OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Festivalul de la Sibiu incepe aproape intotdeauna foarte promitator, cu saptamini inainte de deschidere; zilele trec, spectacole pe care le asteptai cu sufletul tremurind (anul asta, ale lui Gigi Caciuleanu, de pilda) dispar din program, pe urma apar ploaia, schimbarile de spatii (numite oficial locatii) si goana dupa evenimente inevitabil suprapuse ori la limita sa se suprapuna. Totul e in lucru – festivalul, soselele, Sibiul.

Palme d’Or, semafoare si bidoane albastre
Pe cind serpuiam agale spre minunatul aeroport Otopeni (in zilele noastre, Henri Coanda) sa-mi recuperez tovarasele de drum (cel putin una dintre ele n-ar prea aprecia cuvintul „tovaras“), colegul meu de calatorie, radioul, ma informeaza ca Mungiu a cistigat Palme d’Or-ul la Cannes. Ma simt nu ca-n Nascuti asasini (vorba lui Stop the Tempo), dar foarte, foarte aproape de parca as fi auzit comunicatul regelui despre intoarcerea armelor in al Doilea Razboi Mondial. Sigur ca, de vreme ce sintem in 2007, nu in 1945, doamnele mele aflasera deja minunea gratie telefonului mobil. Comentariile la RFI (versiunea franceza) sint ditirambice, dar la vreo suta de metri de aeroport pierd semnalul si concluziile.

Iau o decizie ce se va dovedi dezastruoasa si, ca sa nu sedem o ora pe drumul de la intrarea in Bucuresti (era duminica, natiunea se intorcea de la iarba verde), mergem inainte, spre Sibiu via Brasov. La miezul noptii, sintem la benzinaria de la iesirea spre Fagaras, oficial mai avem sub 150 km. Dar, doamnelor si domnilor, drumul european 68 e in lucru: dupa 20 de semafoare si tot atitea portiuni cu circulatie pe un singur sens, ma las de numarat; ultimele patru semafoare le trecem pe rosu, in urma unui tir viteaz, iar dupa trei ore nesfirsit de lungi printre gropi, sectiuni decopertate (in traducere – cu asfaltul lipsa) si alte mici placeri de calatorie, ajungem la Sibiu, cu putin inainte de ora 4.00 dimineata. Doua zile mai tirziu, aflu de la László Bocsárdi (venit de la Ploiesti) ca as fi putut fi mult mai inteligenta – am fi putut merge prin Sighisoara, 30 km in plus, dar fara semafoare.
Dupa incintatoarea excursie, tot ce mai apuc sa vad in festival a doua zi e un spectacol de strada – Bivouac, al companiei franceze Generik Vapeur, din care pierd, aproape, finalul glorios (cu masina de politie data peste cap si pravalirea piramidei de bidoane albastre, care lasa in urma un zgomot fioros si un miros asijderea) din cauza perimetrului de securitate (garduri metalice) mult prea strimt. Cind masina cu trupa de la Generik paraseste Piata Mare, spectatorii ramin pe loc, cu telefoanele cu camera in mina si usor uimiti ca totul se terminase.

Trebuie sa recunosc ca nu sint tocmai genul care sa se pasioneze de spectacole de strada, cel putin nu din interes profesional. Sau, poate, FITS m-a obisnuit cu asteptarea nerabdatoare a Marilor spectacole, sectiune constind anul acesta aproape exclusiv din productii romanesti. Pe care, fiindca m-am intrecut in harnicie, le cam vazusem (am ramas cu restanta la Ecleziastul lui Maniutiu, ultima parte a Trilogiei evreiesti jucata in festival la Simerom, intr-un soi de maraton de patru ore). Si interesul sibienilor pentru teatrul „traditional“ e crescut: aflu ca la Revizorul multi au stat in picioare, intr-o sala de 1.000 de locuri. La Balul lui Radu Nica, desi e o productie a teatrului din oras si cu toate ca e programat spre sfirsitul festivalului (cind multi invitati au plecat deja), publicul da pe afara, multi spectatori stau in picioare, si jos, si la balcon, iar din cauza aglomeratiei si a lipsei aerului conditionat, in sala e sufocant. Dar lumea e entuziasmata, se aplauda aproape dupa fiecare secventa (Florin Cosulet, care a avut un an excelent, desi pina acum nu multi si-l aminteau in vreun spectacol, e unul dintre preferatii publicului, pare sa aiba o gramada de fani), iar la final balconul se zguduie ingrijorator din cauza uralelor. La fel fusese si la Viata cu un idiot, si ma gindesc serios ce bine ar merge arta romaneasca daca macar un sfert din teatrele patriei ar avea in fiecare an o stagiune cit de cit asemanatoare celei de acum de la Sibiu.

La Ceausesti, ca la Zholdak
Nu apucam sa vedem Antigona americana la care Oana Botez a facut scenografia: simbata se joaca in acelasi timp cu Waxing West al Savianei de la LaMama, iar a doua zi plecam. De fapt, nici Waxing West nu reusim sa-l vedem de la inceput – venind de la Marii actori europeni ai lui George Banu, ajungem la Casa de Cultura fix la 21.30, Luminita tocmai pleaca dupa ce a ferecat usile de la intrare, ceea ce-mi aduce dureros aminte de ultimul spectacol harkovian al lui Zholdak venit la Sibiu, impresionantul Goldoni. Venice, a carui prima parte trebuia jucata cu spectatorii pe scena, singura ocazie in care am tinut o organizata criza de isterie ca sa pot intra. Stinga-mprejur inapoi, la Clubul festivalului (a carui viata nocturna a fost serios tulburata de prostul obicei al vremii de a da cu ploaie in aproape fiecare zi, de regula seara); un telefon ne anunta pauza, asa ca ne intoarcem la partea a doua – nu pare sa fi ramas mare lucru din aglomeratia de la inceput. Versiunea de text e diferita de cea pe care o stiu din volumul Savianei publicat la Cluj, mult mai precisa, actrita care o joaca pe Daniela, cosmeticiana romanca plecata la maritis in America, seamana flagrant cu Saviana cea din fotografiile de acum citiva ani, si in sfirsit cineva (regizorul) a stiut ce sa faca din cei doi Ceausesti care o bintuie pe Daniela sub chip de vampiri. incep sa cred ca Epilind spre Vest – despre a carei montare de la Cluj am auzit lucruri dubioase – poate fi pusa in scena in Romania, totul e sa aiba cine o face.

O zi cu Viktor Erofeev
Pentru ca nu frecventez cu suficient entuziasm conferintele de presa (singurul loc unde se anunta invitatii de a doua zi), aflu despre sosirea lui Erofeev (care urma sa vada Viata cu un idiot, spectacolul lui Andryi Zholdak pe un text al sau) nu cu mult inainte sa ma duc sa-l iau de la aeroport. Aeroport care, la Sibiu, e, in varianta noua, inca in stare de incipienta constructie; functionala e cladirea veche, unde bagajele sint aduse in doua rulote trase de o antediluviana Dacie rosie si descarcate apoi manual, doua cite doua, de angajatii aeroportului, care le muta inauntru sub ochii „apartinatorilor“ in asteptarea calatorilor. Cinci minute mai tirziu, aceleasi bagaje ies, in miinile detinatorilor de drept.

Numai Erofeev (pe care noi, inteligenti cum sintem, il recunoastem dupa fotografia din pasaport) nu mai iese. Cind, intr-un sfirsit, apare (un domn blonziu, cu o fata obosita, o geanta mica de voiaj si un laptop), aflam si de ce: viza lui a necesitat un consiliu de trei politisti de frontiera, care sa se lamureasca fara urma de dubiu ca nu e un mafiot rus cu intentii teroriste. Ceea ce pe el, culmea!, il distreaza, desi n-a prea dormit in ultimele 36 de ore, petrecute intre Milano – de unde si-a insotit familia la Moscova –, un concert in capitala Rusiei, aeroportul din Viena si abia apoi Sibiu. La fel cum il distreaza si faptul ca pe badge-ul primit din partea festivalului scrie „Viktor Erofeev, Ucraina“. in aceasta nota vesela il las pe miinile competente ale Mihaelei Bartha si Slavei, o veche colaboratoare a lui Zholdak, toata lumea sub consemn sa nu vorbeasca despre spectacol, si plec sa-mi dau cu parerea despre festival la o emisiune de radio.

Seara, reprezentatia cu Viata cu un idiot incepe cu intirziere, ca in vremurile bune ale lui Zholdak (pe cind ne tinea cite patru ore asteptind, din cauza problemelor cu luminile). Acum e, probabil, stresat: Erofeev e primul autor in viata pe care-l monteaza, vrea sa faca si Frumoasa rusoaica si tine ca totul sa fie perfect. Aveam sa-l vad, la conferinta de presa si dupa, nervos si... cuminte ca niciodata – era in fata unui om pe care-l admira.
in mod exceptional, la conferinta de presa cu Erofeev si Zholdak e aglomeratie, desi nu e aproape nici un critic de teatru (si nu fiindca ar fi parasit cu totii festivalul). Erofeev povesteste cum a scris, pierdut si regasit Viata cu un idiot, iar Zholdak despre cum a dormit cu exemplarul cumparat de pe o strada din Harkov. Coperta cartii era galben cu negru, Zholdak poarta un tricou galben cu scris negru.

La cafeneaua-librarie Erasmus, unde omorim o jumatate de ora inainte de plecarea spre aeroport, Zholdak e retinut si ciudat de modest (S-a auzit de numele meu in Finlanda, cit de cit, nu-i asa?), Erofeev da autografe pe ultimele exemplare din Sibiu ale cartilor lui, ba chiar si pe unul in rusa. Niste straini si vinzatoarea de la librarie il recunosc, se fotografiaza cu el, incep sa ma panichez la ideea intirzierii. Erofeev e cumplit de blind, le povesteste finlandezilor despre tatal lui, interpretul lui Stalin, si mi-e foarte greu sa-l recunosc pe dizidentul de altadata, initiatorul Almanahului Metropol, exclus din Uniunea Scriitorilor si fara drept de semnatura, in acest rus de 60 de ani, cu voce linistita, o fiica de doi ani cu bona moldoveanca pe nume Tudorita, cu o cariera europeana si colaborari la New York Times. E un om bun si surprinzator. Vrea sa vina la Bucuresti in noiembrie, la Tirgul de Carte.
Ajungem la timp la aeroport, fumam la intrare (Parliament-ul rusesc e ceva care pute oribil), sub privirile asasine ale unui grup de fete bisericesti ortodoxe, Erofeev ramine cu o suta de euro in lei pe care n-are unde-i schimba, ma asigur ca trece de controlul pasapoartelor, si gata. Desi mai era o ora pina la decolare, n-am avut curajul sa-i cer un interviu. Nu puteam sa-i fac asta. Sper sa se intoarca pentru tirg.

Gran finale
Waxing West a fost ultimul spectacol pe care l-am vazut la FITS. Am ramas cu un gust placut al pieselor de dans – compania Mossoux-Bonté, trupa canadiana a Mariei Chouinard, niste francezi pentru mine destul de banali in precizia lor tehnic-conceptuala (Ballet Actuel, cu Là), olandezii de la Dance Works Rotterdam, veniti si anul trecut –, in care ironia parea a fi numitorul comun, iar majoritatea dansatorilor aveau o vizibila pregatire clasica, de unde si gratia cu care intrau in relatie cu muzica (adeseori, partituri clasice). M-a naucit dimensiunea stradala a multor evenimente, intr-un oras prea mic, dintr-odata prea aglomerat si prea in lucru (multe nopti mi-am petrecut in leganat de picamere). Am ramas cu nostalgia spectacolelor straine din anii trecuti – banalul „teatru de interior“ ajuns in dizgratie –, cu o prapastioasa senzatie de prea mult si prea putin in acelasi timp. Festivalul s-a schimbat mult in ultimii ani, artele spectacolului au o definitie din ce in ce mai larga. Ramine placerea intilnirilor – cu oameni cu care nu apuci sa te vezi la Bucuresti sau care stau in alte locuri teatrale ale tarii, continentului, lumii –, dar tot nu stiu despre ce e vorba in cel mai mare festival de spectacole al Romaniei.