OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jean Baudrillard, Jean Nouvel,
Obiecte singulare. Arhitectura si filosofie. Editura Paideia, 2005.
Traducere de Ciprian Mihali, 94 p.

Daca singura cale de a face astazi arta este sa reusesti sa descoperi punctele de real de pe pielea aparent ultrapura si extrafina a postmodernitatii, travaliul artistului ramine singurul adevar intr-o societate care incearca cu toate fortele sa estetizeze nimicul. O carte despre cum reuseste acul de descusut al artistului sa sparga baloanele colorate ale imaginilor in care traim.
Antropologia urbana este una dintre stiintele umane in voga in Occident, mai ales de cind constructia de edificii si planele de urbanism au fost parasite de ispita progresismului („arhitectura avea drept scop initial de a construi lumea artficiala in care se traia“ scrie Jean Nouvel) si integrate gindirii recuperatoare postmoderne si discursului contracultural.

Volumul tradus de Ciprian Mihali este rezultatul a doua dintre cele sase intilniri organizate de Casa Scriitorilor si de Scoala de Arhitectura Paris-La Villette.
Dupa pictura, sculptura, literatura, muzica si teorie, arhitectura devine, din anii ’60, subiect de dezbateri intelectuale. Aceasta pentru ca nu putem vorbi despre postmodernitatea capitalista omitind profilul arhitectonic al oraselor care-i dau sens, constructiile a caror realizare da seama de acelasi grad de autoreflexivitate ca si in cazul muzicii serialiste si aleatoare, al literaturii textualiste, al instalatiilor vizuale propuse de pop art.
Pe de alta parte, insa, arhitectul nu este tocmai un artist. Rezultatele muncii lui se integreaza intotdeauna unui plan de „ocupare a solului“, compun un spatiu locuibil, participind la viata cotidiana, consuma un anumit buget si raspund unor nevoi sociale.

Toate aceste lucruri sint remarcate de Jean Nouvel in dialogul sau cu Jean Baudrillard. Tema primei convorbiri este singularitatea, de unde si titlul traducerii: Obiecte singulare. Intelectualii francezi incep sa se preocupe de spatiu – si cind vorbim despre spatiu ne gindim la spatiul trait, locuit, la spatiul antropic – mai ales din momentul in care el devine una dintre temele cele mai exploatate de Michel Foucault (Un altfel de spatii, 1967). Mai tirziu, din momentul in care arta invadeaza spatiul urban iar orasele tind sa devina muzee de arta contemporana in aer liber, discutia despre arhitectura isi pierde din combativitatea politica pentru a se angaja pe calea prescriptiei estetice si a recuperarii prin punere in rama. Desigur, nu e vorba despre o estetica in sensul normativ kantian, ci de estetica nihilista „inventata“ de Duchamp: „in chip paradoxal, el a deschis calea acestei estetizari generalizate care e specifica epocii noastre“. De aceea, in bibliografia arhitecturologului de astazi, operele lui Foucault, Deleuze si Baudrillard sint la mare cinste. Arhitectul a capatat de multisor constiinta de sine a creatorului, astfel ca, in spiritul artei moderne, depasirea, adecvarea expresiei la noile sensibilitati, innoirea limbajului sint obsesiile lui predilecte.

Desi Baudrillard imagineaza o arhitectura de dincolo de arhitectura, conform sloganului personal: „eu sint pentru tot ceea ce este impotriva culturii!“, Jean Nouvel nu impartaseste optimismul interlocutorului sau in privinta capacitatii arhitecturii de a se inscrie in logica artei moderne. „Putem sa ne intrebam, spune Jean Nouvel, de ce nu exista echivalentul lui Duchamp in domeniul arhitecturii. Nu exista echivalent pentru ca nu exista autoarhitectura.“ Pisoarul lui Duchamp nu poate fi repetat in arhitectura in primul rind pentru ca „nu poti avea acea distanta in raport cu obiectul“. Obiectul arhitectural sta intotdeauna la locul lui. „Fintina lui Duchamp, daca nu se afla intr-un spatiu muzeografic, nu stiu ce ar permite s-o deosebim. Ar fi nevoie de conditii de lectura si de distantare care, in arhitectura, nu exista.“ Nu neaparat in acord cu preocuparile lui Nouvel, Baudrillard insista pe caracterul supranumerar, plus-valoric al modernitatii ultime, pe caracterul ei spectacular si virtualizant: „Eu acord insa o importanta majora nulitatii in sensul nimicului, in sensul in care, daca ajungem la aceasta arta a disparitiei, este vorba de arta in mod veritabil, in timp ce toata strategia care guverneaza majoritatea lucrurilor care ne sint date vederii – in care, de altfel, nu exista nimic de vazut – serveste tocmai sa converteasca nulitatea in spectacol, in estetica, in valoare de piata, intr-o specie de sindrom colectiv de estetizare care este cultura“.

In mod traditional pentru discursul intelectualului francez, Jean Nouvel si Jean Baudrillard incheie cea de-a doua convorbire a lor glosind pe marginea libertatii. Aici, talentul deconstructionist al lui Baudrillard se manifesta remarcabil: „Cind individul este eliberat, nu mai stie ce este. Fiti voi insiva, fiti liberi! Acesta pare a fi, totusi, noul dictat al modernitatii. Sub constringerea acestei noi eliberari, individul e fortat sa-si gaseasca o identitate. s…t Astazi, exista un individ care nu e in lupta cu nimic, care are pur si simplu ca sarcina sa se realizeze in toate dimensiunile sale posibile. Nu se mai poate pune cu adevarat problema libertatii. Ea nu mai este decit o specie de operationalitate“. Baudrillard se exprima ca un conservator temperat, dar pune diagnosticul exact al „autenticitatii“ contemporane care nu se afla in lupta cu nimic, daca nu cu propria propensiune devoratoare. Debordind domeniul arhitecturii, devenita pretext pentru reflectii asupra culturii generale a zilelor noastre, dialogul dintre Nouvel si Baudrillard merita citit nu atit pentru surprinzatoarele formulari cu care filozoful societatii de consum ne-a obisnuit, cit pentru aptitudinea sa de a-si adecva discursul teritoriului in schimbare al realitatii urbane a zilelor noastre.