OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eram obosit ieri seara, fusese o zi lunga de mers pe jos prin Bucuresti si insoteam inca grupul simpatic de cercetatori straini care tot mai pozau casele din orasul vechi si ciinii din orasul de azi, cind un spectacol neasteptat m-a smuls din oboseala si m-a facut sa uit gindul pe care tocmai il incepusem. Instantaneu banal de viata banala: peste o straduta de undeva de linga Biserica Icoanei, nu tocmai lipsita de importanta rutiera, citiva tineri pe la 20 de ani intinsesera o fringhie si jucau linistiti badminton. Nu parea in nici un fel sa le pese de vreo masina care putea oricind trece pe acolo. Am ris, putin uluit de coincidenta imaginii cu alta imagine.

O poza a Bucurestiului de prin anii 20. Peste o straduta din n-are importanta care parte a orasului, o gospodina interbelica intinsese o fringhie de rufe si usca la soare camasi subtiri, toate cu aceeasi croiala. Privisem poza de nenumarate ori, convins ca e foarte bucuresteana, desi rufe ca acelea si cladiri asemanatoare vor fi existat in multe colturi ale lumii prin anii ’20...
Am ajuns la Zaragoza de doua ori. Prima data in trecere, in urma cu vreo sase ani, pret de jumatate de zi. A doua oara acum, timp de opt zile, urmind proiectul U.R.M.E.-lor, despre care ati mai citit in Observator. Era vara, in iunie, era ingrozitor de cald si nimeni pe strazi. Era dupa-amiaza si toate magazinele inchise, iar lumea platea prin retragerea in case tribut celor peste 40 de grade care binecuvinteaza in vara, fara strop de ploaie, Spania centrala.

Era primavara timpurie, in martie acum, si fusesera cu o zi inainte peste 20 de grade si lumea se plimba frumos prin oras. Dar brusc s-a innorat si a inceput sa ploua si apoi sa ninga si cinci zile a fost frig ca iarna. E frumos la Zaragoza si cind e frig si cind e cald. E frumos in feluri diferite, dar zaragozanii se bucura mai ales cind ninge, pentru ca acest lucru se intimpla rar si atunci se simt norocosi si se plimba prin oras. in jurnalul de calatorie mi-am notat asa. Ca la Zaragoza pot fi vazute ruine din vremea romana. Orasul roman purta numele imparatului, Cesaraugusta. Dar orasul exista de dinainte si se numea Salduba pe limba celtilor de atunci. Putin dupa anul 1000, Zaragoza e iarasi capitala, de califat musulman. Amintire a anilor de islam a ramas un palat magnific, cu fintini si gradini interioare, Alhaferia. L-a inspirat pe Verdi, in Trubadurul. Exista la Zaragoza si o uriasa ca-tedrala baroca, una dintre cele mai mari ale tarii, inchinata unei minuni petrecute in secolul I, cind Fecioara Maria a aparut in virful unei coloane si a prevestit ca Spania va deveni mai tirziu un puternic regat crestin. Minunea a fost mereu celebrata pe 12 octombrie, zi in care si Columb avea sa descopere, multi ani dupa aceea, America... Frumoasa e in Zaragoza si catedrala La Seo.

Superb exemplu de arhitectura mudehar, stil nascut din imbinarea traditiilor artistice musulmane cu arta crestina, dupa recucerirea Spaniei, cind multi mesteri arabi adopta crestinismul si ramin aici. Zaragoza s-a construit mereu, de ficare data altfel, si imaginea orasului de azi e cea a unui amestec de constructii in stiluri foarte diferite. De fapt, orasul, asa cum se vede acum, e foarte nou. S-a intimplat in Spania un fenomen social extrem de important prin anii ’60-’70. Majoritatea populatiei era pe atunci rurala, orasele din centru erau foarte mici. in mai putin de 20 de ani raportul s-a schimbat: daca in anii ’60, peste 70% din populatie era rurala, acum situatia e exact opusa. Mai inainte de orice, e uluitor cit de repede s-au reconstruit orasele spaniole pentru a primi atitia locuitori. imi amintesc imaginea Zaragozei in urma cu sase ani: un oras in plina constructie, numai schele, complet amortit in dupa-amiaza torida de iunie. Mai bine de o treime din orasul de azi era atunci in faza de inceput si nimic nu se misca pe schele pentru ca era prea cald.

Credeam ca nu il vor termina niciodata, atit era de cuprins de nemiscare orasul in dupa-amiaza primei mele vizite. Am descoperit acum ca aproape totul a fost incheiat. Vechiul se potriveste perfect cu noul, iar noul e construit cu cele mai noi tehnici, cu toate facilitatile vietii moderne, asa cum alte orase moderne din vest nu au fost construite, pentru ca modernizarea lor tine de mijlocul secolului al XX-lea. Orasul e cu totul altul decit cel pe care il stiam acum sase ani. Dar Bucurestiul m-a invatat un lucru: ca fiecare loc are un inger al lui care vegheaza ca totul sa se revizuiasca, dar nimic sa nu se schimbe. Ma indoiesc ca Zaragoza, cu bisericile ei atit de frumoase, e un oras fara inger, asa ca forfota oamenilor de pe strada seamana, sint convins, cu forfota oamenilor din orasul medieval al Zaragozei. Cred ca se bucurau la fel de mult si atunci, la fel ca si azi, cind ningea peste orasul lor.