OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marturisesc ca n-am idee „ce nu s-a spus inca despre 4.3.2“ – cum mi s-a sugerat redactional. E oarecum imposibil ca citesti tot ce se scrie despre un film. Stiu insa ce n-am spus eu despre 4.3.2, din motive extrem de intemeiate: tot ceea ce am scris pina in prezent s-a intimplat cu mult timp inainte de premiera, ca atare mi s-a parut indecent sa atac la singe story-ul filmului, detaliile constructiei si, mai ales, rasturnarile de situatie, cele mai evidente si cele mai putin evidente. Acum, post premiera oficiala (pe care multi dintre noi am fi dorit-o in vara, sezon, dreptu-i, „dominat“ de blockbustere – dar de ce n-ar fi devenit si 4.3.2 unul!?), se pot pronunta, in fine, nu sentinte (cine ne credem?), ci cuvinte, pur si simplu, astfel ordonate incit sa dea impresia unui minieseu format din revelatii... cu aer de observatii, mai mult sau mai putin esentiale, dar deloc intimplatoare.

Film deopotriva simplu si monumental
Prima oara am vazut filmul la Cannes, inconjurat, evident, de straini, intr-o atmosfera incordata/inghetata – in sala Lumière nu s-a auzit nici musca, pina la finalul coplesit de aplauze. Ultima vizionare s-a intimplat la premiera hollywoodiana de la Teatrul National (o stiti), cind am intrat doar ca sa dau bonjour si m-am trezit traind, din nou, intreg filmul. A fost practic prima oara cind l-am vazut integral cu un public romanesc – si prima oara cind am auzit risete. Nervoase, chinuite, scrisnite. Nu mai e, sper, un secret pentru nimeni dibacia domnului Mungiu, care a stiut sa-si construiasca filmul in asa fel incit el sa poata fi receptat cum se cuvine si de noi si de straini – risetele de care vorbeam mai sus imi confirma faptul ca, dincolo de Palme d’Or, de festivaluri sau de viitoarele Oscaruri, nimeni nu poate simti 4.3.2 asa cum il simt cei care au trait epoca redata pe ecran. Oamenii au ris la premiera pentru ca voiau sa rida, simteau nevoia sa rida, probabil pentru a-si alunga, fie si momentan, lacrimile. Aici cred ca se afla cheia succesului acestui demers filmic deopotriva simplu si monumental, spre care cinematograful romanesc, atit cit este, tindea de citiva ani incoace.

Nu sint nici primul nici singurul care gaseste ca 4.3.2 functioneaza de minune ca un thriller, chit ca nu putini sint cei care s-au zburlit la simpla mentionare a unui gen cinematografic in contextul „palmodorizat“ si sensibil. Mi se pare extrem de „amuzant“ (simt alte zburleli) faptul ca un regizor care s-a declarat, in repetate rinduri, nu neaparat impotriva cinematografului asa-zis comercial, dar plictisit de conventiile sale se foloseste cu siretenie de canoanele si cliseele (asta e) genului thriller, pentru a-si asigura impactul povestii, chit ca ea, povestea, este una despre dezumanizare si supravietuire, despre prietenie si manipulare. Sau poate tocmai de aceea. Pistele false (cutitul, buletinul), „afacerea“ din camera de hotel, care nu iese deloc conform planului, monstrul santajist in „geaca de vinilin“, frictiunile contra-timp cu receptionerul, cursa nocturna cu sufletul la gura, boschetarul care promite a fi un declasat violent si care se dovedeste un cetatean deasupra oricaror banuieli, in fine, suspence-ul gradat, toate aceste mici/mari device-uri sint imprumutate cu buna-stiinta din uneltele clasice ale unui gen altminteri hulit, dar care, iata, isi are utilitatea lui. Thriller rules, care va sa zica.

Un mutant, demn produs al sistemului
L-am cunoscut, pe vremuri. Nu se ocupa neaparat cu intreruperi de sarcina – putea fi controlor, receptioner, muncitor; putea fi grasa mustacioasa de la posta sau profesorul meu de geografie; putea fi vinzator sau sofer de autobuz, putea fi oricine. Omul de care ajungeai sa depinzi, la un moment dat in viata ta, omul care, pe spatiul lui, care putea sa insemne 2 sau 20 de metri, era sef absolut – iar tu erai la mina lui. imi amintesc ca nu-ti raspundea direct la intrebare sau la rugaminte – tergiversa raspunsul, cu interogatii retorice sau pur si simplu cretine, o tinea langa cu mustrari cind blajine cind de-a dreptul ofensatoare, citeodata pentru a obtine o suta de lei sau un pachet de tigari in plus, de cele mai multe ori pentru ca putea. Si voia. Sa te umileasca. Domnul Bebe este infatisarea, paroxistica si paradoxala, a tuturor acestor oameni. imi place sa cred ca Mungiu si Ivanov l-au construit din amintiri (cum, de altfel, e construit intreg filmul, chit ca, din fericire, fara urma de ostentatie) – schimbati contextul avortului si, mai ales, al violului, cu, sa zicem, o cerere de repartitie sau o aminare sau un imprumut si veti obtine acelasi mutant, demn produs al sistemului, care nici macar nu trebuie sa ridice tonul pentru a rani.

Un zbucium aproape insesizabil, dar coplesitor
Spre rusinea mea, prima oara nici macar n-am remarcat-o. Din primele cadre, lungi si apasate, in care stralucea firav, am inteles, din felul in care camera insista, blind dar ferm, pe alura ei, ca Otilia este personajul central, ca Otilia sintem noi – m-am lasat asadar condus de ea pina la capatul filmului (lumii?). Ultima oara insa, m-am uitat numai la ea. Am vazut-o cum incearca, din nou si din nou, sa-si aprinda o tigara – prima i-o aresteaza „prietenul“, pentru a doua cere o permisiune care nu mai vine niciodata, a treia o cedeaza „colegei“, pentru ca e ultima, la a patra renunta din pricina aberatiilor debitate de unul dintre comeseni. Am vazut-o cum infrunta oamenii meschini cu furia surda a celui care poate fi doborit, niciodata invins. Am vazut-o in chip de martir intr-un cadru care a facut istorie, un soi de cina cea de taina precedata dar si urmata de tradare. Am vazut-o cedind, cu lacrimi in ochi, in fata destinului, doar pentru a-l privi in ochi, trista, dar nu sfirsita, in minunatul cadru final. Pentru Anamaria Marinca orice compliment nu poate fi decit redundant.

N-are nici un rost sa subliniezi evidenta – din fata, din profil, din spate (imaginea emblematica – simti acolo toata pudoarea personajului dar si a regizorului – re-devenita afisul filmului) sau chiar din afara cadrului, actrita compune momente de un zbucium aproape insesizabil, dar coplesitor, nicicind mai evident decit in rostirea trist/raspicata a replicii cheie, care cuprinde in ea toata enormitatea acelor vremuri cenusii, pe care sper ca stim ca n-avem voie sa le uitam: „Tu stii macar pentru ce-ti ceri scuze!?“.
imi pare rau. Adica eu stiu.