OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nicoleta SALCUDEANU
Graffiti
Editura Cartea Romaneasca, Seria „Debut“, Bucuresti, 1999, 183 p., f.p.


„Exista o literatura al carei produs finit pare a fi doar mirajul inconsistent si aberant pina la transparenta“. Asa incepe unul din textele critice cuprinse in volumul de debut al Nicoletei Salcudeanu – Graffiti, cistigator al concursului national de debut organizat de Editura Cartea Romaneasca. Coincidenta face ca aceasta definitie sa se aplice si stilului critic al autoarei, astfel incit, pavat cu bunele intentii de a surprinde substanta unor carti aparute in ultimii ani, demersul sau ramine impotmolit in hatisurile lexicale din care N. Salcudeanu pare a crede ca este alcatuita critica literara. Astfel de fraze cu iz autoreferential, care functioneaza ca mise-en-abime pentru ansamblul textelor, se mai ivesc din loc in loc: „De fapt – spune autoarea despre Rodica Draghincescu – intentia secreta a autoarei, imi place sa cred, este tocmai de a-si pastra scrisul intr-o incilceala indecisa, ca reflex probabil al unei superstitii auctoriale“. Care este superstitia N.S. ramine de vazut.

Sa incepem cu titlul. Graffiti evoca efemerul melanj de scriptural si plastic, aflat sub semnul culorii. Dar asezindu-si textele sub aceasta titulatura, scriitoarea isi asuma si alte atribute ale termenului: ostentatie, dilentantism, clandestin, adesea kitsch. Dar acest caracter efemer convine textelor in conditiile in care intentia lor nu este decit – cum spune motto-ul ales de autoare – de a-i „plictisi eul viitor“. La rindul lor, titlurile eseurilor sint adesea inspirate (Bildungsjurnal, Paznicul de naturi moarte), desi uneori cad si ele in meteahna textelor (lungimea si metaforizarea excesiva – Vintila Horia, singele de cuc si profetia optimista).
Preferinta autoarei se indreapta catre proza si jurnal, vizind autori in general mai putin cunoscuti sau mai putin comentati (datorita faptului ca sint fie debutanti – Stefan Caraman, fie apartinind diasporei – Lia Savu). Nu lipsesc insa si scriitori consacrati ca D. Tepeneag, N. Breban, Vintila Horia, unul din nucleele cartii constituindu-l grupajul de trei texte despre Paul Goma, surprins atit in ipostaza sa de romancier (Sabina I, Sabina II), cit si in cea de autor de jurnal. Celalalt nucleu al cartii – in partea dinspre jurnale – il reprezinta comentariul la jurnalul lui Jeni Acterian, din care provine si motto-ul volumului Graffiti.

Stilul este greoi, excesiv retoric; bulimia neologistico-metaforica a frazei duce la redundanta, inabusind in chiar momentul nasterii sale orice intuitie justa a sensului textual; ca intr-o arca a lui Noe, in eseuri convietuiesc dificil metafora, pleonasmul („subtiate subtil“), „poanta“, neologismele – al caror melanj cu termeni arhaici sau colocviali e aiuritor – calcul si dictonul latin. Iata o mostra:
„Miasmele fetide exalate de un real rascopt, retrogradat la stadiul de vermina existentiala, isca proiectii la fel de sleampate, fructe ale unei lumi de suferinta. Zenitul acestui spatiu al decaderii este populat de flori carnoase ale halucinatiei, incastrate in «feeria» funebra de fata morgana, scaldate in apa mortilor. Macabrul acestor «transparente» si vigoarea lor anamorfica nu provin totusi din gratuitate, cu atit mai putin dintr-o prudenta evationista, ci, mai degraba, din urgenta fixarii cit mai fidele a unui teritoriu mundan ce sfideaza, el insusi, pragul cel mai de jos al maladivului. Ablutiunile morturare la care este supus cadavrul lumesc – prin actiune livresca – scot la iveala, cu o claritate greu de escamotat, echimozele unui univers asfintit in esec“.

Formula criticii analitice i se potriveste totusi autoarei (nu atit de „incisiva“ insa cum o considera Cornel Moraru in prezentarea de pe coperta a 4-a), atita timp cit nu se pierde in precizari inutile (cum ar fi discutia despre statutul jurnalului ca gen literar in Bildungsjurnal).
Metodele utilizate de autoare sint, in general, eclectice si urmeaza indeaproape bibliografia folosita. Aceasta este afisata cam ostentativ in analiza textului literar (e, de altfel, o bibliografie „standard“: Bachelard, Foucault, Baudrillard, Genette, Barthes, Baltrusaitis), astfel incit autoarea nu mai da suficienta atentie tranzitiei de la fictiunea discutata la teoria invocata ca sprijin. Critica „traditionala“ se impleteste in textele Nicoletei Salcudeanu cu note de eseu filozofic, psihanaliza, notatii feministe, discutii asupra imaginarului à la Bachelard, comparatism (de exemplu, cartea lui Daniel Vighi e comparata cu Viata si opiniile lui Zacharias Lichter, romanul Hertei Mü#ller – Animalul inimii – cu un tablou de Chagall – Om ducind o strada).
Pentru a nu cadea in „catalepsia admiratiei“, trebuie precizat ca adesea, in cartea Nicoletei Salcudeanu (pentru a cita): „pletorica desfasurare stilistica nu face loc, din pacate, sensurilor subtiate subtil, gindemelor contondente“.