Noaptea întunecată a lui Eliot

Autor: Tereza-Brînduşa PALADE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Finalul operei poetice a lui T.S. Eliot, reprezentat de cele Patru quartete (Four Quartets), este scris într-o tonalitate meditativă şi religioasă: ironia şi atmosfera fin de siècle pe care le întîlnim în poemul Ţara pustie (The Waste Land) primesc aici o orientare sapienţială, deschisă către metafizică şi către spiritualitatea radicală a misticii apofatice. Thomas Howard, un comentator de limbă engleză al celor Patru quartete, este de părere că aceste poeme ar merita să stea alături de Catedrala din Chartres, Divina comedie a lui Dante, Adoraţia mielului mistic a lui van Eyck şi Requiem-ul lui Mozart, numărîndu-se printre marile capodopere ale creştinătăţii occidentale.

Întunericul divin este lumina lui Dumnezeu

East Coker, cel de-al doilea poem din seria celor Patru quartete, începe ca o călătorie conştientă a sufletului, cu versul „În început îmi ştiu sfîrşitul“1 („In my beginning is my end“). Este de remarcat că, în această călătorie, Eliot străbate o noapte întunecată direct inspirată de teologia negativă a Sf. Ioan al Crucii. Eliot redă aici purificarea contemplativă a sufletului, prin care acesta „moare“ faţă de eul său ireal, construit într-o lume a convenţiilor superficiale şi a conversaţiei politicoase (lumea lui Eliot din Anglia primei jumătăţi a secolului al XX-lea).

Secţiunea apofatică a poemului East Coker începe cu versurile: „O, întuneric, întuneric, întuneric. Toate se topesc în întuneric,/ Spaţiile siderale pustii, pustietatea în pustietate“ („O dark dark dark. They all go into the dark/ The vacant interstellar spaces, the vacant into the vacant“). Asemenea lui Dante, în voiajul său mistic pe tărîmurile de dincolo de moarte, poetul porneşte într-o călătorie „în întunericul“ în care toate „se topesc“. Dar aici nu este vorba de infern sau de tărîmul pedepsei veşnice, ci de purgatoriul terestru al misticii pasive. În teologia apofatică, intrarea în acest purgatoriu marchează drumul creştinului care este chemat fie la o purificare a simţurilor spirituale, fie la o contemplaţie mai înaltă care trece prin această purificare. Purificarea începe cu „topirea“ tuturor falselor (şi îndrăgitelor) imagini de sine ale sufletului. Chiar şi Soarele şi Luna devin întunecate („And dark the Sun and Moon“). Sufletul devine străin de simţurile sale, acţiunile sale devin fără sens („And cold the sense, and lost the motive of action“), eul moare faţă de iluziile sale despre sine în tăcerea mai degrabă funerară a rugăciunii aride („And we all go with them, into the silent funeral“), deşi nimeni nu moare în realitate („Nobody’s funeral, for there is no one to bury“). Poetul îşi îndeamnă sufletul să traverseze netulburat acest purgatoriu: „I-am spus sufletului meu: fii calm şi lasă să coboare peste tine întunericul,/ Care va fi întunericul lui Dumnezeu“ („I said to my soul: be still, and let the dark come upon you/ Which shall be the darkness of God“). În mistica apofatică, întunericul divin este, în realitate, lumina lui Dumnezeu, pe care sufletul, cu infirmele sale capacităţi de înţelegere, o vede ca pe un întuneric (Sf. Ioan al Crucii preia această viziune asupra orbirii sufletului în faţa strălucirii adevărului de la Aristotel – v. Metafizica, II. 1, 993b). La fel ca soarele, misterul divin nu poate fi privit de creatura raţională imperfectă şi aflată într-un trup muritor.

Ajuns în pragul purificării mistice, sufletul poetului se pregăteşte pentru „schimbarea decorului“, ca într-o piesă de teatru al cărei regizor tainic e însuşi Dumnezeu, care va schimba totul „cu un freamăt pustiu de aripi, cu o mişcare de întuneric peste întuneric“ („With a hollow rumble of wings, with a movement of darkness on darkness“) – aripile îngerilor buni apar şi ele într-o viziune întunecată, din cauză că facultăţile sufletului sînt atît de infirme. În „golul“ minţii, care poate deveni înspăimîntător, „lăsînd în urmă-i doar spaima crescîndă că nu ai la ce te gîndi“ („Leaving only the growing terror of nothing to think about“), sufletul este din nou îndemnat să rămînă în linişte, aşteptînd – dar fără speranţă, „pentru că speranţa ar fi o iubire a ceea ce e rău“, şi fără iubire, „pentru că iubirea ar fi o iubire a ceea ce este rău“ („wait without hope,/ For hope would be hope for the wrong thing; wait without love,/ For love would be love of the wrong thing“). Totuşi, în acest vid insuportabil, „încă mai există credinţă“, deşi credinţa, speranţa şi iubirea (virtuţile teologale) „sînt toate în aşteptare“. Aşteptarea este însă complet pasivă, fără meditaţia discursivă care este lucrarea inteligenţei, a memoriei şi a voinţei, adică a facultăţilor naturale ale sufletului.

Aşteptarea nu va fi însă înşelată şi poetul vesteşte miracolul tăcut al lucrării divine: „întunericul va deveni lumină, iar liniştea, dans“ („So the darkness shall be the light and the stillness the dancing“). Urmează o intrare a sufletului în extaz şi în paradis, care trece totuşi prin „agonia morţii şi a naşterii“: „Nevăzutul cimbru sălbatic şi fragii sălbatici,/ Rîsul în grădină, extazul purtat de ecou“ („The wild thyme unseen and the wild strawberry/ The laughter in the garden, echoed ecstasy“). Decorul seamănă cu cel din finalul poemului Cîntarea spirituală (Cántico Espiritual) al Sf. Ioan al Crucii, un loc clasic al literaturii mistice, care descrie frumuseţea paradisului ce înconjoară Mireasa şi Mirele, la capătul călătoriei sufletului spre Dumnezeu.

În final, poetul rezumă din nou ce trebuie sacrificat „ca să ajungi aici, ca să ajungi unde eşti, ca să ieşi de unde nu eşti“ („In order to arrive there,/ To arrive where you are, to get from where you are not“). Pentru a ajunge la stadiul extatic al contemplaţiei, „trebuie să mergi pe o cale ce nu cunoaşte extazul“, traversînd purificarea nopţii întunecate a sufletului. În versurile următoare, Eliot transcrie aproape literal o strofă din poemul Urcarea pe muntele Carmel al Sf. Ioan al Crucii. Versurile misticului spaniol sună astfel: „Pentru a ajunge la cunoaşterea pe care nu o ai,/ Trebuie să mergi pe o cale pe care nu ştii nimic./ Pentru a ajunge să posezi ceea ce nu ai,/ Trebuie să mergi pe o cale pe care nu ai nimic./ Pentru a ajunge să fii ceea ce nu eşti,/ Trebuie să mergi pe o cale pe care nu exişti“. Eliot rescrie: „Ca să ajungi la ceea ce nu cunoşti,/ trebuie să mergi pe o cale care este a ignoranţei./ Ca să posezi ceea ce nu posezi,/ Trebuie să mergi pe calea deposedării./ Ca să ajungi la ceea ce nu eşti./ Trebuie să mergi pe calea pe care nu exişti“.

„În sfîrşit îmi aflu începutul“

Calea sufletului care trece prin pustiul contemplaţiei negative este, aşadar, cea a umilinţei. Sufletul trebuie să consimtă să se lase dezgolit de ataşamentele sale pasionale, de vanităţile sale secrete şi de toate iluziile lui despre sine, pentru a se putea apropia de taina lui Dumnezeu. Sf. Ioan al Crucii scrie în final, în poemul Urcarea pe muntele Carmel, că „nu-mai în această goliciune sufletul îşi găseşte liniştea“. Această linişte nu este însă una stoică sau budistă,2 ci este liniştea sufletului care trăieşte în libertatea interioară a fiilor lui Dumnezeu. Eliot descrie cu o spiritualitate sobră şi profundă şi cu o frumuseţe poetică pe cît de simplă, austeră şi repetitivă, pe atît de genială, un drum contemplativ care nu este altceva decît calea cea mai înaltă a Evangheliei. La fel ca Sf. Ioan al Crucii, el descoperă frumuseţea dincolo de banalităţile cotidianului, inventînd însă o epică modernă a sufletului matur şi contemplativ. Partea a treia din poemul East Coker este ca o Evanghelie a Patimilor destinată sensibilităţii omului modern.

Finalul poemului East Coker răstoarnă versul iniţial: „În sfîrşit îmi aflu începutul“ („In my end is my beginning“)3. Această răsturnare corespunde într-un fel cu aforismul lui Heraclit, „Drumul în sus şi drumul în jos sînt unul şi acelaşi drum“, pe care poetul l-a ales ca motto al seriei celor Patru quartete. Eliot pare că a înţeles „fără a înţelege“, în rugăciunea care „înseamnă mai mult decît un şir de cuvinte, ocupaţia conştientă/ a minţii ce se roagă sau sunetul glasului/ rugîndu-se“, că începutul este acelaşi cu sfîrşitul, fiind, în egală măsură, în mîinile lui Dumnezeu.

–––––––––––––

1. Folosesc aici ediţia T.S. Eliot, Poeme, traducere de Aurel Covaci, „Prefaţă“ de Nichita Stănescu, Albatros, Bucureşti, 1970.

2. Deşi contemplaţia oferă un element de legătură pentru dialogul religios dintre Orient şi Occident, rugăciunea creştină este întotdeauna trinitară. Creştinul contemplativ nu caută liniştea în sine, vidul sau „nimicul“ absolut, ci pe Dumnezeu.

3. În traducerea românească a lui A. Covaci, răsturnarea versului iniţial nu apare: traducătorul reia automat aceleaşi cuvinte de la începutul poemului, „În început îmi ştiu sfîrşitul“.

Recomanda articolul prin: