OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sa ne imaginam, stimati cititori, ca J.K. Rowling, autoarea cunoscutului Harry Potter, ar fi interesata de fanii ei din Romania, in special de aceia care au in jur de paisprezece ani, si ar vrea sa stie cu ce fel de imaginar literar iau contact prin scoala si daca acesta este asemanator sau nu cu acela produs abundent de industria moderna sau postmoderna a comunicarii scrise si vizuale. S-ar putea opri la selectia de texte incluse la prima parte a variantelor de examen din cadrul testarii nationale din acest an, propuse de Serviciul National de Evaluare. Relevanta lor este sporita de faptul ca nu au devenit o problema pentru nimeni, ca nu au trezit nici o surpriza, nici macar din partea beneficiarilor educatiei prin scoala, obisnuiti, se pare, cu o asemenea literatura.

Descrierile de natura
Cu toate ca este interesata de genul epic, evident, J.K. Rowling ar citi (in traducere, se-ntelege) intii poezia. Ar constata ca este vorba, in proportie de 90%, de poezii care descriu natura, in timpul toamnei de predilectie, dar si al iernii si-al primaverii. Exista, de asemenea, o preferinta pentru doua momente ale zilei, inserarea (amurgul, mai exact) si noaptea. in plus, natura despre care este vorba aici este cu adevarat natura, straina de cuceririle civilizatiei, daca nu de-a dreptul ostila lor: izvoare, riuri, piriuri, lacuri, balti, mari, oceane, ploaie, zapada, vint, vijelie, codri, paduri, gradini, vii, cimpuri, munti, vai, poieni, iarba, brazi, maci, salcii, trestii, trifoi, ulmi, carabusi, ciocirlii, cocori, lacuste, rate, rindunele, privighetori, paienjeni, vrabii, soare, luna, stele etc.

O natura blinda, chiar daca salbatica, sediu al tristetilor suportabile si, mai ales, al duiosiilor de diferite nuante (ginditi-va la fauna selectata, spre exemplu, coerenta la nivelul unui imaginar care mizeaza pe fiinte de dimensiuni reduse; ursul, mistretul, bivolul nu sint animale poetice, intr-o asemenea perspectiva). Omul este totusi prezent, in ipostaze retrinse insa, fie ca lucrator al cimpului, fie insul generic meditativ, elegiac atunci cind isi aduce aminte de o experienta care s-a dus sau imnic atunci cind se simte parte din marele tot. Acestor pasteluri li se alatura un numar oarecare de fragmente descriptive in proza, apropiate ca atmosfera, astfel incit descrierea in versuri sau in proza ocupa cam 30% din totalul textelor. Se naste deja o prima intrebare: ce fel de copii sint aceia pe care nu-i plictisesc descrierile de natura sau de orice altceva, stiut fiind ca pina si adultii au prostul obicei sa treaca peste ele in graba si sa guste povestea, actiunea, misterul din faptele sau vorbele oamenilor sau ale altor fiinte?

Ruinele copilariei
J.K.Rowling nu se gindeste insa la faptul ca nu copiii au votat pentru ponderea atit de mare a descrierii in experienta lor literara, ci profesorii. Poate din convingerea ca asemenea texte sint mai accesibile la paisprezece ani, ceea ce nu pare sa fie adevarat, intrucit accesibilitatea este in directa legatura cu experienta mai larga a insului (nu doar aceea literara), cu felul in care ii este orientata curiozitatea. Este greu de crezut ca sentimentul naturii ocupa un spatiu mai consistent decit copilaria, jocul, adolescenta, dragostea, teme care apar si ele in treacat in alte citeva texte lirice.

Prima dintre ele, copilaria, este esentiala pentru felul in care cititorul mic se poate recunoaste in cartile spre care scoala il indeamna ca spre un izvor de cunoastere, de autocunoastere si de placere estetica. in cele citeva poezii care trateaza tema, copilaria este mereu marea absenta pentru un adult melancolic, care, intorcindu-se catre virsta de altadata, nu mai gaseste decit ruine. Daca textele sint frumoase si simple, asa cum se intimpla cu unele dintre ele (Magda Isanos, Copilaria mea, Marin Sorescu, Jucarii), trebuie sa acceptam pina la urma si tristetea adultului, cititorul nostru mic fiind in felul acesta provocat sa traiasca in planul fictiunii o experienta pe care o va cunoaste direct (pe propria piele, adica) mai tirziu; nu-i cerem insa imposibilul, cu atit mai mult cu cit o asemenea provocare este obisnuita in cazul textului literar.

Nu aceeasi impresie lasa cele doua fragmente in proza din Ionel Teodoreanu, incluse la variantele 96 si 97. Despartirea de copilarie este plinsa aici cu lacrimi abundente si transparente, iar tristetea imbraca o haina telenovelistica. Este, de altfel, o prejudecata tenace a scolii ideea ca la o anumita virsta sint preferabili autorii de mina a doua sau textele nereusite ale unor scriitori de prim rang. Atitudinea transpare si in cazul de fata din selectia realizata, dominant fiind sentimentalismul minor al unor fragmente samanatoristo-poporaniste din autori ca Ion Agarbiceanu, Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti, Mihail Sadoveanu, George Cosbuc, Octavian Goga, St.O. Iosif, Elena Farago, Cezar Petrescu, George Topirceanu, Emil Garleanu, Calistrat Hogas.

E de reamintit, in acest context, atit de proclamata intentie a scolii de a orienta elevii catre valoare, fie ea estetica, cognitiva, morala sau de orice alt fel. Ce anume ar explica atunci o asemenea preferinta? Poate convingerea mai mult sau mai putin explicita ca intre falsitatea (nu doar estetica) unor asemenea texte si mintea necoapta a unui copil ar exista vreo legatura? Pe o asemenea premisa psihopedagogica se poate aseza temeinic o educatie nu doar ineficienta, ci de-a dreptul traumatizanta.
Din fragmentele de proza epica, de care va fi interesata in mod special scriitoarea noastra, celebra si bogata, se poate desprinde fara mare dificultate un portret robot al copilului in care cititorul nostru mic ar trebui sa se recunoasca, asa cum se recunoaste in Harry Potter, daca a devenit fanul acestuia. Sa trecem in revista cele citeva istorii sumare cu care ia contact la testarea nationala si, inainte, la scoala, fie prin manuale, fie prin lecturile suplimentare (cu unele dintre ele) si sa vedem ce fel de personaje si ce fel de lume incinta un numar atit de mare de elevi de citeva generatii.

La un inceput de primavara, o fetita descopera papadiile (Agarbiceanu). intr-o dimineata un copil cumpara de la „un galigan“ o pasare inchisa intr-o colivie strimta, o elibereaza, dar pasarea, in loc sa se intoarca la cuibul ei, situat nu foarte departe, adoarme pe un chiosc si este sfisiata de o pisica (Mihail Sadoveanu). Niculaita Minciuna, pe numele lui adevarat, Niculaita Gropescu, este un copil sarac si sfios din catunul Manga, comuna Magureni. Fascinat de viata fiintelor marunte, acesta observa intr-o zi cum pisica ademeneste vrabiile (ca sa le sfisie, fara indoiala), imitindu-le ciripitul. Nimeni nu-l crede insa si, de aici, porecla. Niculaita exprima poate, mai mult decit alte personaje, preferinta scolii pentru un anume imaginar si de aceea povestea lui merita cunoscuta in intregime ( in variantele de examen apare doar un fragment, rezumat mai sus). Niculaita are mare aplecare catre stiinta de carte, dar nimeni nu-l intelege, pentru ca saracia in care traieste are fatalitatea unui destin: cum este talentat la dulgherie, mediul ii incurajeaza aceasta inclinatie, lucrativa in conditiile date. intimplarea face ca Niculaita sa gaseasca un portofel, dupa ce, cu ocazia unei iesiri in tirg ca sa vinda lemne, gaseste in dreptul unui tribunal o jumatate de coala de hirtie pe care scrie ca un bun gasit trebuit restituit pierzatorului.

Moral din instinct, eroul preda portofelul cu o suma insemnata de bani omului legii, care nu rezista tentatiei, iar cind apare pagubasul afirma ca totul este o inchipuire a lui Niculaita, cunoscut pentru fantezia lui incontrolabila. Singur impotriva tuturor, copilul se spinzura. Comentariul naratorului ezita intre duiosie si horror: „Peste o saptamina, cind gindaci de care n-a vazut niciodata Niculaita ii vor minca ochii lui negri, frumosi si iscoditori, se vor gindi si vor vorbi despre dinsul fiecare dupa cum se va pricepe“. (I.Al. Bratescu-Voinesti)
Dupa o asemenea poveste, scriitoarea noastra britanica s-ar afla in plina dilema. Ea a mizat totul pe ideea copilului in stare sa schimbe lumea, sa invinga tenebrele prin iscusinta si har. Ce succes ar putea avea cartea ei intr-o lume cu un gust atit de acut al zadarniciilor si cu o placere aproape masochista a doboririi ingerilor? Si totusi, a avut succes...

Confruntarea cu soarta nedreapta
Niculaita Minciuna e poate un accident. Si, oricum, pare neverosimila atita saracie fizica si spirituala. Sa vedem si alte povesti. Ion, un copil de unsprezece ani, are in paza treizeci si trei de juninci (vitele sub un an), undeva, la munte. Slujba lui este grea, cum spune interlocutorul acestuia, un adult, voce a scriitorului, iar Ion confirma: bacita batrina este rea („are numai colti in gura“), iar junincile au obiceiul sa se catere pe stinci, pina sus, pe culme (Mihail Sadoveanu). in alta parte micul om „nacajit“ paste oile, are opt ani, este orfan de mama si intristat de pierderile din turma si de gindul supararii tatalui care „intruna blastama si suduie“ (Mihail Sadoveanu). Apar, totusi, si copii care se bucura de normalitatea calma a vietii. O fetita merge la scoala cu mare emotie, ca si cum ar porni intr-o mare calatorie. Este o scoala de fete, iar in prima zi curtea institutiei este plina de copile, unele sfioase, altele nu. Eroina cunoaste, de la primele replici pe care i le adreseaza pedagogii, dubla fata a scolii, raceala si caldura ei: o profesoara ii spune ca trebuie sa poarte parul in doua codite strinse bine pe cap, pentru ca acolo este o scoala, nu un bal, alta ii pune mina pe obraz si o intreaba cum o cheama (Cella Serghi). in alta parte, intr-o seara de iarna, la gura sobei, Banica vorbeste cu Tocanel, catelul lui, despre cum l-a purtat in zbor, spre lunca, intr-o noapte cu luna plina, cocosul de lemn de la poarta (Fanus Neagu).

Daca va imaginati ca adultii sau fiintele necuvintatoare au parte de experiente mai fericite, va inselati (oricum n-ar fi fost corect, pentru ca orice civilizatie autentica le da intiietate copiilor, celebrind in felul acesta propria-i speranta intr-un viitor mai bun). Cu unele exceptii, existenta lor este o continua confruntare cu o soarta nedreapta si cu niste semeni ticalosi. Mos Miron traieste intr-un sat de la poalele muntilor si singura lui bucurie este sa-i intimpine, la gara, pe soldatii care se intorceau de pe front ca sa-i intrebe daca ai nostri au intrat in razboi. Dupa iarna grea, mosul ramine fara nici un ban si fara bucate, iar cind cineva ii propune sa-si vinda otava (iarba de un anume fel) ca sa mai reziste o vreme, batrinul refuza „cu dusmanie“.

Cine vrea sa inteleaga incrincenarea eroului afla, citind textul in intregime, ca acesta pastra respectiva marfa s-o dea in dar ostenilor care luptau pentru tara (Ion Agarbiceanu). Mos Miron este, cum intelege toata lumea, un model de patriotism si cinste, intr-o forma ostentativa, lipsit de gratie si de eficienta, prin urmare, atit ca personaj, cit si ca indreptar moral.
Un congener de la oras, domnul Manoila, pensionar de multa vreme, si-a propus sa faca fapte bune in fiecare zi si le face: merge in statiile de tramvai si-i ajuta pe oamenii batrini sa urce sau pe cei incarcati de sacose sau de odrasle, se plimba pe strazi si le spune copiilor sa-si lege sireturile desfacute de la pantofi ca sa nu cumva sa se impiedice si sa cada etc. etc. Domnul Manoila este considerat nebun de ceilalti, de copii in special, cu alte cuvinte nu intelege nimeni nimic din generozitatea lui (Ileana Vulpescu).

Decorul vremurilor de altadata
Ceea ce ramine neschimbat in majoritatea acestor texte este decorul vremurilor de altadata, rural in cea mai mare parte. Lumea moderna a orasului, a televizorului, a calculatorului, a inteligentei artificiale, cu avantajele si pacatele ei, nu exista. Magia care-l atrage pe micul cititor in fictiunea lui J.K. Rowling nu face abstractie de ea, pentru ca este absurd sa oferi un imaginar contemporanilor tai, intorcind spatele modului lor de viata si, pina la urma, sensibilitatii si gindirii lor. Numai o institutie greoaie, incapabila pina acum sa se reformeze, cum este scoala noastra, poate s-o faca. Textele acestea trebuie citite, discutate, comentate (eventual in citeva pagini, cum se practica in destule cazuri, la gimnaziu), pentru ca scoala inca dicteaza, suficienta siesi, surda fiind la ideea ca elevii sint niste beneficiari ai educatiei, cu care a sosit timpul sa intram in dialog ca sa-i servim, fara autoritarism absurd si-n egala masura fara indulgenta care mimeaza prost deschiderea catre modernitate.

in loc de incheiere, stimati cititori, va invit sa cititi o doina din variantele de examen discutate si sa va puneti in postura unui copil care trebuie sa faca un comentariu literar de doua pagini (ginditi-va, de asemenea, la faptul ca doina nu apartine literaturii, ci folclorului). J.K. Rowling nu a inteles textul defel, asa cum i s-a intimplat si unui elev al meu, slab la invatatura, incepator in ale cititului (am avut surpriza sa constat ca n-a auzit pina acum niciodata cuvintul bade): Frunza verde de bujor/ Mai, badita, badisor,/ Si-aseara-am trecut pe coasta,/ Pe din sus de casa voastra,/ Ma-ta-n casa te sfadea/ Si de mine rau vorbea,/ Dar ca de s-ar macina,/ Pe moara ca faina,/ De ne-am fi dragi, ne-om lua./ Si atuncia ne-om lasa,/ Cind ea si-o numara,/ Cite frunzentr-un stejar,/ Cite holde-ntr-un hotar,/ Nici atunci n-ar fi asa/ Pe cum zice muma-ta...