virsta decit mine cu aproape douazeci de ani, m-a poftit sa iau loc pe un scaun din fata biroului lui tinut intr-o ordine desavirsita, cu un manuscris dactilografiat deschis, o teza de doctorat pe care-o citea. Nu prea inalt si mai degraba slab, dar deloc fragil, energic si vioi in miscari, mi-a spus citeva cuvinte in romaneste, fara accent, apoi a trecut la engleza, vorbita cu rapiditate, dar nu lipsita de un anumit accent, si, dupa un timp, venind vorba despre Eugène Ionesco, despre care urma sa tin o conferinta peste citeva zile, la franceza (cu un accent mai discret). Profesorul, mi-am dat seama din acea prima convorbire, mai stia si alte limbi: rusa, indispensabila pentru un specialist in economia sovietica, germana, spaniola (in care il citea pe Cervantes, despre care avea lungi discutii cu un alt coleg de la literatura comparata, spaniolul Luis Beltrán). Am vazut apoi un raft al bibliotecii cu volumele semnate de el, vreo douasprezece, dar despre economie, incurajator pentru mine, n-a venit vorba.

La despartire, mi-a spus ca vrea sa vina la conferinta mea despre Ionesco. Subiectul ei era singura piesa in romaneste a lui Eugen Ionescu, Englezeste fara profesor, scrisa in anii ’40 si publicata cu citiva ani inainte in Secolul XX, in comparatie cu de pe acum celebra La Cantrice chauve, care transforma, dar nu pina la irecognoscibilitate, textul romanesc si reprezinta debutul parizian, in 1950, al marelui dramaturg. Dupa conferinta, profesorul Spulber (care m-a indemnat sa-i spun Nick, dupa obiceiul american care impune informalitatea in adresare, dar nu si in alte privinte) ne-a invitat la cina la el acasa, pe sotia mea si pe mine, impreuna cu fetita noastra de opt ani, Irina, pe care n-o puteam lasa singura in apartamentul destul de sumbru de la demisol din University Apartments East, unde locuiam. Cu acea ocazie, Irina a fost in centrul atentiei, dupa ce a fost intrebata de gazda despre scoala din Romania (unde era in clasa a doua primara inainte de plecarea noastra) si, finalmente, a cintat, nu fara o ironie copilareasca timida, rasfatata, fermecatoare, imnul pionierilor incepind cu versul „Multumim din inima partidului“. Nick ii traducea sotiei sale, Pauline, care se amuza copios. Pentru Pauline, o femeie de o mare distinctie, supravietuitoare de la Auschwitz, am avut din acea seara o afectiune particulara. Ca si Nick, cu ea vorbesc adeseori franceza, limba ei materna.

Sint mai bine de treizeci de ani de atunci... M-a atras spre Nick anticomunismul lui radical si in deplina cunostinta de cauza, desi, uimitor, el personal nu traise niciodata intr-un regim comunist. Parasise Romania de foarte tinar, din 1938, daca nu mai devreme, si se dusese la Paris, unde se apropiase de cercul din jurul revistei Ésprit si, personal, de Emmanuel Mounier, cu ale carui idei politice, antifasciste si anticomuniste totodata, era in deplin acord, desi avea unele rezerve in legatura cu personalismul, asa cum il teoretiza acesta. (In paranteza, in acelasi timp, aflat la Paris, Eugène Ionesco adera si el la gindirea lui Mounier, inclusiv la personalismul crestin al acestuia, in nobila traditie a lui Charles Péguy.)

Cu acuitatea lui politica, pe care am avut prilejul s-o apreciez de multe ori in discutiile noastre de mai tirziu, Nick prevazuse cu luni inainte invadarea de catre Hitler a Cehoslovaciei, apoi dubla invadare simultana a Poloniei de catre armata germana si de catre Armata Rosie si izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. In timpul razboiului, participind cu mari riscuri la miscarea de rezistenta – episod important din viata lui, despre care vorbeste doar rareori, numai in treacat, si cu o modestie care vrea parca sa sugereze ca aceasta miscare a fost extrem de firava –, el a ramas in Parisul ocupat. Despre mitica Rezistenta franceza, ca martor direct, el spune ca ea, de fapt, n-a existat pina in 1942, dupa care s-a infiripat sub conducerea lui Jean Moulin, parasutat de la Londra in sudul Frantei, dar curind dupa aceea, in iunie 1943, tradat, capturat de germani si ucis sub tortura. Evident, dupa Eliberare, putinii adevarati rezistenti s-au inmultit ca prin minune si mitul creat post-factum a fost de folos pentru a dilua amintirea rusinii colective a Frantei sub ocupatie, a acelei Frante care, intre altele, livrase Holocaustului nazist peste 70 de mii de evrei. Imediat dupa razboi, Nick si-a reluat activitatea de jurnalist la ziarul L’Aube, de sub conducerea lui Francisque Gay, care in 1945 a devenit si deputat al democratiei crestine franceze, reprezentata de partidul MRP (Mouvement Républicain Populaire). Printr-un decret special initiat de catre Francisque Gay, devenit intre timp vicepresedinte al guvernului De Gaulle, Nick a primit cetatenia franceza, cred ca in 1946.

Numit la New York corespondent al agentiei France Presse pe linga Natiunile Unite, calitate in care a functionat o vreme, el s-a plictisit pur si simplu – cum mi-a marturisit – de meseria de jurnalist, ale carei dedesubturi, subtilitati si limitari ajunsese sa le cunoasca prea bine pentru a mai deriva din ele vreo satisfactie intelectuala, si a inceput sa studieze pentru un doctorat in economie la New School din New York. A sfirsit prin a se stabili in Statele Unite, unde, dupa obtinerea doctoratului, a predat mai intii la MIT (Massachussetts Institute of Technology) si apoi, pentru mai bine de patru decenii, la Indiana University, unde-si continua activitatea ca Professor Emeritus. A scris si publicat multe carti, dintre care eu, fostul alergic la chestiuni de economie, am citit cu profit citeva, mai ales dintre cele mai recente. Ba chiar, ultima carte aparuta mi-a fost data spre lectura in manuscris, pentru observatii si sugestii. Informal educat in materie de economie – si mai ales in istoria gindirii economice, mai accesibila mie –, prin discutii conviviale aproape saptaminale de-a lungul anilor, am fost deci considerat de Nick suficient de calificat ca sa apreciez critic o lucrare in curs de finisare si sa-i dau sfaturi! Iata unul din lucrurile pe care nu mi le-as fi putut inchipui nici in ruptul capului cind am sosit in America. Dar ce sa mai vorbesc: nici macar sosirea in America nu mi-as fi putut-o inchipui inainte de a fi pus piciorul pe pamintul lumii noi.

In perioada prieteniei noastre incipiente, Nick tinea, printre altele, un curs intitulat Marx and Economics, un curs la care, din curiozitate, am participat si eu intermitent. Consta dintr-o sistematica analiza critica, din punctul de vedere al economiei contemporane, a conceptelor fundamentale ale marxismului economic, demonstrind riguros caracterul lor invechit, complet inadecvat pentru intelegerea fenomenelor economice, nu numai a celor actuale, ci chiar si a celor din timpul lui. Bunaoara, teoria valorii care e echivalata cu „cantitatea de munca socialmente necesara“ congelata in obiectul-marfa si apoi intreaga teorie a plus-valorii erau atent demontate, plecind de la o cunoastere profunda a operei lui Marx, pentru a se ajunge la concluzia ca ele sint lipsite de orice validitate. N-are rost sa intru in detalii.

Pe mine, si nu numai pentru ca uram comunismul, dar si ca exercitiu intelectual, aceasta demontare atenta a conceptelor marxiste si confruntarea cu conceptele economiei moderne ma interesau in cel mai inalt grad. Ideologia marxista sau neo-marxista a asa-numitei „noi stingi“ (reprezentata intre altele de revista New Left Review a lui Perry Anderson) incepuse sa devina populara in mediile universitare americane, mai ales in domeniul umanitatilor, dar si in stiintele soft (sociologie, stiinte politice, mai putin economie). L-am intrebat o data pe Nick: „Ce te faci daca la cursul tau se inscriu si studenti cu vederi marxiste?“. „Ei abandoneaza cursul dupa prima prelegere. S-a spus despre cursul meu ca e echivalentul unui curs de teologie tinut de diavolul insusi. Si sint de acord cu aceasta caracterizare. Marxismul e o teologie deghizata in stiinta, iar eu sint, lucru care ma maguleste, diavolul deghizat in profesor de economie.“ Am ris amindoi. „Nu degeaba sint eu numit, in revistele economice sovietice, un «lacheu al capitalismului».“ Expresia corespunzatoare in engleza moscovita, caci cu Nick vorbeam aproape totdeauna englezeste, era „a running dog of capitalism“.

Dupa 1978-1979, cind a sosit la Bloomington matematicianul Ciprian Foias, anticomunist infocat, care s-a imprietenit si el cu Nick, am luat decizia de a ne intilni in trei in fiecare miercuri pentru a lua masa de prinz la Memorial Union, intr-un restaurant numit „Tudor Room“, dupa decoratia interioara in stil Tudor-kitsch – un kitsch aproape luxos, in contrast cu mincarea mediocra (se zicea, poate in gluma, ca bucatarul-sef avea un doctorat in volume feeding, adica in prepararea mesei pentru numere mari de oameni, ca in cazarmile militare). Cum in restaurant era si un bufet rece din care puteai sa-ti alegi, calitatea mincarii gatite nu prea conta pentru noi. Chiar cind restaurantul era plin, conversatiile se purtau pe un ton jos, civilizat, si se putea sta de vorba in liniste. Masa noastra era, de fapt, cea mai zgomotoasa. Nick era un vorbitor pasionat, rapid, greu de intrerupt, dar ce spunea el avea totdeauna substanta. Stabileam aproape totdeauna tema discutiei – o stire politica sau economica, adesea despre Rusia sau Europa de Est in acea perioada a „razboiului rece“ sau despre Orientul Mijlociu, in particular situatia Israelului, care era analizata in cele mai indepartate ramificatii sau consecinte posibile. Tonul il dadea, evident, Nick, care incepea prin a spune ca va propune niste simple ipoteze, poate subrede, dar ca el nu dispunea de „a cristal ball“, de acel glob de cristal in care divinatorii de profesie vad ce se va intimpla in viitor, dupa care urma constructia unui scenariu, lucida, rece, poate cinica – daca prin cinism intelegem dezvaluirea motivatiilor cu bataie lunga, daca nu adevarate, plauzibile, ascunse sub aparentele oricarei declaratii sau actiuni politice in marele joc al vietii politice internationale, in care triseria, minciuna si falsul trebuie totdeauna presupuse.

Propuneam si noi contraipoteze, fie si doar de dragul discutiei. Curind masa noastra de miercuri s-a largit: se asezau la ea, totdeauna bineveniti, muzicianul Paul Biss, profesorul de biologie Milton Taylor, diversi matematicieni, de obicei foarte tacuti, adusi de Foias, economistul Robert Becker, cite un coleg de-al meu de la literatura comparata, de citeva ori doi mari muzicieni, cintaretii de opera Nicola Rossi-Lemeni si sotia sa Virginia Zeani sau, din pacate prea rar, buna noastra prietena Christina Illias-Zarifopol, intr-o combinatie mereu imprevizibila. Era o masa atipica, pentru ca rareori se aduna in climatul „profesionalist“ al universitatii americane oameni din domenii atit de diferite. Era totodata o masa „reactionara“, animata de Nick, care avea printre profesorii „progresisti“ o reputatie de cold warrior, de dusman neimpacat al Uniunii Sovietice si al comunismului in genere, potrivnic spiritului de „destindere“ intre „lagarul“ socialist si cel capitalist.

Cind, in 1991, s-a prabusit Uniunea Sovietica (spre surpriza chiar si a lui Nick), un profesor „progresist“, Murry Sperber, intilnit in ascensorul din Ballantine Hall, i-a spus lui Nick, nu fara o iritare admirativa in voce: „You were right when you were saying that communism was going to the dogs“ (traducerea: „Aveai dreptate cind spuneai ca comunismul se duce dracului“; scapa referinta idiomatica si metaforica la „ciini“, prin care Sperber ii dadea dreptate tocmai unui „running dog of capitalism“). Dar Nick credea ca asta se va intimpla mai tirziu, mult mai tirziu, nu chiar atunci, cind el avea sub tipar o carte despre reformele lui Gorbaciov, pe care se temea ca editorul n-o va mai publica, din motive de perimare, desi chiar in acea carte el demonstra ca faimoasa pe atunci perestroika era sortita esecului. Nu indraznea insa sa-si inchipuie ca acest esec va fi fatal atit de curind.

Au trecut anii si toate acestea isi pastreaza fragila realitate (altadata dura, masiva, dureroasa, primejdioasa) doar ca subiect de istorie. Dar prietenia cu Nick nu s-a rezumat doar la astfel de intilniri si conversatii conviviale despre politica si ideologie. Imi vorbea adesea, cind eram in doi mai ales, despre Romania in care traise pina la douazeci si ceva de ani, unde facuse liceul de pe vremuri, riguros, cu profesori devotati disciplinei lor, de buna calitate intelectuala, pe care-i admira si carora le era recunoscator. Dotat cu o memorie prodigioasa, el tinea inca minte din scoala, dupa zeci de ani, Scrisorile lui Eminescu, pe care le putea recita integral la cerere, cind era intr-un cerc de romani, ca si alte poeme in limba romana sau franceza (Baudelaire, Verlaine), memorizate tot in acei ani. Lucru imposibil de conceput in cazul uni economist american obisnuit, el continua sa citeasca poezie si literatura in general. Spirit voltairean si citoyen du monde, rationalist si sceptic, era inzestrat cu o curiozitate intelectuala insatiabila, care includea o fascinatie particulara pentru Biblie, pe care o citea si o recitea, facind despre ea observatii adeseori originale. La un moment dat, impreuna cu Ciprian Foias, l-am indemnat sa scrie o carte despre Biblie din perspectiva istoriei gindirii economice si politice. Subiectul il atragea, dar avea alte lucrari in santier, pe care trebuia sa le termine inainte de a se apuca de acest proiect, la care totusi s-a gindit multa vreme si chiar a adunat materiale in vederea lui.

Istoria Romaniei interbelice o cunostea ca nimeni altul, ca un martor al evenimentelor si ca un om care avusese pasiunea lecturii ziarelor, oricare le-ar fi fost orientarea, desi putea fi in adinc dezacord cu aceasta. Bunaoara, opus din toata fiinta sa legionarismului, el citea cu cea mai mare atentie presa legionara si era la curent cu tot ce se intimpla in viata politica romaneasca a vremii. Mi-a povestit ca o data, intr-o excursie prin muntii Fagarasului, ajunsese spre seara intr-un sat, unde fusese primit si gazduit regeste. Taranii il admirau pe Corneliu Codreanu si Miscarea Legionara, dar informatia lor politica era foarte lacunara, rareori ajungeau in satul lor de munte ziare, si atunci cu multa intirziere. Nick, perfect informat, le-a spus ce se intimpla cu Capitanul, cu Miscarea, cu disensiunile din interiorul ei (conflictul dintre Capitan si Stelescu, editorul ziarului disident Cruciada romanismului, care nu fusese inca ucis ritual si dezmembrat salbatic de viitorii „decemviri“), dindu-le tot felul de detalii, astfel incit ei se bucurasera si-l luasera pe el, antilegionarul radical, drept un membru de nadejde al Miscarii! Nick stia foarte bine sa separe informatia de opinia personala. Cit despre tarani, naivi, prost informati, cumsecade, Nick vorbea frumos, pe un ton usor sentimental, despre ospitalitatea lor, despre felul cum il tratasera (dar cum l-ar fi tratat ei daca le-ar fi spus pe fata ce credea despre Miscare?).

Despre Romania de dinainte de plecarea lui din tara imi vorbea uneori cu un fel de nostalgie si era foarte sensibil la tragedia – o „tragedie fara margini“, in cuvintele lui – prin care trecea tara sub comunism; o tragedie inevitabila, care era a tuturor tarilor mici sau mijlocii din acea regiune, dominata si exploatata de colosul sovietic in numele unei ideologii mincinoase. Nu putea sa-si stapineasca dispretul, exprimat adesea in termenii cei mai vehementi, fata de „limba de lemn“, fata de „noua clasa“ (in sensul lui Gilas), fata de „nomenklatura“ (in sensul lui Voslensky), fata de formele grotesti pe care le lua, sub privirile noastre de departe, cultul personalitatii lui Ceausescu. Isi amintea de Bucurestii de dinainte de razboi ca de-un oras frumos si civilizat, intr-atit incit, imi marturisea, sosind la Paris, fusese deziluzionat (ceea ce mie mi s-a parut cel putin paradoxal). Era poate socul contactului cu nefamiliarul, cu grandiosul, imaginat mai familiar, mai primitor, mai putin strain din „micul Paris“.

„Daca n-ar fi fost Rusia si comunismul“, imi spunea el, „Romania ar fi putut acum sa fie o tara infloritoare din punct de vedere economic“. Din pacate, nici dupa 1989 n-o luase pe drumul bun (cel putin asa am perceput noi lucrurile intr-un articol scris in colaborare si publicat in New York Times la citeva zile dupa executarea lui Ceausescu). Mai de curind, pesimismul lui Nick cu privire la viitorul Romaniei s-a nuantat si chiar s-a transformat intr-un optimism prudent, cind si-a dat seama, cu vreo doi ani in urma, ca bazinul Marii Negre a devenit, dupa implozia Imperiului Rosu, o zona strategica. Optimismul prudent (dupa mine totusi oarecum imprudent) al lui Nick i-a fost confirmat de impresiile culese din calatoria sa de anul trecut in Romania lui natala, tara pe care n-o mai revazuse de cind, cu putin timp inainte de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, plecase in Franta. Ezitarile lui de a merge in Romania, un om in virsta acum si cu o sanatate delicata, au fost invinse de prietenul nostru comun mai tinar, Dragos Aligica, cel care i-a luat lungul interviu, aparut sub forma de carte, chiar in timpul vizitei.

Printr-o coincidenta fericita, eram si eu in Romania, ca si o alta veche prietena din Bloomington a lui Nick si a mea, Cristina Illias-Zarifopol, si ne-a facut amindurora placere sa asistam la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa la Scoala Nationala de Stiinte Politice si Administrative si la inminarea unei decoratii importante la Palatul Cotroceni. Dar nu atit onorurile oficiale acordate unui anticomunist de-o viata intr-o tara fosta comunista l-au incintat pe Nick, cit intilnirile lui cu oamenii, profesori sau cercetatori in stiinte sociale, intelectuali. Era uimit de inteligenta cu totul iesita din comun a celor cu care a venit in contact, de informatia si discernamintul lor, de mobilitatea lor intelectuala, de felul cum vad ei problemele tranzitiei si de solutiile pragmatice pe care le propun. Aproape nu-i venea sa creada ca, dupa patruzeci de ani de comunism, asemenea oameni mai pot exista. Mi-a spus: „E aproape un miracol. Romania, in ciuda dificultatilor uriase prin care trece acum, are un viitor“. M-am gindit la mitica pasare Phoenix care invie din propria-i cenusa. Invierea ei in Romania postcomunista e insa, dupa mine, foarte lenta, sovaitoare, nesigura chiar; e deocamdata multa cenusa si nu stiu daca se misca ea insasi sau o misca doar vintul. Cind isi va lua zborul? Desi eu tind sa fiu ceva mai pesimist, sper in modul cel mai sincer ca Nick are dreptate si de data asta.

Bloomington, 22 iunie 2003