OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adrian PAUNESCU
Cartea cartilor de poezie
Editura Paunescu, Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Bucuresti, 1999, 1328 p., [50$ (la cursul zilei)].


Editata la sfirsitul anului trecut, voluminoasa Carte a cartilor de poezie cuprinde toate poeziile incluse de Adrian Paunescu in cele 22 de volume (exceptind antologiile) publicate de la debutul sau din 1965, cu Ultrasentimente, pina in 1999, la acestea adaugindu-se o sectiune distincta de poezii-cintece, neaparute anterior in volume. Pentru ca „orice selectie ni s-a parut nepotrivita“ – dupa cum precizeaza, utilizind pluralul maiestatii, autorul prezentarii biobibliografice, intitulata Un rezumat al vietii si activitatii lui Adrian Paunescu, nimeni altul decit Andrei Paunescu –, aceasta curiozitate editoriala contine nici mai mult nici mai putin de 1328 de pagini format A4, in care versurile sint meschin inghesuite pe doua coloane. Greu de citit, din cauza dimensiunilor sale neobisnuite pentru o carte de literatura, dar si din pricina literelor prea mici, Cartea cartilor este si foarte greu accesibila potentialilor cititori. Nu numai faptul ca nu poate fi procurata din nici o librarie, ci doar de la autor de acasa, ci si pretul, sfidator de mare chiar si pentru cineva care dispune de bani – cartea se vinde cu echivalentul in lei, la cursul zilei, al sumei de 50$ – constituie serioase impedimente in calea oricui si-ar propune sa intre in posesia acestei „opere a operelor“ poetice ale bardului de la Barca.

Dedicata de autor, dupa cum aflam de pe pagina de garda, „prietenului meu Sorin Vantu“ (celebrul domn „SOV Invest“), antologia paunesciana cea mai recenta (si cea mai neprofesionist alcatuita) releva un adevar greu de acceptat, desigur, pentru un autor cu mari orgolii: Adrian Paunescu a debutat ca un poet si a ajuns, in anul de gratie 2000, la stadiul de versificator de duzina. Optiunea antologatorului, de a nu lasa nimic pe dinafara, se dovedeste total defavorabila unei opere poetice in care criteriul cantitatii este mai important decit cel al calitatii. Precizarea ca antologia din 1978, Poezii de pina azi, a atins un tiraj de 155000 de exemplare, record mondial pentru un volum de poezie, spune ceva despre confuzia dintre notorietate – ce tine de sfera vietii sociale, exterioara cimpului cultural –, si consacrare – care presupune validarea estetica, in interiorul cimpului cultural. Faptul ca Adrian Paunescu este mai cunoscut decit Ion Barbu, de pilda, nu inseamna citusi de putin ca poezia lui Adrian Paunescu este superioara, din punct de vedere estetic, poeziei lui Ion Barbu. Si romanele lui Eugène Sue aveau, in secolul trecut, mai multa cautare in rindul cititorilor decit cele ale lui Flaubert si, desi toate Zitele din lume citeau cu asiduitate Misterele Parisului (titlu care a atins, in epoca, tot un tiraj record), opera care a marcat decisiv evolutia romanului a fost, totusi, Doamna Bovary.

Nu i se poate contesta, cu toate acestea, lui Adrian Paunescu o anume inzestrare poetica, vizibila mai ales in poeziile incluse in primele carti publicate. Un antologator exigent ar putea alcatui nu o Carte a cartilor – titlu pompos, care tradeaza lipsa de masura definitorie pentru cel ce se considera un „titan“ al literaturii –, ci un volum de maximum 100 de pagini, in care sa intre doar acele versuri in care poezia nu se confunda cu reportajul de ziar, cu predica ostentativ patriotica sau cu confesiunile patetic-lacrimogene care nu au nici o tangenta cu poeticitatea. Mentalitatea poetica reprezentata de Adrian Paunescu este una tipica epocii pasoptiste, autorul Manifestului pentru sanatatea pamintului fiind unul dintre cei ce urmeaza intocmai celebrul indemn heliadesc: „Scrieti, baieti, scrieti orice, numai scrieti!“.

Cum altfel s-ar putea explica apetitul disproportionat pentru versificare in detrimentul poeziei, care transpare din avalansa de versuri improvizate, oricind si oriunde, pe aproape orice tema, ca si predispozitia, maladiva aproape, de a le trimite scrisori in versuri lui Decebal si lui Serghei Esenin, lui Socrate si lui Ilie Balaci, lui Gheorghe Zamfir si lui Stalin, lui Mihai Viteazul si Nicolae Ceausescu si ma opresc aici, deoarece simpla insiruire a destinatarilor acestor interminabile si greu digerabile scrisori ar ocupa prea mult spatiu. Incapabil sa-si reprime tendinta de da lectii oricui si despre orice, Adrian Paunescu se crede indreptatit sa ofere tuturor celor invocati solutii si indicatii pretioase, sa-i certe cu un ton otarit si superior ce tradeaza, in fond, puternice complexe provinciale, cum face de pilda, in Scrisoarea catre Helmut Kohl: „Si ai batut cu pumnul in masa,/ te iritasera niste parlamentari britanici,/ dar nu te-am iubit si ti-am dedicat/ un malitios joc de cuvinte «Heilmut Kohl»,/ numai atit, un joc de cuvinte,/ si intrebarea mea «Ce ai cu noi, cancelarissime?»/ Sa te deranjeze, oare, la nesfirsit/ intoarcerea armelor din 1944,/ sa-ti fi luat ungurii revansisti dreapta judecata?/ Ce ai cu noi, domnule Kohl?“.

Adrian Paunescu se dovedeste, in texte de aceasta factura, preocupat la modul declarativ si demagogic „ca Romania sa fie bine si tot romanul sa prospere“, intocmai ca odinioara Catavencu. Atit de hotarit este autorul acestor scrisori in versuri sa-si faca auzita vocea incit, in decurs de doar doua zile, 1-2 ianuarie 1998, el „trimite“ nu mai putin de opt epistole catre destinatari de o aiuritoare diversitate, precum Socrate, Stalin, Marin Preda, Lucian Blaga, Gheorghe Zamfir, Serghei Esenin, George Bacovia si John Lennon. Cind vorbaria inlocuieste poezia, rezultatul nu poate fi altul decit un sirag de „cuvinte goale ce din coada au sa sune“. Acesta este cazul celor mai multe dintre textele incluse in sectiunea Poezii-cintece, texte cintate pe diferite voci, in cadrul cenaclurilor itinerante initiate de Paunescu: „Foaie verde, foi de pom,/ Foaie neagra de atom,/ Frunza moarta de simptom,/ Il alegem tot pe om.// Unde-i om exista tot,/ Dati-l dracu de robot.// O roboata si-un robot/ Stau sub paturi bot in bot,/ Fac amoruri idiot,/ Dar copii-roboti nu pot.// Frunza moarta de simptom,/ Il alegem tot pe om“ (Robotii). Fata de aceste „versuri“, textele unora dintre formatiile hip-hop care au invadat posturile de radio si TV in ultimii ani, gen „un meduz si o meduza“, nu par cu nimic mai prejos!

In ultimul deceniu, Adrian Paunescu si-a construit o imagine publica de aparator al celor saraci si napastuiti de soarta, la care au contribuit si cintecele din cenaclu. Ce mai conteaza ca „versurile“ sint schioape sau ca sufera de o cronica lipsa de idei, ca toate par a apartine aceluiasi poem fara inceput si fara sfirsit: „Cei bogati/ Nu cred la cei saraci,/ Ca de-aia sint bogati/ Si ceilalti sint saraci.// Cei destepti/ Nu cred la cei tembeli,/ Ca de-aia sint destepti/ Si ceilalti sint tembeli.“ Si, pentru a vedea cit de interactiva este „poezia“ Sa fim oameni, puteti continua singuri, utilizind antonimele „iubiti-uriti“, „afoni-melomani“, „satui-flaminzi“, „intregi-infirmi“ si „de-un grai-de-alt grai“, precum si aceeasi constructie gramaticala defectuoasa – „nu cred la cei“ – si veti obtine, respectind reteta, un text identic celui paunescian.

Cedind mereu ispitei de a folosi poezia ca mijloc de propaganda politica sau de rafuiala cu adversari reali sau inventati, Adrian Paunescu ignora, de fapt, statutul insusi al poeziei, ca si criteriul esential al autonomiei esteticului. Majoritatea versurilor sale alcatuiesc o cronica sui generis a derizoriului vietii politice si sociale din Romania ultimelor decenii, interesanta nu atit pentru istoria literara, cit mai curind pentru o istorie a moravurilor, dar si, cu asupra de masura, pentru un studiu de caz. Intr-o scrisoare adresata post-mortem lui Nicolae Ceausescu, autorul celor mai multe poezii omagiale care celebrau viata si faptele „geniului Carpatilor“ ii reproseaza fostului presedinte vina de a nu fi ascultat pretioasele sale sfaturi: „si-am tot trimis, cu mila si cu groaza,/ Scrisori si te-am avertizat onest/ Ca toti lingusitorii te tradeaza/ Si ca te tin in sumbrul lor arest.“ Chiar daca nu au fost incluse in volumele publicate, frecventa si tonul super-laudativ al poeziilor-scrisori trimise pina in 1989 pe adresa lui Nicolae Ceausescu si a sotiei acestuia, numita mai nou „femeia ta fatala“, au indreptatit eticheta „poet de curte“, repudiata cu minie proletara de Paunescu, cel care crede si acum, la un deceniu de la violenta prabusire a regimului comunist, ca Nicolae Ceausescu este un erou: „Tu, dintre toti, ramii si cel mai mare,/ Prin dragostea pentru acest popor,/ Desi l-ai chinuit cu-nflacarare / Si ai murit, in ura tuturor.“ Teribila si singeroasa dragoste fata de popor elogiaza autorul care proclama intr-un alt „poem“ ca „pentru mine poezia sociala/ este semnul decisiv/ de moralitate a artistului,/ care fuge de mizeria vietii,/ pentru a se refugia/ in splendoarea artei“ (Un semn de viata).

Curat moralitate, desigur, la cel care omagia necontenit cuplul dictatorial, in versuri publicate in periodice si ii repudia din cind in cind in poezii precum Analfabetilor! Confundind poezia cu morala, ipostaza cea mai probabila a poetului este aceea de lup moralist, preocupat obsesiv sa ofere posteritatii „capodopere, capodopere,/ altfel – nu,/ altfel – tacerea“. Din nefericire, Adrian Paunescu nu a avut taria sa sacrifice puzderia de versuri proaste care sufoca realmente enclavele de poezie din miile de pagini oferite la un pret atit de mare, iar strigatul Vreau capodopere este de-a dreptul induiosator, caci tradeaza o constiinta poetica traversata fulgurant de momente de luciditate: „Nu stiu cu cine sa aranjez/ o afacere monstruoasa:/ doresc sa scriu niste capodopere/ si am uitat cum, mi-e cu neputinta/ sa-mi amintesc si nici nu-mi vine,/ am o adevarata obsesie,/ doresc sa scriu niste capodopere,/ merit, sint dotat, am mai scris,/ (chiar nu conteaza o viata de om/ daruita ideii de opera,/ de capodopera?),/ dati-mi o mina de ajutor,/ platesc, mituiesc, insist,/ vreau capodopere,/ citeva foarte dirze,/ eclatante, acceptate imediat/ de majoritatea care nu accepta nimic,/ niste capodopere fara munca multa,/ sa-mi vina pe limba, deodata,/ sa le transcriu si sa ies pe strada,/ repede, repede,/ iar la toate colturile/ sa se stringa lumea si sa murmure:/ priviti-l, el e/ autorul acelor capodopere/ care ne-au zapacit pe toti,/ el e, el e, el e,/ cum o fi facut, nu se stie/ dar emite in mod spontan/ capodopere…// Vreau capodopere,/ imi sint strict necesare,/ nu stiu cum sa le scriu,/ dar simt ca trebuie,/ nu se poate sa nu le scriu“. Febrilitatea cu care isi marturiseste nevoia de capodopere constituie un motiv suficient de convingator pentru a justifica grija cu care sint tezaurizate chiar si cele mai hilare productii „poetice“ („Si, uite, mor si eu la mine-n texte,/ se-nalta steagul doliului la porti,/ urit imi este si prea greu imi este,/ cind aflu ca si doctorii sint morti“), deoarece teama de a nu rata capodopera spontana il face pe Adrian Paunescu incapabil sa selecteze, incapabil sa-si cizeleze propria opera. Scrise dintr-o suflare, pe coltul mesei, in toiul unor manifestari cenacliere sau la diverse ocazii, mai mult sau mai putin festive, versurile lui Adrian Paunescu sint „gifiite“ si plate, pline de tautologii gratuite gen „Da, tineretea noastra cultiva/ O educatie educativa.// Nu plictiseala si vorbarie,/ Nu viata moarta, ci viata vie“.

Adrian Paunescu este un caz singular in literatura romana. Nu lipsit de talent si de inteligenta, autorul celei mai mari cantitati de versuri care s-au produs vreodata in limba romana se dovedeste, la capatul acestui veritabil maraton al rimelor si-al versurilor albe care este Cartea cartilor de poezie, un „fiu risipitor“ si un poet ratat. In goana sa dupa celebritate si putere, el a reusit performanta de a trece pe linga poezia adevarata pe care a confundat-o, adesea, cu rechizitoriul sau cu lectia de istorie (vezi, in acest sens, invazia de personaje istorice care populeaza universul sau poetic, personaje ce au, invariabil, aceleasi trasaturi si acelasi tip de comportament). In cei 35 de ani care s-au scurs de la promitatorul sau debut, acest autor paradoxal inca nu a aflat ca nu cantitatea conteaza in literatura, ci valoarea estetica a operei. Orice opera poetica se valideaza in timp, caci posteritatea nu retine celebritati efemere, ci valori autentice, opere vii care nu se perimeaza odata cu clipa care le-a generat.

Repetitiva si circumstantiala, hranindu-se din propria ei substanta pina la autopastisa, exprimind o viziune preponderent apocaliptica si lacrimogena, poezia lui Adrian Paunescu recurge la retorica navalnica a poetilor pasoptisti. De aici si impresia de defazare temporala si vetustete pe care o creeaza lectura textelor paunesciene. O nesfirsita vorbarie inunda paginile acestei Carti a cartilor de poezie cu care Adrian Paunescu mai doboara un record, national si mondial deopotriva, caci volumul de fata este, desigur, cel mai gros si cel mai nastrusnic dintre toate cartile de poezie ce vor fi fost vreodata editate. In pofida cantitatii impresionante de cuvinte insirate pe pagina, capodopera visata si cautata cu atita frenetica disperare este inca foarte departe. Cartea cartilor pune in evidenta involutia lui Adrian Paunescu de la ipostaza de poet, probata in Mieii primi si Fintina somnambula, la tripla ipostaza de textier de muzica folk, pop si hip-hop, de moderator nocturn al unor interminabile talk-show-uri televizate si de teoretician al sportului cu balonul rotund.